Sunt cu urechile ciulite de fiecare dată când ea începe un joc de rol. Ea este Eliza, iar la 4 ani, jocurile de rol oglindesc evenimentele la care ia parte sau asistă zilnic.
Din acest motv devin foarte atentă la cine și cum sunt construite personajele, care este interacțiunea dintre ele, ce au să-și spună și mai ales…ce cuvinte folosesc.
Modul în care se joacă copiii noștri îmi arată cum noi ne naștem echipați cu o serie de abilitați de comunicare și negociere ce se diluează pe parcurs, datorită unor stimuli sau comportamente preluate din exterior. Spre exemplu, jocurile de rol, puse în scenă cu mult umor și perspicacitate de către Eliza, nu au un final bine conturat. Aștept acel deznodământ, sub forma unei concluzii, ca pe un capitol ce trebuie să se încheie ca să înceapă altul, un „ happy ending” în care binele triumfă asupra răului…atât de obișnuiți să-l primim, încât îmi vine greu să diger orice poveste în lipsa lui.
De asemenea jocurile copiilor, la o vârstă fragedă, nu sunt despre competiție. Acesta este un comportament dobândit, întipărit poate de o întrebare banală „ ce notă a luat colegul? “, comportament ce beneficiază, din nefericire, de un fertilizator puternic pe tot parcursul școlii dar și al vieții profesionale.
Iată cum, uitându-ne cu atenție la modul în care un copil de patru ani construiește o poveste întreagă fără „ încheiere”, modul în care un spațiu gol se contruiește și deconstruiește în jurul personajelor, iar sinergia este atinsă fără presiunea unei finalități numită target, nota sau obiectiv atins, descoperim o nouă realitate a jocului.
Jocurile de oameni mari
În realitatea contruită de oamenii cei mari, deznodământul e difícil de conturat, în special atunci când regulile jocului sunt stabilite în funcție de provocări ce pot apărea pe parcurs, în funcție de stimuli externi imposibil de anticipat. Astfel că, stimularea competitivității devine redundantă într-un context în care adaptabilitatea asigură de fapt, succesul și longevitatea jucătorilor.
Cum ar arăta un astfel de joc? Dacă eliminăm ingrediente precum competitivitate și deznodământ, ar putea exista jocuri ce să ne învețe despre fericire sau de cum putem construi relații sănătoase cu ceilalți, spre exemplu? Sau jocuri în care să ne exersăm comportamente precum adaptabilitate sau agilitate?
Luând drept exemplu jocurile de rol ale fetiței mele, sunt câteva ingrediente ce ar putea contrui o astfel de experiență:
• Creearea unui spațiu confortabil, dar suficient de complex și stimulativ astfel încât să reușim să alungăm posibile urme de plictiseală sau o veche grijă ce ne consumă vizibil în momentele în care ne simțim expusi : aceea de a impresiona.
• Avem nevoie de o poveste – în jurul căreia să construim. Jocurile de rol ale Elizei mă fascinează tocmai pentru că spun o poveste. Acestea din urmă ne captivează creierul mai mult decât alte activități, ne captează atenția și ne imprimă comportamente sau modele în gândire prin simplul fapt că, o poveste suficient de captivantă, ne ajută să fim prezenți. Și nu-i așa, „a fi prezenți” reprezintă trendul absolut al zilelor noastre.
• Reguli dar nu limite. Comportamente de tip: creativitate și inteligență emoțională nu au legătură cu modul în care colorăm frumos, în contur. Regulile ne pot spune să colorăm girafa alegând culorile potrivite sau să să fim noi cei ce desenăm girafa pe care apoi o colorăm . În ambele situații, vom obține același rezultat: o girafă colorată…însă motivația, efortul și timpul investit sunt, de fapt, ingredientele unui demers creativ.
• Experiența să fie una cu sens. Iar sensul vine dintr-o dorință profundă și personală de autodezvoltare, fie dintr-o nevoie în plan profesional sau dintr-un „ proiect al vieții”, denumit astfel de către Mihai Csikszentmihalyi într-un tratat despre fericire, numit „Flux”. Cei ce indentifică „ sensul” au dintr-o dată „chef”. Chef de joacă, de învățare și nimic nu poate fi mai frumos, din perspectiva unui trainer, decât o sală plină de oameni ce au „chef”.
• Stimulăm, prin joc, acele abilități ce ne definesc la nivel de valori și credințe sau către care râvnim. În acest sens, întrebări precum „ Care sunt valorile mele în acest moment?” sau „ Care sunt acele credințe de la care nu sunt dispus să abdic ?” fac parte dintr-un exercițiu de introspecție necesar, atunci când căutam să identificăm oportunități de învățare. Altfel vom participa iar și iar la activități fără sens sau folos, dar care sună bine, respectă trend-urile dar nu produc schimbare.
Iar dacă abilitățile către care râvnim sunt concepte precum munca în echipa, time management, coaching, o cultură organizațională bazată pe feedback, creativitate și inteligența emoțională sau vorbitul în public, trebuie știm că niciun comportament de acest tip nu poate fi simulat, dar poate fi stimulat prin joc și joacă. Iar experiențele de învățare, cu adevărat valoroase, nu promit schimbare sau căpătarea unor superputeri, dar pot promite că te vor pune pe gânduri.
Articol by Andreea Bob
Andreea Bob este trainer și îndeplinește rolul acesta de 7 ani în cadrul companiei Orange România. Primul ei job adevărat a fost cel de Reprezentant Relații Clienți, acum 12 ani, după care a urmat o perioadă de 4 ani petrecută în vânzări. O parte din valorile sale se regăsesc în articolele scrise sub umbrela Jurnal de trainer din cadrul revistei online The Woman dar, își dorește ca fiecare filă să completeze tabloul final.
De asemenea, Andreea este mama a 2 copii pe care îi învăță să-i educe și să-i păstreze în siguranță în fiecare zi.
Sursa imagini: Unsplah.com & arhiva personala