Violeta Altmann este o mămică atipică, daca ar fi să o privim dintr-o manieră superficială și mai ales prin prisma unor generații crescute într-o Românie conservatoare și închisă.
Spre finalul facultății a plecat cu work and travel în California și într-un final a ajuns să lucreze la una dintre cele mai râvnite companii de tehnologie din lume, la Apple. S-a căsătorit cu un american, pe care paradoxal l-a cunoscut aici în Romania, au locuit câțiva ani în State, dar au decis să se stabilească în țara noastră.
Cum au luat împreună această decizie, de ce, ce a însemnat pentru Violeta renunțarea la un dream job dar și ce presupune întemeierea unei familii, altfel decât o știm noi în mod tradițional, regăsim în rândurile de mai jos.
Povestește-ne puțin despre tine, care au fost punctele de cotitură din viața ta?
La 14 ani am cunoscut un grup de americani într-o tabără. Începusem sa învăț engleza la școală cu doar 2 ani în urma, și eram entuziasmată să am cu cine practica limba. Americanii ăștia erau așa de prietenoși, deschiși, amuzanți, optimiști, vulnerabili. Mi se părea că îi cunosc de-o viață. Ulterior am început să corespondez cu ei prin scrisori și cărți poștale. Nu aveam email încă. Mi-am și cumparat un dicționar englez-român din banii mei, ca să găsesc ușor cuvintele cele mai potrivite, să scriu corect, și să nu scriu prostii. Așa mi-am îmbogățit vocabularul.
Gloria, una dintre americance, mi-a spus că dacă vreodată voi vizita California, pot sta la ea. Mai tarziu am venit la Cluj la facultate și in anul II mi-am facut actele să merg în California cu Work and Travel. Am întrebat-o pe Gloria dacă pot sta la ea trei luni și răspunsul ei a fost prompt și pozitiv.
În dimineața zborului Transatlantic am avut emoții. Nu mai zburasem niciodată cu avionul. Și plecam singură. Mă simțeam ca fiul cel mic al împăratului din basme, care pleca în călătoria ce urma să-l testeze și să-l șlefuiască, dar și să-i schimbe destinul.
Am ieșit din carapace în California. Am pilotat un avion, am făcut parașutism (nu în același zbor) m-am cățărat sub clar de lună pe Half Dome în Yosemite Park, am făcut ski pe apă, și mi-am descoperit abilitățile de lider. Oameni mari ascultau cu atenție ori de câte ori vorbeam.
În copilărie și adolescență mi-am asumat timiditatea. Am fost ușor subestimată pentru că nu vorbeam mult. Dar eu mă simțeam confortabil invizibilă, până decideam că am ceva de spus.
În verile petrecute în California am mers la biserica de unde era soțul meu, și i-am cunoscut toți prietenii de familie, și din copilărie. Dar pe el nu l-am cunoscut acolo. În ultimul an de facultate, a venit el la Cluj și ne-am întâlnit printr-un prieten comun. Și amândoi “am știut”. El era cel pe care îl așteptam. Și el m-a văzut, și m-a recunoscut din prima zi. Ne-am căsătorit în Cluj câteva luni mai târziu.
Am plecat în California la sfârșitul anului și viața de adult ne-a izbit ca un tren. Eram amândoi proaspăt absolvenți de facultate. Amândoi am început de jos cu lucrul, iar criza financiară începea să prindă contur. Am apucat să lucrez doi ani la o corporație de cercetare științifică. Deși făceam muncă administrativă, la interviu am primit o întrebare bonus din chimie, la care am știut răspunsul, grație domnului Șandru de la școala nr. 41 din Galați. Un profesor aspru și corect care impunea respect. Am avut mulți profesori buni ca el în școala generală.
Deși eram strângători, cheltuielile curente în America mi se păreau copleșitoare. Peste jumătate din două salarii se ducea pe chirie. Drămuiam fiecare bănuț. Mi-am schimbat jobul cu unul mai bine plătit dar volatil. Contractul s-a terminat brusc, și în același timp firma pentru care lucra soțul meu a dat faliment. În jumătate de an am aplicat pentru 300 joburi. Am fost chemată la 12 interviuri și nici unul din ele nu s-a materializat.
Cum ai ajuns să lucrezi la Apple și cum a fost timpul petrecut acolo?
Într-o minunată zi de August am mers la Oakridge Mall, la unul din magazinele Apple. La magazin lucra o fostă colegă de liceu de-a lui Conrad. Atunci ne-a venit ideea să încerc și acolo. Nu aveam nimic de pierdut. Deși nu aveam deloc experientă în retail, eram o timidă convertită, iar Apple mi se părea un brand prea cool pentru mine.
Și totuși!
Din momentul în care am început să-i cunosc, viața mea a luat din nou o turnură palpitantă. Primul interviu a fost de fapt un eveniment de triaj. Peste o sută de candidați, amestecați la sediul lor in Infinite Loop, cu vreo douăzeci de angajați. Totul super fain executat. Au urmat câteva interviuri ulterioare mai personale și apoi oferta contractului de lucru.
M-am simțit curtată intelectual și foarte apreciată de-a lungul anilor cât am lucrat cu ei. Ce m-a atras de la început a fost transparența și abordabilitatea cu care recrutau “Nu trebuie să știi totul despre Apple. Te învățăm noi.” Urmată de sutele de ore de training plătit, înainte să prestăm vreo muncă. Loialitatea și calitatea angajaților era de necontestat după așa investiție generoasă și de calitate în fiecare angajat.
Eu însămi am crescut repede în companie. Este cea mai frumoasă perioadă din viața mea profesională. În câțiva ani am ajuns Lider Creativ și conduceam o echipă destul de mare. Mi-am iubit jobul și echipa și am o extraordinară admirație pentru brandul Apple. Așa cum zicea Steve Jobs, lucrurile nu trebuie să arate frumos doar pe dinafară, el referindu-se la eleganța interioară a produselor Apple. Eu afirm cu tărie ca pe cât de frumos e brandul Apple pe dinafară, pe dinăuntru este și mai și.
Consider că rolul meu de lider la Apple mi-a trezit instinctul matern. Și astăzi pun în practică acasă, ca și mamă și soție, lucruri învățate la Apple.
V-ați mutat în România pentru a adopta un copil. Cum au primit cei din jur această veste? Au coincis planurile voastre cu realitatea?
Pentru că îmi iubeam meseria, mi-a luat vreun an să fac saltul spre România și spre adopție. Cu emoție am vorbit cu cei apropiați despre dorința noastră de a adopta. Majoritatea au fost foarte încântați și încurajatori. O mână de oameni au fost mai sceptici. Dar și unii și alții ne-au ajutat să ne definim curajul. Scepticismul sau negativismul în doze mici mă încăpățânează și de fapt îmi suflă vânt în pânze, pentru că mă scutură și mă ajută să realizez ce îmi doresc cu adevărat.
Ne-am așteptat la birocrație, la o așteptare lungă și la oameni potrivnici. Dar am fost foarte plăcut surprinși de cei de la DGASPC și peste tot pe unde a trebuit să batem drumurile: la poliție, la primărie, la cabinete medicale etc.
“Fiica mea locuiește aici!”
Când am mers să ne depunem actele, după un an de la re-stabilirea reședinței în Cluj, noi deja fusesem “informați în prealabil” cu doi ani înainte, într-o vizită în România de edificare a deciziei. Probabil hotărârea noastră testată în timp îi convinsese. Dar am fost mișcată de deschiderea lor față de noi, de abordabilitatea și de munca monumentală pe care o fac pentru a avea un dosar solid la încuviințarea adopției.
Am primit atestatul după 4 luni, conform legii. Și după 2-3 luni am cunoscut-o pe Jackie(prima noastră fiică adoptată). Totul a decurs ușor. Prea ușor. Am savurat acel sezon din plin.
Soțul tău Conrad este de naționalitate american, crescut și educat în State. Cum s-a adaptat stilului de viață din România? Care au fost cele mai mari dificultăți întâmpinate?
Soțul meu Conrad iubește România, natura, mâncarea, oamenii. Mai bombăne despre una-alta, lucruri care nu se mai schimbă odată în țară. Dar el m-a convins să ne întoarcem. Și după șapte ani, iată-ne încă aici. Mai avem treabă.
Cea mai frustrantă dificultate este traficul. (Șoferul care își dă sieși prea multă importanță nu dă întâietate ca să nu fie fraier, și să nu stea o veșnicie la intersecție, că nici lui nu-i dă nimeni.) Ne grăbim unii peste alții. Nu suntem atenți, și suntem martori zilnic la gafe periculoase în trafic. Dar, să fiu sinceră, în ultimii șapte ani am observat îmbunătățiri în traficul din Cluj. Curtoazia e molipsitoare. Gesturile generoase se dau mai departe.
Pentru Conrad un punct sensibil e fumatul în spațiile publice. Deși și aici s-au făcut progrese de când nu se mai fumează în restaurante. Ce e greu de explicat e faptul că de câteva decenii bune în California nu mai simți nicăieri miros de tutun. În România, dacă nu ne putem scuza dintr-un loc unde se fumează lângă noi, mai ales pe terase, și cerem politicos cuiva să nu fumeze lângă copii, ni se răspunde agresiv și certăreț. Nici vorbă de curtoazie.
În rest, mai totul e de vis. Apreciem enorm când oamenii își dau silința. Și suntem plăcut surprinși mai mereu, probabil că avem așteptări mai scăzute. Totuși, România este o țară adaptabilă, maleabilă, deschisă. Iar Conrad simte că deseori primește tratament regal nemeritat.
Cum a decurs procesul de adopție în cazul lui Jackie? Dar pentru surioara ei?
Am strans actele pentru dosar în 2 săptămâni. Nu-s mare scofală. Doar e umblătură. După ce le-am depus am făcut un curs de pregătire pentru viitorii părinți adoptatori. Așa m-au energizat întâlnirile alea! Am avut ocazia să cunoaștem oameni foarte faini și diverși care au pe inimă adopția. S-a făcut și o anchetă socială. Am fost vizitați acasă. Doamnele de la DGASPC desemnate cazului nostru au stat de vorbă și cu părinții mei și cu nașii noștri. Marea curiozitate era ce poziție au cei din sistemul nostru de suport față de copii de etnie romă. Pentru că majoritatea copiilor adoptabili sunt de entine romă.
Mama, draga de ea, ca o carte deschisă, și-a exprimat bucuria și entuziasmul pentru adopție indiferent de etnie. Întrebările astea trebuie ridicate la fileu. Realitatea discriminării există. Și trebuie adresată. Locuind în California unde amestecul de etnii era la ordinea zilei, ne-am desensitivizat la acest subiect. Oricum ar fi, ca părinte adoptiv, devii fanul numărul 1 și apărătorul drepturilor copilului tău. Pentru restul vieții. Oricare ar fi discriminarea cu care s-ar putea confrunta. Sună așa dramatic și împovărător, dar înainte s-o cunoaștem și s-o iubim pe Jaclyn, am decis că vom călători cu ea pe drumul adopției pentru restul vieții.
Am fost sunați că am intrat în potrivire cu Jaclyn într-o zi caldă de Octombrie. Și acum îmi amintesc drumul spre DGASPC, să-i citim dosarul. Parcă pluteam. Am citit. I-am văzut poza. Eram așa de emoționați dar păream prea stoici. Asistenta socială m-a întrebat confuză dacă mă bucur. (Doamnă, eu plâng de emoție și bucurie doar în parc sau în avion, nu în ședință sau în aeroport.) A doua zi am mers s-o cunoaștem.
Am călătorit dis de dimineață, pe un drum șerpuitor de munte. Priveliștea era absolut superbă. Am prins copacii în toiul transformării lor. Frunze aurii peste tot. Când am ajuns începuse să plouă mărunt. Am întrat într-o curte frumoasă la țară, cu o casă decorată artistic. “Fiica mea locuiește aici!”
Cand am intrat în bucătărie ea mânca cereale. Ne aștepta zâmbind. Doamnele au început să sporovăiască. Noi ne admiram din priviri. Ne-am salutat. Mă simțeam așa stângace. Mă gândeam ce norocos e Conrad că nimeni nu se așteaptă de la el să spună ce trebuie. El are privilegiul să savureze momentul. I-am adus un elefant roz cumpărat în America pentru ea. Am colorat împreună. Am făcut o poză. A venit la mine în brațe. Trupușorul ei mic și cald. Fiica mea.
În capul meu se învârteau tot felul de gânduri incoerente. Tot ce avea sens era realizarea că tocmai ne-am cunoscut fiica. Am trait ziua aceea din afara corpului meu. Îmi amintesc detalii clare, ca și cum fiecare adiere de vânt, firele de iarbă, ploaia măruntă, cerul, drumul unduitor, poarta, copacii festivi de toamnă, animale din curte, erau cu toții martorii unei minuni.
Am călătorit apoi timp de o lună, aproape zilnic spre satul de munte să petrecem timp cu ea. Să o cunoaștem, să o ajutăm să ne cunoască. Să ne împrietenim, și să dăm curs începutului unui atașament sănătos. Ea a venit spre noi cu brațele deschise, încurajată de asistenții maternali. E un dans de stangacie. Noi am învățat despre rutina unui copil de trei ani, despre particularitățile fetiței noastre, și am luat aminte și la rețetele favorite de mâncare. A fost o perioadă obositoare și extrem de frumoasă.
Spre norocul nostru, asistenții maternali ai surioarei au fost la fel de faini. În capătul celălalt al Clujului, dar tot într-un sat cu o curte frumoasă, verde și plină de viață. Două femei diferite dar cu inimi la fel de mari și curajoase și pline de frumusețe. Ele au fost a doua mamă pentru fiicele mele și le-au iubit pregătindu-le pentru adopție printr-un atașament securizant. Ambele fete și-au strigat asistenta maternală “mama”. Iar ele prin grija lor si iubirea lor au definit rolul de mamă în subconștientul fetelor mele.
A doua adopție a durat mai mult decât ne-am așteptat, dar fiecare minut de frământare și dor și-a avut rostul lui. Mi-aș fi dorit să pot răbda așteptarea mai cu bucurie. Dar timpul împreună a fost răscumpărat.
Acum ambele fete sunt acasă, împreună de un an. Înainte să începem demersurile adopției, ele nu se cunoșteau. Dar amândouă parcă se așteptau una pe alta. Pentru mine e o bucurie că se au una pe alta. Rolul meu este să le iubesc deplin și din umbră. Și ele nu-mi datorează nimic. In anul ăsta de pandemie rolul de mamă m-a scuturat și m-a smerit, mi-a întins răbdarea la maxim. Și totuși, întrezăresc printre rânduri extraordinare binecuvântări și bucurie. Și tot ce le ofer eu acum, doar sper ca ele să poată oferi mai departe copiilor lor.
Exista diferențe mari în ceea ce privește sistemul de educație din US față de cel din România? Care sunt plusurile și minusurile din punctul tău de vedere? Ați luat în calcul să vă mutați acolo, pentru acest motiv?
Există diferențe uriașe în ce privește sistemul de educație din SUA, mă refer și la Statele între ele, dar mai ales față de cel din România. Totuși cred că cea mai mare discrepanță devine evidentă nu la catedră ci în părinți. De exemplu Conrad are metode jucăușe de a explica matematica, și de a face învățatul distractiv. Eu nu-s așa distractivă. Dar, ca adult în California, experiența mea în sistemul școlar Românesc al anilor ’90 a fost un mare avantaj, dacă am avut flexibilitatea să mă adaptez și să aplic cunoștințele foarte diverse acumulate.
Conrad e artist, graphic designer, și s-a specializat pe asta destul de devreme. Iar părinții lui l-au susținut. Eu mi-aș fi explorat latura artistică. Dar am fost mai practică și mai neinspirată, și am studiat Finanțe-Bănci datorită afinității mele pentru matematică, conștientă fiind că îmi voi dibui cariera din mers. Am găsit aplicație pentru toate experiențele si cunoștințele aparent inutile. Școala a fost uneori un exercițiu de învingere a fricii (încă din clasa I), și de a găsi soluții când liderul sau profesorul tău nu știe sau nu vrea să te ajute sau să te îndrume.
Mi-ar fi plăcut ca facultatea sa aibă mai multe aplicații practice, proiecte interesante și profesori pasionați și disponibili. Uneori mi se pare că majoritatea studenților învață sa se dezvolte în ciuda facultății, si nu inspirați si ajutați de ea. Norocul meu ca nu mi-am căutat validarea in profesori. Am trecut prin facultate pe sub radar. Si am înflorit in afara ei. Experieța lui Conrad si proiectele lui din timpul școlii, par din altă lume. Pentru că sunt. Se pierde cu plăcere în lucru, are o atenție extraordinară la detalii când rafinează proiectele de design.
Încă nu avem planuri de mutat înapoi în America. Decât poate pentru un an sau doi, peste câțiva ani, ca și experiență de viață pentru fete. Poate voi lucra din nou la Apple. Pe termen scurt m-au re-angajat când am mers cu Jackie în California acum câțiva ani.
Cum s-au adaptat fetițele voastre vieții de familie în 4? Cum v-ați adaptat voi?
Jaclyn și Evelyn parcă sunt cu noi acasă dintotdeauna. Munca noastră în integrarea mezinei în familie s-a diminuat considerabil. Jackie are o plăcere deosebită să verbalizeze tot ce a învățat în ultimii patru ani. Iar pentru mine e o încurajare să aud ce-i spune Jackie surioarei, pentru că realizez ce bine m-a ascultat și a luat aminte în toți anii ăștia. Deseori am senzația că nu mă aude. Că pe o ureche intră și pe alta iese.
Pe de altă parte, avem și provocări. Există o competiție subliminală între ele pentru atenția mea. Și asta e foarte obositor uneori. Întrebările vin ca o ploaie torențială, iar ele vor să știe tot și de toate. Timpul unu-la-unu cu fiecare dintre ele este foarte prețios. Eu și Conrad ne împărțim sarcini, iar pe fete le luăm pe rând și facem ușor permutări între noi, ca să facem față întrebărilor. În perioada de potrivire copiii adoptabili sunt fascinați de tați. Când vin acasă se lipesc cu preponderență de mame, iar apoi lucrurile se așează și iubirea se împarte cu nepărtinire.
Ce înseamnă timp liber pentru tine? Care sunt activitățile preferate?
De un an nu am timp liber. Pandemia bat-o vina! Dar îmi fac timp să citesc. Este activitatea care îmi relaxează creierul, mă deconectează și mă binedispune. Înainte de pandemie înotam zilnic. Și singură și cu fetele. Acum ceea ce face viața suportabilă este faptul că îmi place să gătesc și să mănânc. Ajută că ai mei nu sunt pretențioși la mâncare, au papile gustative bine dezvoltate și sunt ușor de mulțumit.
Iar eu am un repertoriu de rețete proaspete și amestec de gusturi de la soacra mea. Am făcut schimb de idei și rețete când locuiam la doar câțiva km depărtare. Totuși, după sute de prânzuri și gustări și cine gătite, aș putea lua cu bucurie o pauza de la această activitate.
De șapte ani, de când ne-am mutat în România, lucrăm de acasă. Așadar deconectarea și timpul liber înseamnă ieșitul în natură, fără tehnologie. Facem drumeții pe munte, sau ieșim pe lac cu kayak-ul.
Ce recomandări ai pentru cuplurile care se gândesc la adopție?
Nu există scurtături în adopție. Și a parcurge fiecare etapă din acest proces, cu răbdare și curiozitate, poate deveni fundația solidă pe care construiți restul vieții împreună cu copilul adoptat. Rolul instituției care înlesnește adopția, DGASPC, este în egală măsură de evaluare și de suport. Ideea asta mi-a rămas în minte ca punct de reper și validare. Oricum ar fi, în această călătorie plină de provocări, de necunoscute și de împliniri, avem nevoie de oameni ca noi, iar a vorbi deschis despre adopție nu e un moft, sau un act de curaj, ci o necesitate.
Adopția este ca un salt în gol. Nu știm cum vom ateriza pe partea cealaltă, și nimeni nu ne garantează că va fi ușor. Ba dimpotrivă. De la primele cursuri și întalniri, ni se aduc în vedere provocările acestei călătorii și suntem invitați să reflectăm îndelung la motiviația și așteptările noastre.
Cu toate acestea, bucuria și împlinirea în adopție sunt miraculoase. Viața capătă un sens mai profund și ieșim din noi înșine. Noi, ca adulți, alegem să iubim, învățăm să iubim bine, și astfel suntem martori transformărilor extraordinare în copiii noștri. Așadar curaj!
Pentru fiecare copil orfan, Dumnezeu a creat un părinte. Este doar o chestiune de timp ca cei doi să se întâlnească. Aș indrăzni eu să cred…
