La 30 de ani, jurnalista Alexandra Danciu a spus poveștile a mii de oameni. A fost reporter PRO TV și a lucrat în cadrul echipei de producție a show-urilor Românii au talent, Vocea României, Ferma Vedetelor, MasterChef, unde a cunoscut mii de concurenți, din toate categoriile artistice și sociale. În călătoria solo din India a ajuns să se cunoască și pe ea mai bine, să devină mai răbdătoare. A învățat că poate trăi cu resurse limitate și în continuare adoptă un stil de viață minimalist. După ce a donat tot ce a strâns în cei 5 ani în București, s-a mutat în Londra doar cu 2 bagaje și plină de vise noi de libertate. Lucrează într-o școală cu adolescenți cu autism și își alocă timp pentru proiectul ei, Freedom Station.
Cum este Alexandra de acum, femeia, față de „copila” cu bagajul plin de vise în drum spre București?
Sunt multe aspecte comune pe care le regăsesc în cele două Alexandre. Unul dintre ele este curajul de a schimba total traseul, de a pleca din locuri și din relații când acestea nu îi mai satisfac intențiile. Alexandra are și acum același curaj nebun de a o lua de la capăt pe care l-a avut când a urcat în trenul spre București, la 23 de ani.
Ce s-a schimbat cu adevărat este încrederea în sine.
Atunci oscilam între momente în care aveam încredere și momente în care mă rătăceam în propriile complexe și îngrijorări. Astăzi mă simt o femeie stăpână pe sine și mult mai calmă în abordarea oricăror decizii. Eu funcționam pe sistemul îmi doresc acum și aici, iar viața văd că funcționează pe sistemul primești exact când e momentul potrivit.
Cum te-au schimbat anii în care ai fost reporter pentru cele mai mari producții PRO TV?
Timp de aproape 5 ani am lucrat în Pro TV. A fost cea mai frumoasă și completă experiență de până acum, perioadă care s-a suprapus și cu prima plecare din casa părinților, cu procesul de maturizare și de responsabilizare. Am avut ocazia să lucrez pentru toate proiectele principale ale trustului, fie ca și coordonator de casting, fie ca reporter. Am acumulat experiență profesională, dar și interumană, astfel că mi-am dezvoltat armonios abilitățile de comunicare.
Meseria de jurnalist e provocatoare și pentru că îți șlefuiește gradul de adaptabilitate în relațiile cu ceilalți.
Munca din departamentul de casting presupune o responsabilitate enormă. Când emisiunile pentru care lucrezi sunt urmărite de milioane de telespectatori, ești extrem de atent să găsești concurenți deosebiți, care să țină publicul fidel în continuare, lucru ce nu e tocmai ușor când proiectul este deja la al 9-lea sezon. Înainte de preselecții aveam insomnii din cauza emoțiilor. Ajungi să ții așa de mult la proiectul la care lucrezi, încât viața personală și cea profesională se îmbină într-un mod în care nu mai reușești să faci o delimitare clară. Totuși, tocmai prin faptul că răspunderea este mare și încrederea în sine crește direct proporțional atunci când vezi evoluția concurenților cu care ai colaborat.
Deși ai trăit visul multora dintre absolvenții de jurnalism, ai decis să pleci. De ce?
Pentru mine, Pro TV a fost categoric un vis împlinit. E ca o busolă care mă ghidează spre experiențele viitoare. Am trăit atât de intens anii din București și cu atâta deschidere spre învățare, încât la un moment dat am simțit că îmi doresc provocări noi, că învățasem tot ce puteam învăța în departamentul din care făceam parte. Am funcționat mereu cu o sete de cunoaștere, astfel că, după ce am început să călătoresc des, mi-am dorit tot mai mult să trăiesc în altă țară.
Mi-am dorit să experimentez o viață multiculturală, nu doar în vacanțe, ci și în activitățile cotidiene: la magazinul de lângă bloc, în metrou, la restaurant, la teatru. Am vrut să am un job în care să vorbesc constant în altă limbă și astfel să evoluez și din punct de vedere lingvistic. Simt că acum investesc în mine din nou și mă simt tare fericită.
În plus, aveam în minte blogul, pentru care nu aveam suficient timp înainte. Îmi doresc să ajung să creez povești ale oamenilor din colțuri diferite ale lumii, ceea ce presupune să călătoresc des, iar Londra e un loc din care poți zbura oriunde. Nu mă mai pot închide într-un birou care îmi solicită multe ore peste programul obișnuit.
Nu ai renunțat la a spune poveștile celorlalți. Cum este online-ul față de TV?
Nu am renunțat la a spune povești, pentru că meseria de jurnalist e meseria pe care mi-am dorit-o și pe care mi-o doresc în viața mea sub o formă sau alta. Am luat o pauză de la televiziune, însă continui să creez conținut scris și video pentru blogul meu, căruia i-am dat drumul în online vara aceasta. Înainte munca mea ajungea pe post după ce era filtrată și de alte departamente. Acum exprim ideile exact așa cum le simt.
Online-ul te pune într-o relație directă cu cititorii.
Am pornit blogul cu dorința de a transmite niște influențe pozitive tinerilor din generația mea și nu numai. Aleg cu atenție oamenii cu care fac interviuri, atât scrise, cât și sub forma filmului documentar. Îmi doresc să fie oameni care să inspire, dar care au obținut ceea ce au acum prin muncă și implicare. Primesc mesaje și feedback constant și cu fiecare cititor nou care apare pe blog, simt cum se creează o comunitate de oameni pasionați și interesați de aceleași subiecte.
Scopul din spatele proiectului tău, Freedom Station?
Principalul scop este ca cititorii să se inspire din poveștile oamenilor cu care fac interviuri și poate chiar să se conecteze pentru diferite proiecte, artistice, culturale, de orice fel.
Am scris un articol și despre sora mea care a slăbit de la 100 de kilograme la vreo 65, iar în septembrie a alergat la maratonul de 42 de kilometri de pe Transfăgărășan. A terminat cei 42 de kilometri alergând prin ploaie timp de 7 ore continuu.Caut genul acesta de oameni care arată clar că nu a folosit niciun Photoshop, ci doar încredere și extrem de multă determinare în a-și împlini visul, indiferent de nuanțele lui.
Am ales titlul de Freedom Station pentru că momentul deschiderii blogului coincide cu momentul în care eu mi-am facut curaj să demisionez de la un job foarte bun și să îmi împlinesc visul de a fi liberă spre a călători mai mult. Am ales să cobor în Freedom Station-ul vieții mele.
Cum vezi femeia din generația ta?
Văd multe tipologii de femei în generația mea, extrem de diferite. Nu sunt un fan al generalizării, pentru că am doar în grupul de prietene, manifestări diferite ale feminității. De la femeile pasionate de business, care lucrează cu sume formate din multe cifre, până la femeile călătoare, ce trăiesc prin Asia în condiții simple, dar care iși doresc să se bucure de plaje exotice și de comunitățile în care fuga după bani și putere nu se întâlnește la orice pas, până la femei preocupate cel mai mult de familie. Multe dintre prietenele mele sunt deja la al treilea copil, iar eu încă hoinăresc prin lume.
Totuși, femeia generației mele pare să fie determinată să își urmeze dorințele mai mult decât mamele noastre, indiferent că vorbim de cele profesionale sau personale și asta mă bucură.
Ești o călătoare. Care a fost călătoria care te-a învățat cele mai multe lecții?
Călătoria care mi-a oferit cele mai multe lecții este cea din India. În noiembrie se vor împlini 2 ani de când am vizitat tărâmul drag al lui Eliade. Am revăzut de curând fotografiile și mi-am amintit că în Varanasi am aruncat o hârtie pe Gange, pe care am trecut tot ce îmi doream la momentul respectiv, iar una dintre dorințe era să locuiesc într-un oraș multicultural. Acum conștientizez că Londra îmi satisface toate nevoile culturale și artistice la care visam atunci.
În India am învățat prima dată să devin răbdătoare. În primele săptămâni mă uitam la indieni cât de calmi sunt, spre exemplu, când întârzie trenul 5 ore. Timpul acolo parcă e într-o altă dimensiune, dar și abordarea lui diferă de modul în care îl folosim noi.
Am plecat singură în India, iar acolo m-am întâlnit cu prietena mea din facultate. Faptul că am ales să călătorim fără planuri bine stabilite, să dormim în deșert sub cerul liber, să folosim toate mijloacele de transport ale localnicilor, de la ricșă la tuc-tuc și motocicletă, m-a făcut să prind mai mult curaj.
India a fost o aventură cât se poate de condimentată din toate punctele de vedere. A venit in viața mea și sub forma experiențelor frumoase, dar și sub forma unor învățături. Pentru că am călătorit în India într-o perioadă în care absolut toate bancomatele din țară erau blocate, pretențiile la condițiile de cazare, mâncare sau alte metode de petrecere a timpului liber, au fost limitate.
Putem face educație continuă prin călătorii?
Categoric putem face educație continuă prin călătorii. Ideea pe care o susțin constant este că „Travel means Education”. Am simtit pe pielea mea ce înseamnă călătoria atunci când exersezi limbile străine vorbind cu localnici, te educi culinar gustând din tot felul de mâncăruri din bucătării internaționale, înveți geografie, istorie și orice altceva îți provoacă plăcere.
Am văzut cu ochii mei cum e să trec de la o călătorie în India la o parte din lumea arabă, mai exact la Dubai, loc care te primește în lux, cu clădiri zgârie-nori, cu piscină pe blocurile de locatari. E extraordinar să trăiești pe pielea ta diferențele din lume și să le vezi prin filtrul personal, nu prin imagini din media sau din cărți. Călătoriile sunt categoric cea mai frumoasă și utilă investiție pe care am făcut-o până acum.
Care crezi că este comportamentul/obiceiul care ne poate schimba în mai bine?
Cred că sunt multe obiceiuri care ne pot schimba în bine, dar pe fiecare om se pliază alt comportament. Pentru unii, cum e sora mea, poate fi sportul, pentru mine sunt călătoriile, dar câteva dintre cele care pot fi general valabile, pot fi inclusiv lectura și deschiderea spre ceilalți. Dacă începem să ascultăm și păreri care aparent pot fi departe de crezurile noastre, putem avea surpriza să învățăm lucruri noi și bune. Comunicarea și toleranța sunt comportamente care ne pot schimba în bine.
Cum a fost noua experiență? O nouă țară, un nou job, o nouă lume…
M-am mutat în Londra în luna martie. Am gândit mutarea ca pe un cadou pentru cei 28 de ani pe care îi împlinisem. Am venit cu economii, dar fără un plan concret. Primele două luni mi-am oferit o vacanță, iar apoi m-am angajat în domeniul educației. Lucrez într-o școală cu adolescenți cu autism. Și în țară fusesem reporter în domeniul educației și făcusem voluntariat în ONG-uri, astfel că aceste două experiențe m-au ajutat să mă angajez aici.
Jobul actual e cu totul altă lume față de ce făceam înainte. E un mediu în care am învățat să fiu mai răbdătoare și mai calmă. Înainte alergam de bezmetică prin propria-mi viață, ajunsesem să bifez lucruri și experiențe, dar să nu mă mai bucur de ele în tihnă.
Acum învăț zilnic să fiu liniștită și zâmbesc mult mai mult, pentru că munca cu adolescenții cu autism e o responsabilitate mare. Ai grijă de niște tineri cărora trebuie să le transmiți o stare de bucurie, pentru că ei preiau ușor emoțiile tale. La orice job e nevoie de o atitudine pozitivă, dar în cazul educației tinerilor cu nevoi speciale starea ta de spirit este și mai importantă, pentru că ai în mâna ta viața unor tineri care au reală nevoie de grijă și atenție.
_______________________
Din print în online: Articolul face parte din revista print The Woman cu nr. 4: 110 pagini de POVEȘTI REALE, oneste și scrise de oameni de lângă noi, în care te vei regăsi & de care te vei lăsa inspirată.
