Dana Rogoz este omul frumos pe care avem bucuria să îl întâlnim atât în online, cât și în spectacole de teatru sau în roluri pe micile ecrane și, de curând, și în postura de regizor. „În toată viața mea profesională am căutat proiectele și oamenii alături de care să mă simt împăcată, fericită. Alături de care să îmi găsesc rostul, locul, sensul.”, afirmă Dana.
Urmează interviul menit să ne ofere posibilitatea să credem în drumul nostru pe plan profesional și personal, un manifest al pasiunii și al dedicării.
Ești regizor pentru prima dată. Și filmul ”Remote” a fost primit deja cu mare entuziasm. Care sunt provocările care vin cu acest rol – față de actori, de alți regizori, de public?
Încep prin a spune că am scris scenariul fără să am în plan regia acestui scurtmetraj. Nu am avut această proiecție cu mine regizor. Dar am fost încurajată să fac acest pas, mai întâi de Radu, care mi-a spus că trebuie să merg până la capăt cu ideea mea de scenariu și să o transpun vizual exact așa cum mi-am imaginat-o de la bun început, iar mai apoi de alți oameni din această industrie. Și, uite așa, am adunat în jurul meu o echipă de profesioniști absolut minunată, care a avut încredere în mine și în scenariul scurtmetrajului.
Așadar, cred că cea mai mare presiune venea nu atât din partea celorlalți, cât mai ales din partea mea. Eu sunt o persoană extrem de exigentă cu mine. Oricât încercam să îmi repet că e doar o încercare, că e un drum nou, că nu trebuie să dovedesc nimănui nimic, tot am avut așteptări de la mine. Mi-e îngrozitor de teamă să nu dezamăgesc, de fiecare dată, orice rol aș juca în viață. Așa că rolul pe care mi l-am luat acum, cel de regizor, am simțit cum vine cu o responsabilitate foarte mare nu numai pentru mine, ci pentru întreaga echipă. Deși nu a pus nimeni așa o greutate pe umerii mei, la finalul proiectului, mi-am dat seama că m-am simțit responsabilă pentru fiecare om de pe set.
Este dificil să alegi „acel titlu” care să cuprindă o întreagă poveste a unui film? Contează mult pentru tine și titlul, atunci când regizezi sau când alegi să participi la un casting/ești contactată pentru un rol?
Când ești chemat la un casting ca actor, de multe ori, nici nu ți se spune titlul proiectului. De multe ori filmezi cu un titlu provizoriu, ca mai apoi filmul să se încheie sub un altul, cu totul diferit. Sau se poate ca filmul sa aibă un titlu în țara de origine și apoi altul (altele) în țările în care e distribuit. Deci sigur nu reprezintă un criteriu de care să țin cont ca actriță. Dar ca regizor, am decis destul de greu în privința titlului, considerându-l un aspect important. Poate reprezenta o direcție în care spectatorul urmărește povestea, așa că nu vrei să fie nici prea generală, nici limitativă. Inițial, scurtmetrajul se numea altfel, dar titlul final a rămas „La distanță” / “Remote”.
Ești actor, atât de teatru, cât și de film. Spectacolele de la teatru în care joci sunt absolut emoționante, iar rolurile pe care le alegi în actorie au în spate mereu, din perspectiva privitorului, un subiect sau o poveste care rămâne în timp. Spuneai într-unul dintre interviurile recente că s-a întâmplat în această meserie și să te duci tu cu o idee înspre oameni pentru a deveni realitate. Cât de greu este să crezi în ideea ta încât să îi dai șansa să prindă viață într-un proiect?
Se întâmplă să găsesc câte un text dramatic, de exemplu, pe care să îmi doresc enorm să îl joc. Dar e atât de puternică dorința, încât nu pot renunța la ea. Ca atunci când te îndrăgostești! Poate nu se împlinește imediat, exact când vrei tu, dar tot simți că merită așteptarea.
Am un astfel de text în minte chiar acum. Așa că merg înspre regizori cărora știu că textul le va plăcea la fel de mult, apoi sper să găsim fonduri, resurse, timp, oameni, ca dorința noastră să devină realitate. Nu e simplu deloc. Motive să renunți pe parcurs vor fi destule. Dar și dacă iese…ce bucurie!
„MO” este încă în atenția publicului, este încă un film care nu a murit, deși au trecut deja câțiva ani de când soțul tău, Radu Dragomir, l-a regizat și tu ai fost în rol principal. Ai declarat că acesta a scris rolul avându-te deja pe tine ca personaj principal în minte în procesul de creație. A venit cu presiune pentru tine, atât ca actor, cât și ca soție, această provocare?
Foarte mare presiune, uriașă. Mai ales că Radu – care era și el la debut în lungmetraj cu „MO” – fusese sfătuit de oameni din industrie să aleagă în rolul principal o actriță cu mai multă experiență în zona filmului de autor.
A fost un moment în care chiar i-am zis că poate ar fi mai bine să își găsească pe altcineva și să ne întâlnim la următorul. Dar el a insistat să facem acest film împreună, să fie „al nostru”, exact așa cum îl gândise de la început. A avut mare încredere în mine ca actriță, iar eu poate și mai mare încredere în el ca regizor. Ne-am sprijinit unul pe celălalt.
În drumul tău profesional ai ținut cont și de momentul în care este viața ta personală. Este dificil acest aspect, să amintești că ai acasă și rolul de mamă atunci când vine vorba de proiecte? De exemplu, când ai plecat, în pandemie, cu Lia peste hotare spre a-ți putea face meseria de actor.
Bineînțeles că rolul de mamă e cel care vine cu cele mai mari bucurii, dar și responsabilități. Sunt multe proiecte pe care le-am refuzat, tocmai pentru că m-ar fi ținut prea mult timp departe de copii.
Alteori, am cerut echipelor de filmare să îmi permită să îi am aproape pe Vlad sau Lia, mai ales când ei erau foarte mici și îi alăptam. Așa s-a întâmplat și în Slovacia, unde am plecat cu Lia. Acum când îmi aduc aminte, și eu mă mir de cât de multă forță am avut în perioada aceea. Cât eram la cadru, Lia stătea cu o persoană din echipa filmului. Dar în restul timpului, fiind încă în plină pandemie, nu mai era nimeni să mă ajute cu ea. Așa că, în camera de hotel, îi pregăteam mâncărică gătită la aburi, îi făceam bagajul pentru o zi întreagă la filmare și plecam cu ea dormind, când aveam call-ul chiar și la 5 dimineața. Și pentru că dormea foarte mult la filmare, plimbată non-stop în căruț, pe timpul nopții – adică pe timpul meu – era trează și foarte dornică să îmi arate noile ei achiziții. Iar a doua zi, la cadru, echipa aștepta o actriță pregătită pentru un rol principal, nu o mamă nedormită.
Dar cumva am reușit să le împac pe toate. Uneori se poate, alteori începi să faci alegeri, învățând să spui și „Nu”.
Putem vorbi de o integrare, de fapt, a vieții profesionale cu cea personală. Simți că aceasta ar putea fi calea succesului?
Nu există o cale a succesului. Sau eu habar nu am de una anume. Există o încercare a fiecăruia dintre noi de a alege cu sufletul ceea ce ne face fericiți. Și pentru asta, de multe ori trebuie să jonglăm cu câte opt sarcini deodată.
Tema acestui număr al revistei The Woman este ”Ageless Success”. Ce reprezintă succesul pentru tine și cât de pregnant îl simți în viața de zi cu zi? Cum ai reușit să construiești durabil și sănătos drumul carierei tale?
Nu m-am orientat către succes, nu asta a fost ținta.
Acum, ca adult, am realizat că am avut un succes foarte mare când eram copil, prin fenomenul Abracadabra. Dar atunci nu simțeam succesul. Simțeam doar că fac ce îmi doresc, că sunt fericită în locul ăla, alături de oamenii aceia.
Și, apoi, în toată viața mea profesională am căutat proiectele și oamenii alături de care să mă simt împăcată, fericită. Alături de care să îmi găsesc rostul, locul, sensul.
Pentru mine a fost important să nu sar etape. De aceea am și urmat, de exemplu, cursurile Facultății de Actorie de la UNATC, deși alții îmi spuneau că nu are sens, că eu jucam deja… Dar eu mi-am dorit să fiu studentă, să cresc alături de o generație de actori – colegi, să mă bucur la fel ca ei de acest traseu. Și, în plus, m-am ferit mereu de calea ușoară. Și acum când mă sună cineva și îmi spune ca are pentru mine un proiect de teatru, „pe care îl scoatem repede, în câteva zile”, voi refuza fără să stau pe gânduri.
Satisfacția reală a muncii a venit, de fiecare dată, în cazul meu, când am ales drumul ăla mai greu, mai anevoios la prima vedere.
Care sunt metodele prin care reușești să construiești ”timeless over trends”, cum faci să nu te lași „furată” de toate trendurile și să alegi ceea ce ți se potrivește?
Îmi e destul de ușor acum, pentru că nici nu mai am timp să urmăresc care sunt trendurile. Cred că ceea ce trebuie să ajungă la mine, ajunge într-un fel sau altul. Și mai cred că am ajuns să mă cunosc suficient de bine, dar și să mă prețuiesc poate puțin mai mult decât o făceam în adolescență (când eram o victimă a trendurilor), încât să știu ce mi se potrivește și ce nu, ce mă reprezintă și ce nu.
Ai și rolul de creator de conținut, cum reușești să îți păstrezi comunitatea atât de „curată”, atât în casa ta virtuală www.danarogoz.com, cât și pe celelalte canale de comunicare online?
Nu e simplu, pentru că atunci când ajungi să atragi un număr foarte mare de urmăritori, e puțin probabil sa împărtășești cu toți aceleași valori. Am senzația uneori că mulți dau follow doar din dorința de a te ironiza sau de a te provoca la o dispută. Așadar, pentru a menține o atmosferă bună, în care oamenii din comunitatea mea să se poată exprima, sunt nevoită de multe ori să intervin.
Sunt foarte prezentă, răspund întrebărilor, dar dacă limitele pe care eu le consider sănătoase unui dialog sunt întrecute, dau block. Nu am țintit niciodată cifrele mari, nu asta contează.
Mai bine o comunitate mai mică numeric, dar de care să mă simt cu adevărat atașată, decât una foarte mare și depărtată de valorile mele.
Desertul preferat: ciocolata de casă
Cartea de pe noptieră: „Sfârșit de sezon” de Marius Chivu
Ceai sau cafea? – Cafea cu lapte
La munte sau la mare? – Greu de zis… la munte, cred
Primul lucru pe care îl faci dimineața: ghiozdanele de școală și grădiniță
Un obicei financiar pe care îl ai: n-am. Încerc să fac investiții înțelepte din economiile mele
Note to self: Felicitări, ai o toamnă incredibil de bună!
Interviul a fost publicat în Ediția Print The Woman 2023, care poate fi achiziționată de aici.
Credit foto copertă: Dana Tole
–
Editor: Teodora Ola