În universul metafizic al artei, Ana Cristina Marian, doctor în Arte Frumoase și Decorative de la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, și-a dedicat pasiunea și talentul său picturii, timp de peste două decenii. Inspirată de poveștile străvechi și de autenticitatea vieții, Ana Cristina Marian a transformat fiecare emoție și fiecare amintire în culori vibrante și expresive, iar creațiile sale strălucesc ca niște ferestre deschise spre sufletul ei.
Într-o călătorie care își are rădăcinile în copilărie, când se hrănea cu bucuria acuarelelor și cu fascinația cărților de artă, Cristina a descoperit că pictura este limbajul ei, iar fiecare tușă este o poveste în culori. De la primele sale trăiri artistice până la explorarea tradițiilor românești în expoziția sa recentă, Pânza Vieții, ea își îndreaptă privirea către frumusețea și aprecierea valorilor culturii românești. Cu optimism și pasiune, Ana Cristina Marian rămâne ancorată în tradiție, dar privește spre viitor cu ochii plini de culoare și speranță, pregătită să depășească orice provocare în calea creativității sale: „Dacă n-ar exista provocări, mi le-aș inventa, pentru că acesta este singurul mod prin care arta mea respiră viață”.
Întocmai precum Ana Cristina Marian „încearcă să surprindă prin pictură imaterialitatea sensibilă a subiectelor”, vă invit să surprindeți universul său fascinant și plin de culoare în interviul acordat:
Cum a început călătoria ta în lumea artei și ce te-a determinat să alegi pictura ca mijloc de exprimare?
Cred că pictura m-a ales pe mine, acuarela apusurilor, fascinantele litere chinezești pe care le imitam caligrafic, sania decorată a prietenei mele, care îmi suscita imaginația. Călătoria a început admirând, dar voința de a învăța să desenez corect s-a concretizat abia în clasa a XI-a.
Una dintre primele amintiri din copilărie este legată de ziua de duminică. Atunci mă furișam în patul mamei și amândouă răsfoiam fascinate o carte pe care o aveam în bibliotecă, Istoria picturii, despre care spun și acum, că e nu doar cartea mea preferată cu poze, ci și prima mea Carte. O altă amintire dragă este legată de diapozitivele cu picturile lui Rembrandt și Tițian, pe care tata le adusese din excursia la Petersburg. Dincolo de obiecte, sunt câteva fragmente imponderabile care creează momentelor evocate un halou magic, din care extrag acum substanța devenirii mele.
Există un moment care ți se întipărește în minte, punctul zero al aventurii spirituale și profesionale. Pentru mine, el se fixează într-o iarnă a copilăriei, când prietena mea a venit la săniuș cu o sanie…pictată! S-a declanșat atunci în mine o nestăvilită dorință de a fi pictoriță, să pictez o sanie așa cum mi-o doream. Probabil că este vorba despre un impuls de a multiplica frumusețea în lume, pentru bucuria sufletului meu și – de ce nu? – al altora.
Dacă ar fi să te prezinți celor care ne citesc, într-o singură frază, care ar fi aceea?
În măsura în care o singură frază m-ar putea defini, ea ar trebui să conțină obligatoriu cuvintele lumină, libertate și culoare. Și dragoste, fără îndoială, care este un sentiment intrinsec oricărui artist și din care izvorăște totul.
Așadar, fraza mea definitorie ar putea fi aceasta: Sunt aici, în lumină, cu libertatea de a reda în culoare un spațiu ireal și o atmosferă anume a gândurilor mele.
Care au fost momentele-cheie în cariera ta din ultimii 25 de ani?
Orice selecție a momentelor-cheie este un proces de triere, care ar putea nedreptăți anumite circumstanțe. Îmi asum riscul și selectez câteva astfel de momente.
A fost întâi de toate libertatea de a mă exprima, pe care familia mi-a dat-o, apoi profesorii care m-au încurajat în ceea ce făceam și mentorii nevăzuți, artiști pe care îi admir nespus ca El Greco, Matisse, Klee.
A urmat identificarea unei stări de neliniște interioară tulburătoare, pe care am numit-o „neobosita căutare” și pe care am descoperit-o la artiști a căror operă, pentru mine, e un reper în căutarea perfecțiunii, Corneliu Baba și Brâncuși.
O etapă importantă a fost dezvoltarea temei porții în proiectul de masterat. Poarta văzută ambivalent, separând un dincolo și dincoace – în care pendularea între spațiul real și cel ireal mi-au permis să surprind acea atmosferă anume a gândurilor mele, despre care vorbeam în fraza definitorie.
Preocuparea pentru descrierea irealului din jurul nostru, a modului cum se creează sau dispare un spațiu prin jocul dintre lumină și umbră a continuat firesc să se dezvolte prin tema contre-jour-ului, abordată la doctorat, esențială în relația mea cu obiectele, cu lumea și cu lumina.
În mod definitoriu, nu pot uita emoția pe care am simțit-o văzând colecția impresionistă a lui Ambroise Vollard – Cezanne, Van Gogh, Gaugain – e momentul esențial pe care l-aș așeza sub auspiciile revelației.
În ultimii ani, momentul-cheie pe care l-aș decupa din lungul proces al devenirii, este exprimarea crezului meu artistic: tema creațiunii la care lucrez în acest moment.
Cum descrii procesul tău creativ și cum reușești să-ți găsești inspirația pentru lucrările tale? Care este partea ta preferată din acest proces?
Experimentul și căutarea joacă un rol important. Seria de acțiuni legate de pictura pe zăpadă mi-a deschis noi sensuri de explorare a ceea ce înseamnă artă. Pornind de la ideea lui Mircea Eliade că sacrul coexistă cu profanul în cotidian, întreg procesul personal creativ vorbește despre un mod de reflecție asupra vieții, unde narativul și simbolicul se combină într-o viziune de tip holistic, unde analiza și intuiția se întrepătrund. Partea preferată – căutarea finală, întrevederea unor soluții plastice.
Procesul germinării seminței creației e unul complicat, unele idei ies mai repede la suprafață, altele au nevoie de timp îndelungat să-și găsească drumul, expresia elocventă. Încerc să surprind prin pictură imaterialitatea sensibilă a subiectelor.
Tema contre-jour-ului ca exercițiu de transcendere simbolică a imaginii picturale, abordată la doctorat, cercetează intenția sondării realității într-un mod subiectiv și autoreflexiv, dincolo de aspectul stilistic, tehnicizant al acestuia. Căutarea soluțiilor preferate de-a lungul timpului în tematizarea relației lumină/umbră prin contre-jour și decizia dezvoltării unui studiu practic și teoretic pe tema aceasta certifică existența preocupărilor de acest tip, raportate la actualitatea artistică din contemporaneitate.
Fotografia, de asemenea, este o parte integrantă a procesului de documentare, instantaneele îmi atrag atenția asupra unei stări a lucrurilor, fotografia mă ajută prin precizia ei, se poziționează la un alt pol, aș spune, decât pictura, care lasă loc interpretării, necesită un timp al apropierii, o cheie a descifrării.
Dacă ar fi să alegi o lucrare care să te reprezinte cel mai bine, care ar fi aceea?
Sunt multe lucrări care îmi plac și care m-au cucerit în diferite momente ale vieții mele, dar dacă trebuie să aleg una singură, aceea este Luxe, calm et volupté a lui Henry Matisse, pentru mesajul pe care mi-l transmite: căutarea acelei stări de beatitudine efemeră, a fericirii, a armoniei universale.
Din lucrările mele expuse recent, Lada de zestre are o încărcătură specială.
Care este povestea din spatele ideii expoziției „Pânza vieții” și ce te-a motivat să aduci în prim-plan frumusețea culturii românești într-un mod contemporan?
De o vreme încoace, să tot fie vreo cinci ani, mi s-a înfiripat în cap ideea destrămării ghemului, a aței care se desfășoară de pe acesta, liniar, constant, ireversibil. Ideea scurgerii ireversibile a timpului. Mi-a răsărit atunci imaginea ghemului de sfoară nelipsit din gospodăriile bunicilor noștri, folosit cu diverse ocazii, ca parte a unor amintiri dragi, care – în principal – pot fi definite ca momente fară griji din copilărie. Am revizualizat în acel moment, fără să vreau, lucruri și întâmplări semnificative pentru cine sunt azi. Această lume a satului românesc avea valori, reguli nescrise, obiceiuri frumoase, era plină de spiritualitate. În fața mea au apărut fragmente din pânza vieții!
Firul vieții curge în sensul lui, natural, cu unele poticniri, depinde de noi să îi încetinim graba, să ne oprim o clipă, să încercăm să înțelegem, să dăm un rost.
Povestea acestor lucrări este despre o reîntoarcere, o reconsiderare a trecutului, a ceea ce era valoros, povestea unei lumi sub semne arhaice, de o frumusețe rară, uitată, înghițită de nemiloasa contemporaneitate. Simt tăcerea, albul zilelor, al uitării care se așază în jurul nostru, spații nemaiumblate, case nelocuite, obiecte nemaifolosite, obiceiuri uitate care se cern ca omătul prin sită și se așază pe pânza vieții mele.
Care este mesajul principal pe care vrei să-l transmiți prin expoziția ta și ce impact îți dorești să aibă asupra publicului?
Ideea expoziției de anul trecut Așezare, semne și locuri străvechi în contemporaneitate a plecat de la nevoia de a releva frumosul din cultura românească într-un mod actual, contemporan, o manifestare care să aducă în atenția tinerilor valori culturale uitate.
Doresc să vorbesc despre frumusețea multiplicată ca o matrice matematică în viața țăranului român, implicit prezentă în manifestările strămoșilor. Bunul și frumosul erau parte constitutivă în acțiunile bunicilor noștri; azi, ele se disociază, se separă, își pierd puterea, din cauza faptului că nu se mai pune preț nici pe bunătate, nici pe frumusețe – nu știu dacă mă fac destul de bine înțeleasă. Cândva, un lucru bine executat era bun (folositor) și era în același timp frumos, deoarece conținea o ordine structurată a efortului prin care lua o formă aparte, plăcută ochiului – de exemplu, un ogor bine lucrat era plăcut ochiului, îți era mai mare dragul să îl privești, pentru că el se integra armonios în peisaj, în întreg.
Mesajul este despre ceea ce suntem pe cale să dăm uitării, pentru că nu mai suntem dispuși la efort, este despre întrebarea -Vrei într-adevăr să uiți? Să rupi legăturile, să nu mai înțelegi nimic din ceea ce strămoșii au descoperit și au pus la dispoziția noastră prin artefacte, tradiții, obiceiuri, credințe? Sper într-un impact pentru tineri, cred în forța lor de a reînnoi valorile într-un spirit viu, contemporan.
Lucrările tale vorbesc despre universul satului românesc, despre o lume arhaică uitată. Cum vezi viitorul picturii românești în această lume aflată într-o continuă schimbare?
Personal, cred că schimbările sunt firești, e natural să existe, altfel nu ar exista noutate, progres, dar ele trebuie făcute prin asimilarea trecutului. Am impresia că la noi, s-au sărit câteva etape și prea repede, prea facil s-a adoptat o atitudine de indiferență față de moștenirea culturală. Tinerii nu au tangență directă cu aceste valori, din diverse motive: fie sunt studiate la o vârsta nepotrivită în școală, fie nu sunt reliefate într-un mod convingător de către societate.
Artiștii vizuali contemporani sunt foarte bine conectați la prezentul artistic, datorită accesului la informație, privesc spre viitor – ca stil și tehnică, dar personal simt că lipsește uneori profunzimea. Tema reprezentărilor ironico-tragice ale vieții actuale, tratarea problematicii societății de consum sau redarea unor secvențe din viața obișnuită, chiar poveștile ilustrate despre comunism devin sterile fără existența emoției, a trăirii, devin ușor false, chiar „neingurgitabile” pentru cei care au trăit pe viu comunismul.
În viziunea mea, semnalele sunt optimiste. Tot mai des văd tineri interesați de artă, fie să o exerseze, fie să o colecționeze, intuiția lor încă funcționează, ceea ce mă face să sper, deși formatarea minții prin globalizare și internet constituie un obstacol omniprezent pentru ei.
Care sunt provocările pe care a trebuit să le confrunți în cariera ta artistică și cum le-ai depășit?
Întâi de toate, simt nevoia unei clasificări a provocărilor, altfel cuvântul are un grad excesiv de generalitate. Aș spune că artistul se confruntă cu (cel puțin) două tipuri de provocări: unele fizice și materiale, altele psihice și spirituale. Înțelegând sensul mai restrâns la care se referă întrebarea, aș spune că marea provocare a artistului este să aleagă din multitudinea subiectelor unul anume. Spune-mi care mamă-anume/ Cea mai scumpă e pe lume? se întreabă Nichita Stănescu. Cred ca fiecare artist rezonează cu ceva anume din concretul sensibil și, în acest sens, fiecare se luptă cu balaurii lui interiori.
Știu că am ocolit întrebarea, dar prefer să uit provocările trecute și să îmi canalizez energia în depășirea provocărilor actuale, pe care nu le deplâng, ci dimpotrivă, le caut. Dacă n-ar exista provocări, mi le-aș inventa, pentru că acesta este singurul mod prin care arta mea respiră viață. În absența provocărilor, aș simți că mi-am închis creația într-un sarcofag și am mumificat-o.
Dacă ar fi să te întorci în timp, ar fi ceva ce ai schimba în ceea ce privește parcursul tău artistic?
Dacă (!) ar fi să mă întorc în timp pentru a schimba ceva, ar trebui să o fac cu riscul de a nu mă mai regăsi pe mine, cea de astăzi. Sunt, în primul rând, suma momentelor mele în timp, această cea mai misterioasă prelungire a ființei noastre, cum spunea Lucian Blaga. În care timp m-aș întoarce?! În timpul istoric, biografic, cosmic, mitic? Prefer să mă gândesc la timp ca la o structură în care tot ce a fost în trecut mai există într-un anume fel, iar tot ce va fi în viitor, există deja într-o anume formă. Ca artist, timpul m-a modelat organic, de aceea îmi permit să-l consider, pe urmele aceluiași Blaga, o dimensiune a întineririi.
Credit foto: Radu Pop
–
Editor:
