Miruna Minculescu este pasionată de natura umană și de povești, povești cu și despre oameni.
După o lungă perioadă în care a simțit că nu se regăsește în jobul pe care îl alesese, a decis să își înfrângă temerile, să își urmeze visul și să înceapă studiile la UNATC, secția regie.
Pasionată încă de mică de artă, astăzi Miruna își trăiește visul, este regizor de film și împărtășește cu iubitorii de film, prin intermediul creațiilor ei, idei și frământări cu care se confruntă.
Miruna, dacă ar fi să îți faci o scurtă descriere, ce ai spune despre tine?
Renunț greu. Și asta în unele cazuri ajută. În unele nu. Mă pasionează tot ce ține de natura umană, îmi plac oamenii, îmi place să descopăr povesti și să adun povești. Așa cum unii oameni călătoresc să descopere lumea mie îmi place să descopăr oameni și pentru mine este cea mai tare călătorie.
Am o fetiță de 4 ani si jumatate care s-a născut când eram studentă în anul 2 la Regie Film. Am o grămadă de oameni pe care mă bazez și încă o grămadă de lucruri de învățat. Încerc să adun cât mai multă viață în oricât timp mi-a fost dat și ajung des să mă supraîncarc până la epuizare. Și apoi o iau de la capăt.
Ești absolventă de științe politice și cu toate acestea acum activezi ca regizor. Când s-a produs schimbarea și ce te-a determinat să te orientezi în final spre domeniul artistic? Cum ai primit această schimbare? Ți-a fost greu să te apuci din nou de studii și într-un domeniu nou sau a venit totul natural? Povestește-ne puțin parcursul tău.
Orientată către domeniul artistic am fost de mică, dar am fost tot timpul avertizată că nu e un domeniu safe.
Am făcut Științe Politice pentru ca am crezut mult timp că trebuie să fii un soi de geniu sclipitor, să ai talent extraordinar încă de mic pentru a avea șanse să fii relevant într-un domeniu artistic. Și eu mă simțeam mediocră, așa că am încercat să mă orientez spre un domeniu care mă intriga la vremea respectivă. Mi-a luat foarte puțin să îmi dau seama că nu e de mine. Și am decis că o să încerc să dau la regie.
Am căutat să văd ce presupune să dau admiterea, am văzut probele de concurs, lista de filme pe care trebuia să le văd pentru admitere și m-am linistit. Nu auzisem decât de vreo 4 filme din cele 60 din listă. Și am zis că poate anul următor. M-am apucat de fotografie în idea de a învăța niște lucruri din punct de vedere tehnic și m-a furat peisajul câțiva ani. Mi-a plăcut, apoi am început să trăiesc din asta, am deschis un studio foto, am trecut prin partea de antreprenoriat, angajați, gestionare de clienți, taxe, aparatura, chirie, deadline-uri, meetinguri.
Ajunsesem să merg la ora 14.00 pe stradă spre câte un shooting și să mă întreb cine sunt oamenii care se plimbă sau stau la cafea la ora aia. Lucram 10-12 ore pe zi, de cele mai multe ori și în weekenduri. A fost frumos, dar la un moment dat mă plictisisem teribil. Mi se părea că nu mă motivează nimic, întâlneam numai oameni la fel de prinși în rutina asta ca mine, așa că mi-am dat seama că oricât de târziu mi se pare că e să schimb domeniul trebuie să o fac. M-am dus să dau admiterea mai mult ca un fel de demo, să văd cum e și să mă pot pregăti pentru anul următor.
Am intrat din prima, am jonglat cu studioul și shootingurile vreo doi ani, apoi am renunțat la studio. Mi-a fost de fapt foarte ușor să renunț la foarte multe lucruri care mi se păreau importante înainte să încep facultatea odată ce am intrat și am descoperit cât de mult îmi place și câtă bucurie îmi aduce.
Ce ți-ai dorit să transmiți prin intermediul filmului, care este mesajul acestuia?
Fragmentari povestește printr-o întâmplare mica despre o rană mare, cea a copiilor care au părinții plecați la muncă în străinătate, care cresc cu dorul părinților și cu gândul la revederea cu ei. Mi se pare că este o rană a unei generații, o rană care e încă deschisă și sângerează, pentru care încă nu se găsesc soluții ci doar se fac statistici. E un fenomen cu care am crescut, am văzut familii despărțite și copii ce și-au cunoscut părinții doar la telefon. Nu cred în mesaje sau concluzii ci în lucruri pe care le simți.
Cum a fost pentru tine să realizezi tot procesul de creație, de la scenariu, până la regie și producție? Cum ai ales tema scurtmetrajului, personajele, locația?
Mie îmi este destul de greu să mă adun să scriu, iar scenariul acestui scurtmetraj a fost cel care până acum mi-a luat cel mai mult timp. Și asta pentru că țineam mult să abordez această temă a familiilor despărțite de plecarea la muncă în străinătate.
Aveam asta și două personaje feminine, însă atat. Am adunat multe povesti și am vorbit cu mulți oameni până ca scenariul să ajungă la forma finală. Munca de producție a fost interesantă, mai ales că a fost un film făcut în noiembrie 2020 în varf de pandemie. Am avut noroc de o echipă extraordinară care a înțeles condițiile și haosul creat de contextul în care filmam.
