Alexandra Bălășoiu este performer, coregraf și coordonator al activității Indie Box, o „cutie” cu proiecte independente. Alexandra construiește proiecte ce pun accentul pe proces și pe relația cu mediul din care se nasc, lucrează artistic în relație cu sănătatea mintală și organizează, în colaborare cu dans-terapeutul Loredana Larionescu, o serie de activități culturale în spitalele de psihiatrie din România: ateliere de dans-terapie cu muzică live, performance-uri adaptate pacienților și personalului medical, proiecții de film.
Ne povestește că, deși a ajuns să ia contact cu lumea dansului aproape obligată de mama sa, ani mai târziu și-a dat seama că pe scenă accesează o stare de prezență unică, pe care nu o găsea în alte contexte. Alexandra a ajuns să lucreze artistic în relație cu sănătatea mintală, în urma unei experiențe de viață dificile, despre care ne-a vorbit mai multe în acest interviu.
Am stat de vorbă cu aceasta și despre cel mai nou proiect în care a fost implicată, mind-moving, despre cum a pornit, proces, experiență și primele rezultate. Mai multe despre Alexandra și povestea ei în următorul interviu.
Alexandra, cum ai decis să te îndrepți spre coregrafie? Cum ai intrat pentru prima dată în lumea dansului și când ai știut că vei face din asta o meserie?
În lumea dansului am ajuns din greșeală, chiar aproape cu forța. La îndemnul mamei mele, pe la vârsta de 7 ani, am acceptat să dau și dansului o șansă, deși aveam încăpățânarea unei fetițe puternice, care se vedea mai degrabă continuând karate, tenis sau înot. Am început cu dans sportiv, am continuat cu teatru de revistă și apoi am început să caut întâlniri cu dansul contemporan.
Nu am știut că voi face din asta o meserie, însă am realizat spre finalul facultății de politehnică, că la dans nu vreau să renunț și că sunt pregătită să risc ca să văd ce poate să-mi aducă, cum pot să-l descopăr mai mult. A fost un moment când eram pe scena teatrului în care am realizat că prin dans și partea lui performativă accesez o stare de prezență unică, pe care nu o găseam în alte contexte. Am demisionat atunci din rolul de proaspăt inginer și am rămas o studentă conștiincioasă la coregrafie.
Cum ți-ai descrie călătoria profesională până în acest moment?
Un proces viu de pierderi și regăsiri, cu multe întrebări și incertitudini, dar și cu multe momente încărcate de sens și energie. Călătoria mea profesională reprezintă modul în care eu mă cunosc și construiesc mai bine, proiectele pe care le derulez sunt stații temporare unde disoluția este permisă, creșterea este hrănită și legăturile cu lumea devin mai valoroase.
Ce semnifică pentru tine Indie Box? Cum a luat naștere această „cutie” cu proiecte independente?
Indie Box a luat naștere din întâlnirea mea cu Denis Bolborea, la puțin timp după nașterea fiicei noastre, Indie, și a fost un pas necesar pentru a crea cadre de cercetare, creație și producție care să reflecte dorințele noastre, în care să ne putem structura abilitățile și interesele de dezvoltare. Atât numele inițiativei, cât și conținutul proiectelor derulate, reflectă o căutare continuă a unui echilibru între structură și libertate, o chestionare constantă a cadrelor sociale care ne înconjoară și o încercare perpetuă de conturare a unor noi teritorii în care putem împărtăși cu ceilalți bogățiile pe care dansul și muzica le-au adus în viața noastră.
Care au fost cele mai mari obstacole de care te-ai lovit de la crearea Indie Box și cum le-ai depășit? Ce lecții ți-au adus acestea?
Propriul entuziasm a devenit la un moment dat un obstacol pentru că a dat naștere la multe direcții simultane, proiecte în egală măsură valoroase care se luptau pentru atenția mea. A fost dificil pentru mine să le las pe unele să moară sau într-o stare temporară de îngheț.
Am învățat că lucrurile au nevoie de timp, că există un proces de selecție naturală și că puterile mele sunt limitate. Alte dificultăți pe care le-am întâmpinat au fost în coagularea unei echipe și în construirea unui mediu sigur de muncă pentru noi, care să poată susține activitatea Indie Box într-un ritm sănătos și constant, care să ne permită dezvoltarea.
Din păcate, încă nu am ajuns acolo, însă acest proces mă obligă să fiu mai clară, să continui să rafinez ceea ce propun și să încerc să văd dincolo de ceea ce cunosc. În ultimul an am întâmpinat dificultăți administrative și financiare care m-au făcut să descopăr cu bucurie ce înseamnă sprijinul comunității și să descopăr resurse noi, atât în afara mea cât și în mine însămi.
De-a lungul timpului ai lucrat artistic în relație cu sănătatea mintală. Ce presupune concret această muncă? Cum ajută actul artistic? Ne poți oferi câteva exemple, bazate pe experiența ta?
Am început să lucrez artistic în relație cu sănătatea mintală ca răspuns la o experiență de viață dificilă, pe care aveam nevoie să o integrez și care a adus în prim plan pentru mine importanța terapiei prin artă și a posibilității de expresie artistică.
Am creat în primă fază un solo performativ, Mareele de primăvară ale unei fete cuminți, inspirat din propria mea psihoză postpartum și experiență de spitalizare. Demersul artistic mi-a oferit șansa să stau cu această experiență, să o așez în propria mea poveste de viață precum și să o pun față în față cu povești asemănătoare. Un pas îndrăzneț al acestui drum a fost prezentarea lucrării chiar în spitale de psihiatrie, pentru grupuri de medici și personal auxiliar al spitalului – acțiune care a marcat cu succes atât parcurgerea unui proces personal, cât și finalizarea unui produs artistic care și-a demonstrat capacitatea de a crea spațiu de reflecție și dialog.
Propria mea experiență mi-a arătat cât de importante sunt uneltele artistice în găsirea echilibrului, a energiei vitale și a sensului. Mișcarea liberă și conștientă, exprimarea prin voce, desenul sau scrisul – lucruri simple pe care le facem organic când suntem copii, au nevoie în societatea noastră de cadre noi în care să le putem experimenta colectiv sau individual. Mi-am dorit în mod special să contribui la accesibilizarea lor pentru pacienții spitalelor de psihiatrie, unde această nevoie de expresie artistică este poate mult mai acută decât în alte locuri și, în mod paradoxal, mult mai greu de împlinit.
Cel mai nou proiect în care ești implicată este mind-moving, care a pornit din dorința de reducere a disparităților între publicul larg și persoanele cu diagnostice psihiatrice, prin intermediul muzicii și dansului contemporan. Cum a venit ideea acestui proiect? Ați observat o nevoie? Care sunt percepțiile asupra sănătății mintale?
mind-moving își are originile în această psihoză post-partum, care m-a aruncat abrupt într-o lume despre care nu știam nimic anterior. 3 săptămâni într-un spital de psihiatrie din România, o perioadă de recuperare de aproximativ 6 luni, alte trei episoade la limita dintre manie, depresie și revelație spirituală, precum și un efort continuu de integrare a experiențelor și asigurare a echilibrului – toate aceste trăiri personale au alimentat în mod definitoriu credința că arta poate aduce ceva în plus în dialogurile dintre pacienți si doctori, precum și în capacitatea oamenilor de a se înțelege pe sine și de a se poziționa în lume.
Cred că există un gol foarte mare între subiectivitatea acestor experiențe și capacitatea noastră de le așeza într-o lume orientată atât de mult spre progres și eficiență, redusă la cifre și cuvinte utilitare. mind-moving vine să completeze acest gol din două direcții: pe de o parte, mergem cu arta cât mai aproape de persoanele cu diagnostice psihiatrice, aducând ateliere și spectacole în spitalele de psihiatrie; pe de altă parte, prezentăm publicului larg creații artistice care oferă acces la lumile interioare ale pacienților, care creează oportunități de oglindire și reflecție pentru toți cei care ne calcă pragul.
Proiectul a presupus inițial 48 de ateliere de terapie prin dans, pictură și fotografie în două spitale de psihiatrie. Cum ai descrie experiența? Cum te-a ajutat pe tine, personal și profesional vorbind, aceasta?
Întâlnirile cu pacienții din cadrul acestor ateliere sunt un tip de experiență rară, care aduce mai multă bucurie și validare a sensului muncii noastre decât multe rânduri de aplauze dintr-o locație clasică de spectacol. Fiecare atelier este unic și cred că una dintre cele mai importante lecții a fost pentru mine să am încredere în ceea ce corpul meu cunoaște și a învățat în toți acești ani de practică artistică – intuiția, prezența vie, adaptabilitatea, capacitatea de a oglindi și de a intra în rezonanță. Prin colegii mei care au susținut aceste ateliere, am avut acces la unelte și metode noi, în timp ce am explorat propriile mele unelte de interacțiune cu fiecare individ. Atelierele cer o energie imensă și o împământare fermă în propriul corp pentru a le putea face față.
Proiectul a continuat cu o instalație performativă care a ilustrat multiple perspective ale tulburărilor sănătății mentale și provocările nevăzute ale celor care trec prin aceste experiențe. Care au fost provocările pe parcursul perioadei de lucru? Cum ai descrie rezultatul final?
Cea mai mare provocare a fost găsirea unei direcții artistice pe care să o simțim deopotrivă cinstită față de cei care suferă de aceste tulburări și medicii care se străduiesc să le fie alături, cât și suficient de provocatoare încât să poată da naștere unor noi procese de reflecție. Ne-am dorit ca produsul final să fie în egală măsură educativ și generator de idei noi, capabil să pună lucrurile într-o nouă perspectivă și să dea publicului șansa să navigheze cu răbdare prin aceste teritorii pe care le cunoaștem prea puțin.
Ne-am bucurat foarte mult să aflăm de la cei care ne-au trecut pragul că am reușit să creăm un spațiu vindecător și surprinzător, în care s-au văzut oglindiți dincolo de orice etichete și în care au putut să reflecteze la granițele fine care există între ceea numim normalitate și ceea ce numim boală psihică. Pe alocuri răvășitor, pe alocuri plin de iubire și compasiune, mind-moving a reușit să conțină această opoziție. Emoții, gânduri și amintiri s-au reconfigurat cu blândețe și empatie prin străbaterea spațiilor diverse pe care noi le-am propus, dar și prin integrarea experienței prin dialog și feedback scris și/sau desenat alături de dans-terapeutul Loredana Larionescu, care a avut în cadrul instalației un spațiu destinat acestor procese.
Concret, instalația mind-moving conține șase teritorii definite de câte o trăire pe care o putem asocia, la extreme, cu diverse afecțiuni mintale, dar care ne poate locui pe fiecare dintre noi și în viața „normală”. Performerii se lasă mișcați de logica fiecăreia dintre ele, imersându-se în realități alternative și dând corporalitate unor lumi interioare altfel invizibile, iar fiecare spațiu este însoțit de citate teoretice și testimoniale artistice, care creează fundația acestui teritoriu de reflecție. Foarte importante în această constelație, sunt cele două spații adiacente: cel de integrare, despre care am vorbit anterior, și cel de „vindecare”, în care oferim posibile răspunsuri: sprijinul comunității, grija față de celălalt, răbdarea de a te odihni. De multe ori pe parcursul celor două săptămâni, publicul s-a alăturat performerilor în acest spațiu.
Cum vezi tu impactul acestui proiect, vorbind despre prezentarea lui în România și în Norvegia?
Proiectul deschide un teritoriu amplu de dialoguri sensibile. În primul rând, mă bucur foarte mult să văd cum activitatea noastră din spitale creează o bază pentru generarea de noi activități destinate pacienților. Cu fiecare activitate pe care o derulăm acolo, consolidăm conștientizarea beneficiilor terapiilor creativ-expresive și necesitatea unor colaborări constante ale spitalului cu terapeuți și artiști.
În al doilea rând, faptul că am reușit să purtăm un dialog despre boală psihică, sănătate mintală și stigmatizare, într-un mod complex, bazat pe experiență, cu cele peste 600 de persoane care au vizitat instalația cred că este o realizare în sine. Desigur, e dificil să măsurăm efectele reale, însă timpul ridicat petrecut în instalație de majoritatea vizitatorilor și cuvintele colectate din formularele de feedback, ne arată că, pentru cei mai mulți, experiența a fost relevantă. Urmează să centralizăm toate aceste informații pentru a reflecta colectiv la cele mai potrivite căi de a duce mai departe lucrarea. Prezentarea din Norvegia, spre exemplu, a subliniat valențele educative ale instalației, fiind vizitată de grupuri de elevi de 13-14 ani care ne-au determinat deja să visăm la colaborări cu școlile din România și la suplimentarea activităților cu ateliere conexe, care să contribuie la o mai bună înțelegere a teritoriilor propuse.
Ce altceva ne poți spune despre tine, dincolo de activitatea ta profesională? Cum arată timpul tău liber?
Sunt mama unei fetițe de 8 ani și asta conturează foarte mult din timpul meu „liber”. Pe de altă parte, investesc foarte mult în munca mea, care prin al său specific este foarte ușor să devină acaparatoare. Din fericire, găsesc în muncă foarte multe resurse care mă alimentează și realitatea este că îmi place să lucrez cu granițe fluide între planul personal și cel profesional, uneori căutând deliberat noi cadre sociale și de cercetare, care permit această continuitate, cum a fost spre exemplu proiectul [m]others.
Sunt însă în procesul de a învăța să-mi delimitez mai clar timpul liber: mi-ar plăcea să-mi iau timp să descopăr noi plăceri, să mă odihnesc, să călătoresc și să petrec mai mult timp în natură.
Ceai sau cafea? – Cafea
O experiență pe care ai recomanda-o oricui: Un atelier de fotografie terapeutică cu Lumenesc (Ema Alexandrescu)
Artistul favorit: Nu l-aș numi chiar favorit, însă de multe ori când am nevoie de putere mă duc către muzica lui Chris Cornell. E un soi de resursă ascunsă care mi-a rămas din adolescență.
Cartea de pe noptieră: Lucrurile din viața mea sunt dinamice, iar cărțile care mă înconjoară sunt cel mai adesea conectate la proiectele la care lucrez. În ultimul an, am dormit și călătorit alături de „Ce este nebunia” – Darian Leader și „Mitul normalității” – Gabor Mate, iar în perioada aceasta rară de repaus de la muncă, citesc ”Walk Through Walls”, o biografie a artistei Marina Abramovic.
Note to self: Profunzimea e mereu prezentă, trebuie doar să o lași să respire
Credit foto copertă: Cristina Matei
–
Editor:
