Diana Marincu, parte din lumea artei contemporane românești, este cunoscută pentru abordările sale curatoriale inovatoare și pentru implicarea sa în promovarea dialogului artistic la nivel național și internațional. În timp, Diana a devenit o voce relevantă în lumea artei, având o experiență vastă în diverse roluri, de la managementul cultural la curatoriat și critica de artă.
În prezent, ea ocupă poziția de Director Artistic al Fundației Art Encounters din Timișoara, unde și-a concentrat eforturile în a crea legături puternice între scenele de artă regională și sprijinirea artiștilor tineri.
Experiența sa în domeniul artei include colaborări semnificative cu Fundația Plan B din Cluj și implicarea în consiliul director al Fabricii de Pensule din Cluj. A curatoriat o serie impresionantă de expoziții, printre care se numără “Persona” la MUCEM, Marsilia; “Manufacturing Nature / Naturalizing the Synthetic” la Frac des Pays de la Loire; și “The White Dot and The Black Cube” la MNAC București împreună cu Anca Mihuleț. Lucrările sale curatoriale explorează teme complexe precum strategiile narative în construcția imaginii, schimbările post-umane și relația multi-stratificată om-natură, subiectivități post-naționale și relații de putere, reflectându-se în cadrul sistemului de artă contemporan.
Prin acest interviu, Diana Marincu împărtășește experiențe personale și profesionale, oferind o perspectivă unică asupra artei contemporane și rolului său în modelarea scenei artistice din România și dincolo de aceasta. Este o voce care inspiră și care aduce o contribuție semnificativă la dezvoltarea artei contemporane.
Cum a arătat copilăria ta, Diana? Există ceva semnificativ din acea perioadă care se regăsește și în adultul de astăzi?
Probabil nevoia de a mă exprima vizual – de a desena și de a picta – a rămas mult timp cu mine. La un moment dat, a fost înlocuită mai degrabă cu scrisul, dar a rămas ca o metodă de a cunoaște lumea și ca un instrument de lucru chiar și acum, când gândesc o expoziție sau când planific ceva. Alături de asta, asociez perioada copilăriei cu muzica auzită permanent în casă. Când mă aflu într-o casă fără muzică, am senzația că e un spațiu fără suflet. Ceea ce sigur că e eronat, dar e ceva emoțional. Pentru mine muzica este asociată iubirii și confortului psihic, ceea ce uneori poate fi excesiv. Acum învăț de la copilul meu ce e excesiv și ce nu, când sunetele muzicii pot deveni obositoare pentru el, astupând tăcerea și împiedicând-o să-și manifeste și ea rolul esențial.
Am aflat că ai pregătire de grafician absolvind Facultatea de Arte și Design la Timișoara. Ce te-a inspirat să începi o carieră în artă și ce te-a motivat să devii curator și critic de artă?
În 2007-2008 am avut norocul să petrec aproape un an la Paris, la facultatea Paris 8 – Saint-Denis, cu o bursă Erasmus. Acolo, la această universitate destul de liberală, se puteau alege materii diferite, iar eu am fost tentată să urmez acele cursuri care nu-mi erau accesibile la Timișoara, cum ar fi cursuri de scriere despre artă contemporană sau de muzeologie contemporană, cu profesori ca Jérôme Glicenstein și Daphné Le Sergent.
Atunci am făcut primii pași spre decizia de a suspenda capitolul exprimării mele artistice și de a începe unul nou, de curator și critic de artă. Pregătirea mea inițială, care a reprezentat un parcurs lung, de la cursurile de pictură de la Palatul copiilor, la Liceul de arte plastice, la Facultatea de arte, are încă relevanța ei și mă bucur că am putut să înțeleg arta din ambele ipostaze, de creator și de receptor.
De-a lungul carierei, ai avut mai multe roluri în cadrul comunității artistice, de la curator la manager cultural. Cum ai gestionat aceste tranziții?
Nu le-am perceput neapărat ca roluri distincte pentru că în România puține proiecte pot asigura o bună acoperire a personalului necesar pentru realizarea optimă a acelui proiect. De aceea, cred că de multe ori facem cu toții mult mai mult decât rolul desemnat inițial.
Dincolo de surmenare, partea bună e că am învățat multe lucruri din domenii diverse. Și chiar aș mai putea adăuga câteva roluri. Am activat și ca profesor de educație plastică la o școală generală în București, am avut o perioadă în care am scris destul de mult critică de artă și am fost, de asemenea, în mai multe ocazii, „recuzita” unor lucrări de artă, unde artiștii m-au solicitat să le urmez „instrucțiunile”.
Ce artiști sau mișcări artistice te-au influențat cel mai mult în cariera ta?
Artiștii cu care am format niște prietenii profesionale trainice sunt cei care m-au influențat probabil cel mai mult, alături de profesorii mei. Artiști precum Cristian Rusu, Ciprian Mureșan, Alex Mirutziu, Anca Munteanu Rimnic, Larisa Sitar, Lea Rasovszky, Michele Bressan, Pusha Petrov, Liliana Mercioiu Popa, Ioana Bătrânu, Mircea Cantor sunt câțiva dintre aceștia, punctând biografia mea nomadă, prin București, Cluj și Timișoara. Profesorilor mei sau modelelor mele profesionale, Anca Oroveanu, Ruxandra Demetrescu, Adrian Guță, Liviana Dan, Ami Barak, Ileana Pintilie, le datorez foarte mult din ceea ce am devenit astăzi și simt acum, privind retrospectiv, că fiecare întâlnire profesională a marcat o „lecție” de neuitat.
Ce provocări și satisfacții întâlnești în rolul tău de director artistic la Fundația Art Encounters? Cum arată echipa ta?
Cea mai mare provocare vine din lucrul cu oamenii, din fricile care uneori ne guvernează aceste relații și din presiunea enormă care se pune pe proiectele pe care le realizăm. Uneori presiunea poate decurge din vizibilitatea la care suntem expuși, din orgoliile care nu ne dau pace sau poate fi una financiară, venind din obligațiile față de finanțatori.
Satisfacțiile sunt numeroase și, pentru mine, ele sunt strâns legate de efectele „invizibile” ale unei expoziții sau proiect, nicidecum din cifre și lucruri cuantificabile. Acele efecte invizibile pot reverbera mai silențios, dar mai durabil, în cei cu care luăm contact și care pulsează la ceva din ceea ce propune un artist. Arta așa funcționează în final, ca o vibrație; îmi amintesc că așa o definea și Michele Bressan, unul dintre artiștii-prieteni cu care am lucrat destul de mult. El spunea că arta e ca o melodie pe care o auzi la radio și încerci să o fixezi dând volumul mai tare, încercând să-i faci și pe alții să o audă, pe acea frecvență.
Povestește-ne despre experiența ta de a lucra alături de Ami Barak la Bienala Art Encounters din 2017. Cu ce lecții ai rămas după această colaborare?
Este în continuare proiectul meu formator, cel prin care am făcut pași vizibili spre înțelegerea unui proiect de o asemenea amploare. Ami Barak are o experiență impresionantă cu felurite proiecte curatoriale, de la directoratul unui muzeu de artă contemporană cu o colecție, Frac Montpellier, până la evenimente de o noapte, cum a fost organizarea La Nuit Blanche Paris, până la expoziții de galerie sau mari bienale, el întruchipează modelul „curatorului independent”, neobosit și curios în continuare.
Printre lucrurile învățate atunci de la el se numără și loialitatea, ca valoare fundamentală a implicării profesionale și personale.
Cum abordezi procesul de selecție a artiștilor și lucrărilor pentru expoziții? Cum echilibrezi nevoile artistice cu cele practice în proiectele de curatoriat?
Pentru mine, procesul de lucru cu un artist arareori este unul de „selecție”. De multe ori urmăresc îndeaproape un proiect de cercetare sau un motiv recurent al unui artist și la un moment dat lucrurile se adună ca într-o constelație care brusc are o formă, iar acea formă este expoziția.
Nevoile artistice și cele practice nu sunt neapărat disjuncte, dar așa e, uneori nu coincid perfect. Atunci suntem nevoiți cu toții să ne ajustăm așteptările, dorințele, estimările, pentru a putea crea ceva împreună. Acest lucru poate fi frustrant uneori, dacă nu chiar dezamăgitor.
Dar ce este cel mai important este să nu coborâm standardele niciodată. Orice ajustare a unui proiect trebuie să rămână fidelă conceptului artistic inițial și puternică în expresia pe care o capătă. Acesta e și rolul meu, de curator și de director artistic, să mă îngrijesc ca nivelul calitativ a ceea ce facem să fie unul excelent, iar greutățile din spate să nu fie vizibile.
Cum vezi evoluția interacțiunii dintre mediul academic, scena artistică independentă și autoritățile locale în Timișoara?
Anul care tocmai a trecut, cel al Capitalei cultural europene, a fost un model al colaborărilor, după părerea mea. Instituții diferite, aflate chiar în competiție unele cu altele, au reușit să interacționeze creativ și productiv, punând deoparte, măcar temporar, rivalitățile. Fiecare dintre straturile menționate de tine, la care se adaugă și altele care alcătuiesc acest „foietaj” cultural al orașului, cred că a reușit să-și exprime atât o identitate distinctă, individuală, cât și una colectivă, necesară programului de anul trecut.
Sper ca mai departe să învățăm mai bine când să fim împreună și când separat, când să cântăm în cor și când să facem loc unui solo mai vizibil. Mi-aș dori ca abundența evenimentelor culturale să nu devină sinonimă confuziei valorice.
Care este rolul Fundației Art Encounters în peisajul artistic din România și cum vezi evoluția acesteia în viitor?
Rolul fundației a fost unul bine conturat de la bun început, iar de când avem o misiune și niște principii vizibile pe website-ul fundației (www.artencounters.ro) este totul destul de transparent. De când a fost fondată, în 2015, de Ovidiu Șandor, fundația și-a dorit să umple un gol instituțional în peisajul artei din România, susținând artiștii și lucrările lor, construind un context pentru asta și dezvoltând relații instituționale și de colaborare cu alte centre de artă și cu alte țări.
Misiunea fundației are la bază aspiraţia de a hrăni dialogul, cunoașterea, cercetarea și experimentul, iar acest lucru este realizat prin câteva direcții majore, pe care le văd relevante și pentru viitor: organizarea Bienalei Art Encounters, crearea unui program de expoziţii desfășurat la sediul permanent al fundaţiei, sprijinirea educaţiei și atragerea publicului prin programe de mediere, dezvoltarea unor serii de rezidenţe pentru artiști și curatori, stabilirea unor parteneriate internaționale și a unor colaborări solide cu alte instituții.
Ai vreun sfat pentru tinerii artiști sau curatori care aspiră să aibă un impact în domeniul artei?
Am mai multe sfaturi, ha ha ha. Acele sfaturi pe care nu le-am găsit la momentul potrivit. Să aibă încredere, să nu idealizeze lumea artei, să ia de acolo doar ceea ce rezonează cu ei, să colaboreze, să împărtășească și să (se) îngrijească, să nu ardă etapele, să aibă curaj și să nu se lase!
Care sunt unele dintre cele mai semnificative tendințe pe care le-ai observat în arta contemporană? Cum crezi că s-a schimbat percepția publicului asupra artei contemporane în ultimii ani?
Tendințele actuale includ o mult mai mare atenție față de subiectul naturii și ecologiei, o fascinație pentru tehnologie și inovație și o reîntoarcere la avangardele istorice ca modele artistice și intelectuale, printre altele.
Nu sunt convinsă că percepția publicului s-a schimbat semnificativ. Cred că după pandemie, mai ales, publicul este mai curios și mai dornic să facă parte din cercurile artistice – nevoia de apartenență este, poate mai mare. Riscul în care ne aflăm acum, deopotrivă artiști, curatori, cât și public larg, este să refuzăm dialogul în numele unor fortărețe ideologice care cresc ca ciupercile după ploaie și care prin nevoia de reparație nu fac altceva decât să perpetueze obtuzitatea intelectuală. Sper să fim mai deștepți, atât ca umanitate, cât și ca profesioniști, și să nu distrugem spiritul critic de care este atâta nevoie.
Cartea de pe noptieră: Haruki Murakami, Persoana întâi singular
Pictorul tău preferat: Ioana Bătrânu
Ceai sau cafea? – Cafea
Primul lucru pe care îl faci dimineața: mă străduiesc să-mi aduc aminte ce am visat
Credit foto copertă: Pusha Petrov
—
Editor: Crina Ciocian