Mi-ar plăcea să am mai des ocazia să vorbesc despre toți oamenii care au lucrat la acest scurtmetraj, să îi laud și să le mulțumesc. Revenind la întrebare, partea de regie este lucrul care ma motiveaza să scriu și să fac, atunci când este nevoie, producție. Le fac cu gândul la zilele de filmare care cu tot haosul lor îmi plac la nebunie.
Locația a existat înaintea scenariului, acolo a fost locul în care au început să se lege ideile. Scenariul a fost scris având locația respectivă în cap și oricat de mult am încercat ulterior să găsesc o locație potrivită mai aproape de Bucuresti nu am reușit, așa că am filmat în Curtea de Argeș, orașul meu natal, în casa străbunicilor mei, în curtea mătușii mele care încă își așteaptă copiii și nepoții să se întoarcă din Spania, în casa pe care vărul meu o construiește în speranța că la un moment dat se va întoarce în țară.
Cele două surori sunt inspirate din relația cu verisoara mea și ea plecată acum în Spania. Am fost o perioadă destul de sceptică în ceea ce privește proiectul pentru că mi se părea foarte dificil să găsesc aceste doua actrite, una de 6 ani și una de 14. După multe căutări am găsit-o pe Cătălina Romanet care era studentă la actorie, însă putea trece cu ușurință drept adolescentă. În felul acesta puteam să îmi concentrez atenția pe a lucra cu fetița care trebuia să aibă în jur de 6 ani.
M-am temut destul de mult să lucrez cu un copil, însă am găsit o fetiță minunată, Alexia Preda, care semăna destul de mult cu personajul și care pentru varsta ei a dat dovada de multă maturitate și disciplină. Dat fiind subiectul filmului am avut foarte mult sprijin atât din partea comunității, cât și din partea unor companii care ne-au susținut atât financiar cât și logistic. În mod bizar acest film m-a apropiat din nou de vibe-ul acestui oraș mic de care am fugit mereu, m-a ajutat să-l înțeleg un pic mai mult și să încep să îl iubesc.
Anul acesta ai fost nominalizată la Gala Gopo, la secțiunea Tânără Speranță. Cum ai primit vestea? Ce a însemnat pentru tine nominalizarea aceasta?
Cred ca am tot spus povestea asta. Pentru mine Premiile Gopo se leagă foarte mult de decizia de a da la UNATC, pentru că timp de câțiva ani am făcut fotografii la gală. Era un shooting pe care îl făceam în mare parte din dorința de a cunoaște oamenii de acolo.
Și mă întrebam în fiecare an dacă aș fi suficient de bună încât să fiu vreodată printre ei, printre cei nominalizați cărora le făceam fotografii. Așa că nominalizarea de anul acesta a fost pentru mine mai mult o reușita personală, o dovadă că limitările pe care le vedeam în urmă cu câțiva ani erau doar în capul meu.
Cum vezi tu industria cinematografică la ora actuală? Cum este pentru un regizor să facă film în România?
Cred că încă o văd de undeva de la margine. Mi se pare o industrie extrem de performantă și extrem de neglijată. Din fericire nu am termen de comparație; nu știu cum e să faci film în altă țară. Ce pot spune însă e că mi se pare un challenge să te menții optimist.
În scurt timp va debuta o nouă ediție a TIFF unde vei fi și tu prezentă. „Fragmentări” fiind nominalizat la categoria Zilele Filmului Românesc. Ce reprezintă TIFF pentru tine?
Este pentru a doua oară când merg la TIFF. Anul trecut am fost cu un alt scurtmetraj și era primul festival la care participam fizic după pandemie. Am avut impresia că se întâmplau atâtea lucruri mișto în același timp, atâtea filme și evenimente și oameni cu care aș fi vrut să am răgaz să vorbesc încât nu mă puteam hotărî.
Simțeam că alerg peste tot să prind cât mai multe și după ce s-a terminat am simțit ca am uitat să mă bucur. Așa că acum îmi propun să mă bucur de vibe și de oameni fără să mai pun presiune pe mine. Anul acesta voi participa și la Transilvania Talent Lab cu un proiect nou, așa că voi sta o săptămână. O consider o vacanță creativă și abia aștept să ajung la Cluj.
Filmul favorit:
Nu m-as putea hotărî. Am perioade în care mă îndrăgostesc de câte un film și îl revăd obsesiv. Și apoi descopăr un altul și o iau de la capăt. La mine ține foarte mult și de proiectele la care mă gândesc sau la care deja lucrez. Tind să îmi găsesc ancore în anumite filme și o dată ce termin proiectul se termina și povestea de dragoste cu filmul respectiv și o iau de la capăt în căutare de răspunsuri la noi întrebări. E mereu #altfilm
Activitatea ta favorită pentru a te recrea:
Munca fizică.
Dacă ai avea puterea să schimbi lumea, care ar fi primul lucru pe care l-ai face?
As face fiecare om sa aibă puterea, dorința și curajul de a schimba lumea.
Note to self:
Simply a matter of work.
—
Credit foto: Antonia Ciobanu / Barbu Nitelea
—
Editor: