Când eram mică, mergeam des cu tata, să stăm cu cortul pe malul Mureșului, lângă stupii cu albine ai unchiului meu, un bărbat cu ochii verzi-albăstrui și un zâmbet luminos, venit de sub o mustață neagră, de te topea. Pe loc. El mergea cu stupii toată vara și toamna prin locuri frumoase, ba la salcâm, ba la flori de câmp, ba la muguri de brad. Mereu îl găseam în locuri noi și faine.
Și îl urmam mereu cu tata, mama și surorile. Eu, de cum ajungeam și tata oprea mașina, fugeam în brațele unchiului, apoi după ce îi sărutăm obrazul, ca o hârtie de șmirghel, fugeam să văd Mureșul, Arieșul, Crișul sau Cibinul și îmi băgăm repede piciorușele în apă. Așa eram de încântată de spectacolul naturii, că nu știam la ce să mă uit prima dată. La albinele care porneau înspre polen, la florile de câmp, la cerul mai albastru ca cel de la oraș, la iarba grasă prin care mi se pierdeau picioarele, la gâzele care se sfădeau în flori, la șoimii care survolau cerul căutăndu-și șoriceii, la peștii pe care îi vedeam ascunzându-se de mine în râu.
Uitam și de foame și de sete și îmi aminteam că sunt acolo cu familia, abia când mă pocnea un miros de grătar în nări și știam că urmează să mă aud strigată de tata. Știam că mă dojeneste sau nu după cum îmi strigă numele. Cel mai grav era când mă striga mama: „Gabriela!!!!” Atunci știam că am încurcat-o mai tare ca de alte dați. Pentru că de alte dăți: Gabi sau Găbița era numele meu. Deși eram singură în bucuriile mele, pentru că surorile mele nu aveau pasiunile mele, eu tot mi le urmam. Da, mi-ar fi plăcut să alerg cot la cot cu ele sau măcar cu una dintre ele, dar decât deloc, era minunat și singură.
Acum, după mulți, mulți ani, tot simt că darurile pe care mi le dă natură sunt nestemate și nenumărate. Ieri, copiii îmi alergau prin grădină și mă îmbrățișau. Apoi culegeam împreună cu ei macriș, din care am făcut repede o ciorbă. De dimineață, m-am trezit în hâșâitul coasei care tăia iarba udă. Cosașul harnic, a fost la ora șapte pe holdă, să îmi taie iarba, așa cum a promis. L-am plătit ieri pentru toată treaba și a venit să o termine. Da, îi place berea mai mult decât cafeaua. Dar ce? Treaba lui. De cosit, cosește bine.
Acum stau și scriu cu laptopul în brațe, cu o priveliște minunată în față și cocoșul cântă cu pieptul umflat și gâtul întins. Mă uit spre Păltiniș și văd cum se ridică roua sub soare. O vecină vorbește cu un vecin de departe despre ceva… nu înțeleg ce, dar e o comunicare specifică satului la opt dimineața, sâmbăta. Ieri am luat lapte de vacă de la vecina din jos. L-am fiert și dimineață i-am văzut culoarea caimacului. Galben și gros că untul. Cățelușa mea s-a cuibărit lângă mine și parcă scrisul merge și mai repede.
Da, nu știu nimic despre tunsul merilor, pe care îi am în grădină, vreo zece pomi frumoși. Nu cunosc plantele care îmi cresc văzând cu ochii lângă gard, dar vreau să le învăț. Să le fac ceai, să le pun în mâncare, să mă bucur de toată bogăția asta. Azi primesc salată verde de la altă vecină. Tocmai m-a strigat peste gard că îmi dă câte căpățâni vreau. Ieri mi-a zis să vin să îi culeg cireșul, că îi vine rău de câte a mâncat. Tot ieri, o altă vecină mi-a zis că îmi dă busuioc verde, că are prea mult. Alaltăieri, trecând cu mașina pe străzile satului, am văzut niște copii cu găletușe, care tocmai își rânduiau marfa și am știut că au ceva bun.
Orice din pădure vreau să am și să mănânc. Puteau fi ciuperci, deși e prea devreme. Puteai fi frăguțe sau afine. Au fost afine. Am luat de la copilași patru litre de afine mici, negre-albăstrui și mă uităm la mânuțele lor pătate de sucul fructelor.
– Acuma ați venit din pădure?
– Da! Și așa ne dor picioarele! zic micuții.
Cred și eu. E mult de urcat până în munte, dar ce aventură frumoasă pentru micuții ăștia și cât de norocoși sunt ei, fără să știe, față de copiii care stau în fața tabletei, pe canapea, sâmbăta dimineața. Le-am cumparat toată marfa, cu cât au vrut ei pe ea. De când am venit în locurile astea, am invitat școlile să aducă copiii la căsuța pe roți. Și le-am spus copiilor că sunt foarte norocoși să trăiască aici și să vadă, zi de zi, atâta minunăție. Nu știu câți m-au crezut, dar poate unii au simțit în suflet ce deja știu, de când s-au nãscut aici.
Și le spuneam: „Eu vin de la betoane, dragilor. De la oraș. Acolo nu calci pe iarbă, ci pe asfalt. Acolo, când ridici ochii la cer, nu vezi pădurea, ci balcoane aliniate. Acolo nu auzi păsările, cum le auzim noi acum, ci auzi motoarele mașinilor, care vin și trec. Acolo, afinele sunt în piață, iar laptele pe raft, în magazine.”
Nu știu dacă voi știți bucurie mai mare decât cea de a trăi. Nu de a exista. Ci de a trăi. De a fi ocupat cu VIAȚA.
By Gabriela Isadora
Gabriela este originară din Ardeal și locuiește, din anul 2017, într-o căsuță pe roți. Este blogger, povestitor despre viață liberă, monitor de ski și iubitor de animale. O găsiți pe Căsuța Plimbăreață sau călătorind. Unul dintre bloggurile sale este The Atlas of Joy (theatlasofjoy.tumblr.com), o poveste despre ceea ce îi face pe oameni fericiți, ce cuprinde interviuri și povești de viață ale oamenilor din diferite culturi, de diferite vârste si preocupări. Gabriela mai are două blogguri, de care este foarte mândră, în care povestește despre călătoriile sale (amillionworlds.com) și despre viața într-o căsuță pe roți (facebook.com/casutaplimbareata/?ref=br_rs).