Paula Rusu este graphic designer și ilustrator, devenind freelancer după o perioadă în care a activat în mai multe agenții de publicitate și și-a dat seama că acesta nu este drumul pe care dorește să îl urmeze.
Pasionată încă din copilărie de desen, Paula a abandonat pentru o perioadă acest drum, dar organizarea unui festival care avea tocmai acest scop – de a aduce oameni din industrie împreună, a determinat-o să își transforme pasiunea într-o viitoare carieră.
Contextul DIPLOMA Show 2022 ne-a făcut să stăm de vorbă astăzi cu Paula, care se regăsește în poziția de jurat al secțiunii de „graphic design”. Ne-a vorbit despre trecerea de la angajat la freelancer cu avantajele și dezavantajele acesteia, despre etapele parcurse în procesul de creație și despre proiectul său Visual Playground. În plus, Paula ne-a mărturisit cum se simte în postura de jurat al DIPLOMA Show, cum vede ea acest tip de inițiative și ne-a oferit o serie de sfaturi pentru tânara generație.
Paula, cum a început pentru tine povestea graphic designului și a ilustrației?
Desenez de când eram copil, am început să fac asta pe la șase-șapte ani, sub îndrumarea bunicului meu, care petrecea un număr colosal de ore alături de mine să mă învețe. Ajunsă adult la rândul meu, mi-e greu să înțeleg cum avea atâta răbdare. Ani de zile desenul a fost principala mea preocupare, dar apoi, prin liceu, m-am lăsat subit, gândindu-mă că ce fac nu are nicio valoare și n-are sens să-mi mai ocup timpul cu asta.
În paralel, m-am apucat să învăț Photoshop și Illustrator din curiozitate, ca apoi să încep încet-încet să tranzitez către graphic design. Nu aveam neapărat vreun plan clar de a transforma asta într-o meserie în viitor, era pur și simplu ceva ce-mi plăcea să fac. Aș spune că momentul definitoriu pentru luarea acestei decizii a fost în 2010, când am organizat primul Visual Playground și am intrat în contact cu oameni care activau în industria asta. Văzând că se poate, mi-am zis „Hei, până la urmă de ce nu? Haide, this is it, go for it.”
Așadar planul la terminarea facultății era să devin graphic designer sau art director într-o agenție de publicitate. Desenul, și deci implicit ilustrația, au reintrat în viața mea destul de aleatoriu. Îmi plăcea de cineva și m-am gândit că poate dacă încep să pun desene pe net o să par mai interesantă, ceea ce în prezent îmi sună absolut stupid însă pe atunci mi s-a părut un modus operandi valid. Așadar am început să postez desene pe Facebook și, ce să vezi, după ce-am postat suficiente, a apărut primul job, din partea Decât o Revistă. După jobul ăsta au apărut, bineînțeles, și altele, și uite așa am devenit eu ilustrator fără să-mi propun asta în mod specific.
După o perioadă în care ai activat în mai mult agenții din București, ai decis să devii freelancer. Care au fost motivele din spatele acestei decizii?
Mi-am dat seama destul de rapid că publicitatea nu se tocmai aliniază cu ce-mi place mie să fac și aș spune că ăsta ar fi unul dintre cele mai mari noroace de care am avut parte în viață.
A fost esențial că am realizat asta cât eram încă la o vârstă în care duduiam de energie, pentru că a fost o întreagă tranziție între viața de angajat și cea de freelancer, în care trebuia să mă împart între job și proiectele mele, lucrând pentru agenție până pe la 6-7-8 seara, ca apoi să lucrez freelance-urile până noaptea târziu, sau, uneori, chiar până în zori.
Dacă m-ai pune acum să fac asta, nu cred că m-ar mai ține balamalele, sau, cel puțin, nu pe o perioadă atât de îndelungată de timp.
Cum ai simțit viața de freelancer? Care au fost cele mai mari obstacole pe care le-ai întâmpinat? Dar cele mai frumoase aspecte ale noii posturi?
În prezent aș spune că freelancingul este both a blessing and a curse.
În ceea ce privește beneficiile, aș spune că în fruntea listei s-ar situa abilitatea de a spune „nu”, fie că vorbim de refuzarea unor proiecte care nu îmi plac sau în care nu cred, fie că vorbim de situații în care simt că sunt tratată prost de client (ceea ce, din fericire, nu se întâmplă foarte des). Să pot să spun „nu” în astfel de situații, să nu fiu obligată să fac ceva ce nu vreau să fac este, aș spune, de neprețuit.
De asemenea, valoros ar fi faptul că am libertatea de a-mi stabili singură direcția în care vreau să mă dezvolt, în cazul în care începe să mă nemulțumească ceea ce fac într-un anumit punct – ceea ce s-a și întâmplat, de altfel. Pe de-o parte aș include pe lista asta și capacitatea de a-mi stabili singură programul de lucru, însă asta se poate transforma destul de repede într-o problemă (ceea ce, din păcate, se întâmplă destul de des).
Altfel, în privința obstacolelor, aș menționa în primul rând instabilitatea financiară, o problemă cu care m-am tot confruntat în anii ăștia și care poate produce mult stres. Apoi, aș mai menționa și lucratul de acasă – ceva ce ar putea părea de vis în primul an-doi, dar, ce să vezi, se transformă și asta într-o capcană încet și sigur (bineînțeles, nu e musai să fie așa pentru toată lumea). Adaug și faptul că freelancingul este un drum destul de solitar și deseori mi se întâmplă să mi se facă dor de a lucra într-un colectiv, de colaborare, de schimburi de idei.
Nu în ultimul rând, ar mai fi și faptul că a fi freelancer înseamnă să fii un jack of all trades – te ocupi de munca ta propriu-zisă, faci și un pic de client service sub forma comunicării cu clienții, a negocierilor bugetelor, a condițiilor de muncă și a feedbackului, te ocupi și de aspectele financiaro-legale ale administrării unui SRL, faci și self promo pe social media, ce să zic, poate deveni destul de obositor uneori.
Spui despre tine că iubești tot ceea ce înseamnă frumos, căutând asta zilnic în oameni, muzică, design sau ilustrații. Cum ai defini frumusețea?
Aș defini-o foarte simplu: mă mișcă în vreun fel? Dacă da, e frumos.
De-a lungul timpului ai lucrat cu companii precum DOR, ING, Bitdefender, Pepsi, Lidl sau Greenpeace. Ai simțit vreodată presiunea acestor nume mari? Care sunt pașii pe care îi urmezi în procesul de creație din momentul în care preiei un proiect?
O simțeam în primii ani, între timp am devenit puțin mai stăpână pe mine și m-am mai domolit un pic.
În ceea ce privește procesul, depinde de tipul de proiect. În cazul proiectelor publicitare este destul de straightforward treaba, pentru că de regulă acolo se menționează specific ce ar fi de desenat și cum. Prin urmare, tot ce trebuie să fac este să deschid tableta și să desenez.
În sfera editorială, care este, de altfel, și tipul meu preferat de ilustrație, se complică treaba, pentru că felul în care abordez vizual textul pe care-l primesc rămâne la latitudinea mea. Și deci acolo se lasă deseori cu anxietate, pentru că vreau să găsesc o idee pe cât de bună posibil prin care să esențializez subiectul textului sau emoția din spatele lui, care să poată fi înțeleasă foarte repede de către privitor.
În termeni de proces, aș spune că petrec întâi timp cu textul, încerc să-l diger pe cât de bine pot și să extrag din el niște cuvinte sau idei cheie în jurul cărora să mă învârt cu desenul. Apoi urmează această fază de mix and match în care învârt și combin multe simboluri și imagini în minte, încercând să găsesc ceva despre care să simt că funcționează.
Aproape niciodată nu pun clasicul creion pe clasica hârtie fără să am deja o imagine în creier. Faza asta aș spune că aduce cu sine destul de mult disconfort, e o neliniște specifică în căutarea asta, care nu se potolește sub nicio formă până în momentul în care simt că am găsit ideea potrivită. Se petrece mereu o luptă interioară între dorința de a scăpa de această neliniște și de a te opri la o idee good enough și dorința de a găsi ceva care să funcționeze și mai bine.
Și, de regulă, cu cât petreci mai mult timp în disconfort căutând, cu atât rezultatul este mai bun. Se mai întâmplă uneori și să-mi apară în mod miraculos o imagine în minte în momentul în care citesc pentru prima dată un text și să ajung să rămân la ea ca soluție finală, pentru că simt că funcționează cel mai bine. Dar situațiile astea sunt, totuși, destul de rare. Altfel, odată găsită ideea și eliminat așadar disconfortul, tot ce trebuie să fac mai departe este s-o desenez.
În 2010 ai pus bazele Visual Playground, un festival de ilustrație și graphic design. De ce ai simțit nevoia să înființezi acest proiect?
Principalul motiv pentru care am făcut Visual Playground este că eram pasionată de arte vizuale și nu prea aveam pe nimeni în jur cu care să vorbesc despre asta. Am terminat Facultatea de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA, nu UNArte, și deci prietenii mei nu prea aveau foarte multe tangențe cu acest întreg univers de care eu eram interesată.
În plus, în perioada facultății am făcut parte dintr-un ONG studențesc, Voluntari pentru Idei și Proiecte, în cadrul căruia organizam tot felul de serii de workshopuri și conferințe. Prin urmare, având în vedere contextul menționat mai sus, la un moment dat m-am gândit „hei, de ce n-aș face un proiect despre design?”. Și așa s-a născut Visual Playground.
Proiectul a pornit ca o mică inițiativă cu un buget extrem de redus, iar în 2019 a ajuns la un festival cu două săptămâni de workshop-uri și două zile de conferință, cu speakeri internaționali. Care au fost principalele aspecte care au adus festivalul în acest punct? Ce lecții a adus Visual Playground în viața ta?
După prima ediție coordonată de mine în 2010, evenimentul a mai rămas timp de câțiva ani în ONG-ul studențesc, fiind organizat de membrii săi, cu niște sprijin și consiliere din partea mea. S-au mai făcut în formula asta două ediții, dar din cauza limitărilor aferente proiectelor studențești, nu-și putea atinge cu adevărat potențialul pe care simțeam că-l are.
Așadar în 2015 l-am scos din VIP, și, alături de niște prieteni dragi (dintre care o parte fuseseră participanți la ediția din 2010), am fondat Asociația Visual Playground și am început să lucrăm la o variantă mai matură a festivalului, așa cum este el știut în prezent. Țin minte că eram foarte stresați pe atunci vizavi de numărul de speakeri internaționali pe care ne-am permite să-i aducem în țară, ne gândeam să nu ne întindem prea tare și să aducem doar doi în cadrul primei ediții organizate în noua formulă.
Și, alături de Ioana Șopov, care era și ea în echipa de organizare, l-am chemat la o cafea pe Cristi Lupșa, editorul DOR, să-i cerem niște sfaturi pe tema asta, să vedem cum crede el că ar trebui să procedăm. Și, printre altele, Cristi ne-a spus un lucru care a rămas cu mine până-n ziua de azi: câți speakeri vă veți propune să aduceți, atâția veți aduce. Raționamentul a fost foarte simplu, și anume că dacă-ți propui să aduci șase invitați străini, îți vei calcula și planifica bugetul astfel încât să susțină asta, și apoi vei face pe dracu-n patru să obții ce ai planificat.
Zis și făcut, pentru ediția din 2016 ne-am propus să aducem șase invitați străini, șase am și adus, după care în cadrul edițiilor din 2017 și 2019 am stabilit că vom avea întregul line-up alcătuit din designeri, ilustratori și animatori internaționali, și așa a și fost.
Altfel, probabil cel mai important lucru pe care l-am învățat din festivalul ăsta este că, de principiu, dacă-ți propui ceva și tragi suficient de tare și suficient de mult timp în direcția aferentă, se poate face. Paula din 2010 nu și-ar fi imaginat nici în cele mai intense fantezii ale ei că va ajunge să aibă la Visual Playground invitați precum Malika Favre sau Debbie Millman și iată că i-a avut. E un gând care ar putea părea prea optimist, poate chiar nerealist în multe circumstanțe, însă e un gând totuși valoros, pe care-l păstrez cu mine (deși uit de el deseori, din păcate).
În acest an, faci parte din boardul creativ al DIPLOMA Show 2022, jurizând categoria de „graphic design”. Ce așteptări ai de la noua generație de artiști?
Nu pot să zic că am neapărat așteptări, cât curiozitate. Este a treia oară când jurizez categoria de „design” din cadrul Diploma și de fiecare dată sunt curioasă să văd cum își abordează proaspeții absolvenți proiectele, fiind deseori plăcut surprinsă de proiectele peste care dau.
Se abordează multe teme de-a dreptul interesante, se experimentează cu o varietate de tehnici de lucru, iar multe proiecte îmi dau pur și simplu o senzație de dezinhibare, ceea ce mă bucură.
Cum este pentru tine postura de jurat? Care vor fi aspectele asupra cărora vei acorda cea mai mare atenție?
Procesul de jurizare este atât interesant, cât și intimidant. Pe de-o parte, cum ziceam și mai sus, îmi place procesul în sine, îmi place să trec prin lucrările oamenilor și să văd ce și cum au gândit, ce și cum au implementat.
Totodată, este și un pic intimidant pentru că vine cu o responsabilitate destul de mare față de ei și efortul din spatele muncii lor. Prin urmare, mă străduiesc de fiecare dată să cântăresc foarte bine notele pe care ajung să le dau.
Cât despre aspectele cărora le acord atenție, mă interesează foarte mult tema aleasă, dacă o găsesc sau nu interesantă sau surprinzătoare (ceea ce este, bineînțeles, subiectiv) și mă interesează și adecvarea execuției la temă și calitatea execuției în sine.
Care sunt, în opinia ta, „armele” cu care ar trebui să pornească la drum un tânăr graphic designer/ilustrator?
Ar fi multe de menționat aici, însă mă voi opri asupra unui singur gând, care mie mi-a scăpat cu desăvârșire timp de foarte mulți ani, tocmai din cauza faptului că pare a fi ceva foarte intuitiv: setați-vă scopuri clare.
Când eram încă în agenție, aveam marele scop de a deveni freelancer. Prin urmare, am împărțit acest mare scop în pași mai mici și i-am bifat în timp pe fiecare în parte. Odată ajunsă la destinație, mi-a scăpat cu totul din vedere să-mi setez alte ținte. Am pur și simplu plutit din proiect în proiect în funcție de ce mi-a intrat în inbox, timp de ani de zile, iar asta încet și sigur m-a băgat într-o insatisfacție profesională profundă.
Dacă nu știi încotro vrei să te îndrepți, este destul de probabil să ajungi în locuri care te nemulțumesc. Așa că, din nou, setați-vă scopuri clare.
Care este perspectiva ta asupra acestor inițiative de tipul DIPLOMA Show, având în vedere faptul că chiar și tu ai contribuit la una, în urmă cu mai bine de 10 ani?
Mi se par absolut vitale pentru o comunitate artistică prosperă, cu atât mai mult în țări ca a noastră, în care industria creativă (îmi displace termenul ăsta) este încă destul de la început de drum. Consider că e foarte important pentru designeri și ilustratori să se cunoască, să se adune laolaltă și să învețe unii de la alții. Ceea ce, sigur, se poate face și online, însă inițiativele organizate în viața reală aduc o contribuție reală și valoroasă în solidificarea comunității.
Îmi doresc, așadar, să apară din ce în ce mai multe, care pe de-o parte să închege și mai bine comunitatea, și pe de alta s-o expună unui public cât mai larg.
Parcursul tău profesional, descris în câteva cuvinte: haotic și frustrant pe alocuri, cu multă anxietate și puțină încredere în sine, dar și cu imensa satisfacție că, în ciuda tuturor obstacolelor întâlnite, am ajuns să fac ce-mi plăcea cel mai mult să fac când eram copil.
Unul dintre cele mai dragi proiecte la care ai lucrat: categoric Visual Playground, la care am lucrat și ca designer / art director alături de colegele din echipă, și ale cărui campanii de promovare au ajuns să fie publicate în cărți și reviste internaționale.
Destinația favorită de vacanță: din ce-am bifat până acum aș spune că există o egalitate între orice oraș din Italia, Barcelona și, respectiv, Bali. M-aș întoarce în Bali și doar pentru Monkey Forest din Ubud.
Ce faci când nu ești în fața laptopului sau a tabletei? – Aș spune că nimic deosebit. Îmi place destul de mult să gătesc și, ținând cont de cât de absolut nerezonabil a devenit să comanzi mâncare, fac asta foarte des; în perioadele bune mă străduiesc să mențin aparența maturității și să-mi țin casa curată și în ordine; amân întâlniri cu prietenii, după care mă apucă rușinea și, apoi, groaza, când mă trezesc că trebuie să înghesui patru-cinci într-o săptămână din cauza amânărilor anterioare, dar și satisfacția când constat că le-am bifat pe toate și că m-am și simțit bine. Cum ziceam, nimic deosebit.
Note to self: relaxează-te, dracului.
***
Despre DIPLOMA Show 2022
DIPLOMA Show este festivalul noii generații de artiști, arhitecți și designeri români, organizat de The Institute și prezentat de UniCredit Bank, care va avea loc în toamna acestui an, între 7 și 16 octombrie, la Combinatul Fondului Plastic.
Anul acesta, DIPLOMA Show 2022 îți dă întâlnire cu 128 de artiști, arhitecți și designeri și cu cel mai elaborat proiect realizat de aceștia în anii de studiu: lucrarea lor de diplomă. Cele mai bune 125 de proiecte artistice ale absolvenților de la facultățile cu profil vocațional-creativ din generația 2022 vor fi prezentate la festivalul ce va avea loc la Combinatul Fondului Plastic din București.
Selecția finală a lucrărilor aparține unui Board Creativ format din peste 40 de profesioniști cu reputație în domeniile mai sus amintite. Printre aceștia se află galeriști, artiști, manageri culturali, arhitecți, designeri, curatori și antreprenori.
Ediția a IX-a de DIPLOMA Show înseamnă 10 zile de expoziții multidisciplinare, tururi ghidate, workshop-uri, petreceri și happening-uri speciale. Și la această ediție, festivalul își propune să arate comunităților artistice și publicului larg o reprezentare a potențialului creativ contemporan prin exemplul celor mai proaspeți absolvenți din țară și să îi ajute pe aceștia să facă următorul pas către industrie, creându-și oportunități de cunoaștere, colaborare, vânzare și dezvoltare.
Până în prezent, DIPLOMA Show a expus și adus în fața publicului larg peste 750 de proiecte creative și peste 650 de arhitecți, designeri și artiști români, în toate cele 8 ediții anterioare.
Ilustrații de Paula Rusu
Credit foto: Ionuț Florin Negrilă, Cătălin Georgescu.
–
Editor:
