Crăița Nanu este un om al filmului și al artei, care deși și-a planificat o carieră în jurnalism, a simțit o atracție spre lumea cinematografiei și a decis să își urmeze visul.
Astăzi este scouter și selecționer filme la TIFF, ceea ce înseamnă că vizionează zeci, sute de filme și face cele mai interesante recomandări pentru iubitorii de film.
Pe lângă asta este implicată în multe alte proiecte care au legătură cu educația, este înconjurată de tineri dornici să cunoască și să învețe scenaristică și dramaturgie, face muncă de PR, iar restul timpului și-l dedică fiicei sale.
Dragă Crăița, ne dorim să te cunoaștem mai bine. Cine este Crăița și ce ar vrea să împărtășească comunității The Woman despre ea?
Sunt scouter și selecționer de filme străine la TIFF de șase ani. Înainte de asta, și un pic în paralel, am lucrat la departamentul guest, tot pe partea de invitați străini. Iar înainte de asta am fost spectator. În afară de TIFF, viața mea profesională se împarte într-o grămadă de bucăți, greu de rezumat într-un singur cuvânt. Am fost freelancer toată viața, cu foarte mici excepții, mereu în cinematografie. În prezent am ajuns să fiu implicată în multe proiecte care au legătură cu educația.
Dezvolt un curs pilot de educație prin film pentru elevi de liceu. Adică curatoriez selecția de filme și scriu fișe educative. E un proiect gândit și lucrat de echipa TIFF, în colaborare cu Liceul Șincai din Cluj, unde Ioana Hanchievici, o super profesoară, va preda acest curs la clasa ei, din septembrie.
De doi ani sunt implicată într-o serie de ateliere de autocunoaștere prin scris organizate de Asociația Culturală Control N, unde fac PR, stau de vorbă cu copii și strâng feedback, citesc textele. S-au strâns deja 12 școli și licee din București în care grupul mic de traineri a lucrat cu elevi scriere creativă, scenaristică și dramaturgie.
Sunt în al treilea an parte din juriul Boovie, membru stabil, cum s-ar zice. Boovie e un festival pentru copii de gimnaziu și liceu de la Focșani, care ajunge în toată țara și face în așa fel încât lectura să se lege de camera de filmat, ceea ce e o combinație minunată, mai ales pentru aceste vârste.
În afară de aceste proiecte, mai fac consultanță de scenarii. Am inițiat un program excelent, o rezidență de scriere de scenarii de lungă durată, New Draft. E prima din România de tipul ăsta și am avut o primă ediție excelentă. Cu puțin noroc, sperăm să anunțăm ediția 2 la începutul anului următor.
Acesta e prezentul. Profesional. La cel personal aș mai putea adăuga foarte mult, pentru că fiica mea are 8 ani și jumătate, iar din asta iese oricând un roman.
Povestește-ne puțin despre tine – cum ai ajuns omul de azi, care a fost parcursul tău?
Repet, sunt freelancer de când mă știu. Ar dura enorm să trec prin toate etapele. Important e că am mers mereu spre lucruri care mă mișcă, în care cred.
Am studiat jurnalism în facultate, dar tot în facultate am ajuns la Buftea, în studiourile de film Mediapro. Acolo a fost prima spargere. M-am întors pe parcursul anilor la jurnalism, dar nu l-am transformat niciodată într-o profesie, deși mereu mi-a plăcut să scriu. În afară de film, scrisul este lucrul cel mai constant din viața mea. Că e vorba de jurnal personal, articole, texte de prezentare, sau scenarii, sau idei de scenarii. scriu orice, iată, până și interviuri.
În film am lucrat pe platou niște ani. Sunt pe IMDB, mă mândresc cu asistența de regie la niște mari titluri, unele ieșite direct pe DVD, altele cu o foarte scurtă viață pe ecrane medii, dar în care apar nume sonore ca Jean Claude Van Damme – dap, am stat la un metru de el când făcea șpagatul pe două scaune pentru ochii unor reporteri, Dolph Lundgren – am stat la un metru și de el, dar nu l-am văzut prea bine, era foarte ocupat la filmul la care presta și regie și scenariu și rol principal. Iar dintre experiențele de care nu fac mișto e că am cunoscut-o pe Emily Blunt, pe când era un copil practic.
Juca una dintre fiicele lui Boudica (interpretată de Dr Queen, dacă vă mai amintiți, o super doamnă) și în pauze era foarte simpatică. L-am cunoscut și pe Udo Kier, la fel de personaj ca personajul. Și pe Bruno Ganz, un om blând și pontos. Și mulți alții pe vremea aia, începuturile anilor 2000, când habar nu aveam de fapt ce oameni am în jurul meu pentru că eram prea ocupată să învăț să fiu un asistent de regie bun.
Am lucrat niște ani și ca scenaristă la seriale, mini serii și filme TV. Apoi am ajuns la TIFF și nu m-am mai lăsat dusă. Legătura cu TIFF-ul a coincis cu alte proiecte paralele care m-au bucurat mulți ani. Aristoteles Workshop a fost unul dintre ele. Am petrecut vreo șase ani implicată – pe producție sau PR – în workshopul de film documentar pe unde au trecut o grămadă dintre numele care astăzi sunt în atenția publicului de gen.
De exemplu, Dmytro Sukholytkyy-Sobchuk (știu că arată imposibil, dar se prescurtează Dima) este regizorul filmului ucrainian din competiția de anul acesta, Pamfir. La film am ajuns extrem de greu pentru că se pregătea de premiera de la Cannes. Dar noi păstrasem un loc pentru acea surpriză care ne rugăm să apară pe final de programare în fiecare an, iar eu una speram ca surpriza să fie Pamfir. Îl știam pe Dima de la Aristoteles, unde venise, își cucerise și organizase rapid echipa și filmase un scurt documentar (Intersection) a cărui acțiune se întâmpla într-o intersecție dintr-un sat din Bucovina.
Ceva teribil de simplu. Se simțea că Dima are forță și ochi de atunci. Pamfir demonstrează ce se putea ghici din filmele scurte – se va mai auzi de Dmytro Sukholytkyy-Sobchuk. Și până una alta, mă bucur enorm că Pamfir își va lipi spectatorii de scaun la TIFF.
Cum a fost pentru tine prima întâlnire cu lumea cinematografiei? A fost dragoste la prima vedere?
Nu dragoste, ci curiozitate. Eram prin 2001 la Buftea și tangențele mele cu lumea filmului aveau mai mare legătură cu aeroportul unde duceam și așteptam oameni decât cu filmul în sine. Citisem însă vreo două scenarii găsite într-un birou și eram curioasă, semănau cu piesele de teatru, dar nu tocmai.
Când am ajuns prima oară pe un platou de filmare (însoțeam un actor) am fost șocată să observ că, deși era prima zi de filmare, ei se pregăteau de o secvență care era spre finalul scenariului. Contrariată, aproape indignată, am atras atenția asupra acestui detaliu primului om pe care l-am întâlnit. Nu mai țin minte cine era, țin minte însă cum a râs de mine. Nu știam că nu se filmează cronologic, ci în funcție de multe alte lucruri.
M-a frustrat că nu înțeleg și am devenit extrem de curioasă, am căutat să pricep și așa am ajuns să lucrez în domeniu, să mă perfecționez și apoi să explic și eu la rândul meu altora. Curiozitatea e cea care m-a dus și m-a tot dus. Dacă o combini cu interesul și disponibilitatea de a învăța și de a pune în practică, iese, cred, definiția freelancerului.
Cum este viața unui om de film, cum arată o zi pe platourile de filmare?
Eu nu mai am viață de om de film, deși mi-e foarte des dor. Însă oricât mi-ar lipsi, experiența îndelungată pe platou m-a învățat să nu încerc să mă strecor acolo cât se filmează doar pentru că vreau eu să văd ce și cum. E destabilizator pentru toată lumea inclusiv pentru vizitator. Dacă nu ai treabă, mai bine nu intri. Altfel, riști să încurci, să nu pricepi nimic și să-ți strici și plăcerea vizionării apoi.
Cum te simți să fii parte din echipa TIFF? Cum ai descrie această experiență?
E hard core, dar foarte mișto. Cred că în echipa TIFF am întâlnit cea mai mare concentrație de oameni ca mine.
În cadrul festivalului tu ești cea care se ocupă de selecția filmelor. Care sunt criteriile în funcție de care se realizează selecția? Ne poți da niște insights? Ce anume urmărești la un film atunci când structurezi programul festivalului?
Selecția este în mâinile unei echipe mari. Sunt eu, Anca Grădinariu (critic de film și parte din echipa care dezvoltă cursul pilot de educație prin film pentru elevi), Ștefan Bradea (care este și director de program – adică el se ocupă de ordinea în care sunt proiectate filmele, aka ce fel de binging poți face într-o zi, la un cinema), Octavian Dăncilă (și el parte din echipa cursului de educație prin film, plus responsabil cu selecția de filme proiectate în cadrul cinematecii TIFF din Cluj), Ana Maria Sandu (selecția filmelor documentare din secțiunea What’s Up Doc), Raluca Bugnar (selecția filmelor din secțiunea EducaTIFF), Laurențiu Paraschiv (selecția mini-seriilor), Artur Brzozowski (selecția secțiunii Full Moon), Balint Zagoni (selecția filmelor din secțiunea Ziua Maghiară), Cristian Hordilă (Festival manager, care în pauze vede filme delicioase, pentru Film Food) și cel mai recent în echipă, Ion Indolean (regizorul, editor la Aperitiff).
Director artistic, adică Selecționerul Suprem, este Mihai Chirilov.
Din punctul meu de vedere, în primă fază nu urmărești nimic la un film. Selecția înseamnă să vezi acasă un film cu atenția pe care i-ai oferi-o dacă ai fi într-o sală de cinema, cu public. Selecționerul este în primul rând un foarte bun și pasionat spectator. Treaba complicată e că trebuie să fii un foarte bun și pasionat spectator de trei, patru, cinci ori pe zi, timp de luni bune.
Și să revii asupra unor filme, dacă la final de listă scurtă tot au mai rămas agățate cu ceva. Și apoi să vezi și filme ale colegilor, înainte de decizia finală. Sigur că selecționerul spectator vine la pachet cu toți anii trecuți de selecție și filmele alese atunci. Ideea este să găsești noi abordări, noi voci, iar pentru asta e bine să știi și de unde s-a pornit și prin ce s-a trecut.
TIFF este un festival complex care se bucură de un succes impresionant, fiind în topul preferințelor iubitorilor de film. Cum este să faci partea din organizarea unui eveniment de asemenea amploare? Apar evenimente neprevăzute? Dacă da, ne poți da un exemplu care îți vine în minte și cum l-ai gestionat?
Deși lucrez la TIFF de 11 ani, nu am scăpat nici până în ziua de azi de senzația că este fantastic că lucrez la TIFF. Și cred că ăsta e secretul longevității în orice meserie/proiect. Să-ți placă. Mie-mi place TIFF-ul de când l-am încercat pentru prima oară din perspectiva unui spectator, mi-a plăcut și când nu ieșeam din birou pe tot parcursul lui.
M-am uitat mereu la aglomerarea asta de evenimente care cuprinde Clujul ca la un extraterestru ultra mișto și mai ales necesar, o gură de aer curat și nou. An de an sunt emoționată înainte să încep să lucrez, captivată în timp ce o fac și tristă când se termină. e o constanță în cum mă raportez la festivalul ăsta care-mi dă posibilitatea de a fi și eu la rândul meu constantă în efortul pe care-l depun pe bucata mea de treabă.
Despre evenimente neprevăzute… anul ăsta a apărut războiul. Eram în miez de programare (februarie, martie, aprilie sunt lunile de foc) și a trebuit un enorm efort de calm și concentrare să pot viziona filme. Am tras de mine să continui. M-a obosit teribil perioada aia, în primul rând emoțional. A fost prima oară în mulți ani când am regretat că nu m-am făcut jurnalist.
Fiica mea a fost motivul pentru care am trecut rapid peste frustrare. N-aș fi putut să mă urc în mașină și să plec la graniță, trebuia să fiu acasă, lângă ea, să ajut cu ce pot de acolo, să-mi continui cât de normal posibil viața. Panica crește panică, așa mi-am tot spus și m-am încăpățânat să nu o bag în seamă de fiecare dată când apărea. Și a apărut des în primele săptămâni.
Peste toate astea au apărut discuțiile despre filmele rusești, îndemnurile la boicot și poziționarea fiecărui festival în alt mod. Eu una nu reușeam să scap de senzația că e greșit să interzicem filme. Că odată ce intervenim în libertatea cinematografiei, punem de fapt și noi piatră peste piatră la starea asta de dezbinare și ură. Simțeam că am nevoie ca arta să rămână liberă în ciuda a tot.
Am avut multe discuții pe subiect și într-un final m-am bucurat mult de poziția pe care am abordat-o cu TIFF, de spațiu pacifist. Anul ăsta îndemnul Make Films Not War este mai just ca oricând.
Au rămas în selecție două filme rusești. The Execution, un debut tur de forță polițist, ce amintește de Usual Suspects sau Seven și le face un pic de rușine. Este un man-hunt înnebunitor întins pe mulți ani, care într-un final expune, pe lângă criminal, și putreziciunea morală a agenților sovietici. Și Captain Volkonogov Escaped, un thriller amețitor despre iertare pe timpul ororilor regimului Stalinist. Pentru mesajul pe care îl aduce și întrebările pe care le lasă în spectator, mi se pare absolut minunat că Volkonogov se va vedea în Piața Unirii.
La ce să se aștepte cineaștii de la această ediției a festivalului TIFF? Ce surprize le pregătiți de această dată?
Avem un focus cu filme de regizorul polonez Krysztof Kieslowski care nu trebuie ratate, sunt minune pe ecran mare. Filme poloneze și israeliene alese pe sprânceană, unele efectiv de pus pe rană. Un documentar despre vulcanologi și dragoste arzătoare, la propriu (Fire of Love), altul despre o improbabil de longevivă colecție de ouă (Colecționarul de ouă) și una dintre cele mai ingenioase declarații de dragoste transmise prin radio de un băiat timid (Magnetic Beats).
Avem o comedie islandeză cu polițiști (Cop Secret) care ar putea oricând să înlocuiască Die Hard în programul obligatoriu de Crăciun, deși acțiunea se petrece vara. Tot din Islanda avem un film cu copii (Beautiful Beings) care, cu toate că nu e în EducaTIFF (ci în competiția principală), ar fi bine să fie văzut de cât mai mulți părinți.
Avem un thriller în restaurant (Boiling Point) în care Stephen Graham fierbe rapid, până la combustie internă, cu tot cu spectator. Avem un film despre artă gastronomică (Flux Gourmet) ce taie timpanul și decopertează ideea de artist, marca Peter Strickland, cu Fatma Mohamed și Gwendoline Christie. Îl avem pe fabulosul Franz Rogowski în nu mai puțin de trei filme în care joacă roluri fabuloase și diferite.
Unul dintre ele este Freaks Out, un frate mai mic al lui Jo-Jo Rabbit, cum l-a numit Artur, selecționerul Full Moon. E cu circari magici pe timp de război și Rogowski în rolul unui fel de Goebbels cu șase degete la fiecare mână care cântă la pian dumnezeiește. Și multe altele, de descoperit în program, sau pe încercate, direct la cinema.
Credit foto: Claudiu Popescu
—
Editor:
