„Între Revoluții” este docu-ficțiunea regizată de Vlad Petri care spune povestea a două prietene, Maria și Zahra, care se întâlnesc la Facultatea de Medicină din București, dar se depart din cauza schimbărilor politice și timp de zece ani acestea comunică doar prin intermediul scrisorilor.
Ilinca Hărnuț devine vocea Zahrei, iar Victoria Stoiciu devine vocea Mariei. Deși nu au interacționat foarte mult pe perioada înregistrărilor, în finalm, potrivirea dintre cele două s-a dovedit a fi perfectă, iar filmul are în palmares numeroase premii la festivaluri importante de profil, inclusiv la Berlin unde a luat premiul FIPRESCI sau marele premiu la Semana Internacional de Cine de Valladolid – Seminci, unul din cele mai vechi festivaluri europene.
Cele două ne-au introdus în lumea filmului „Între Revoluții”. Ne-au vorbit despre călătoria pe parcursul proiectului, de la propunere, proces și până la premiile de după. Ne-au povestit despre film, descriindu-l drept unul „despre femei, despre fragilitatea condiției femeii în societățile patriarhale și puterea cu care femeile fac față vicisitudinilor istoriei” și care este „relevant mai ales acum, când extremismul pândește din nou din toate părțile și se insinuează pe nesimțite peste tot”.
Ilinca, cum ai primit propunerea de a lua parte la proiectul „Între Revoluții”?
Lucrurile au urmat niște pași destul de firești, Vlad Petri m-a contactat și m-a rugat să-i trimit o probă de voce, mi-a trimis un text, m-a rugat să-l înregistrez, am discutat, am mai încercat câteva variante și apoi s-a decis să colaborăm. Filmul era deja montat și eu am venit destul de aproape de final. Ne-am întâlnit câteva zile la rând și am înregistrat totul, am încercat mai multe formule și am decis împreună ce ar fi cel mai bine.
Victoria, cum a fost pentru tine momentul în care ți s-a propus să faci parte din echipa „Între Revoluții”?
Pentru mine nu a fost un moment, a fost un proces. Vlad și cu Lavinia lucrau la scenariu de ceva vreme și periodic, din rațiuni artistice, modificau textul scrisorilor celor două protagoniste. Pe mine mă leagă de Vlad o lungă prietenie și relație profesională. În virtutea acestei relații, dar și a faptului că Vlad îmi cunoștea pasiunea pentru actorie, de fiecare dată când modifica textul scrisorilor trimise de Maria, mă ruga să le citesc eu cu voce tare și să îi trimit înregistrările. Pentru mine, Maria a fost un personaj cu care am trăit peste un an de zile. Practic am luat parte la geneza acestui personaj, am văzut ezitările, revenirile, modificările de accente și ton ale scrisorilor. Momentul în care Vlad mi-a propus să fiu vocea „oficială” a Mariei a fost unul de mare bucurie și emoție.
Cum vi s-a părut scenariul, la prima vedere? Ce sentimente v-au încercat?
Victoria: E un scenariu foarte emoționant, uneori ți se pune un nod în gât când citești, mai ales în singurătatea camerei, cum mi se întâmpla mie în probele pentru diversele variante de text. Totuși, oricât de puternic era scenariul, atunci când vezi filmul, emoția trăită la lectura scenariului e amplificată înmiit datorită imaginii și a coloanei sonore. E un film care îmi dă fiori ori de câte ori mă uit la el, chiar dacă știu pe dinafară textul.
Ilinca: Eu știam destul de puține despre scenariu și l-am descoperit pe măsură ce înregistram. Mi se pare un suport narativ foarte sensibil și în același timp eficient, care ghidează spectatorul prin niște schimbări sociale violente și radicale realizând, simultan, o conexiune emoțională puternică. Citindu-l, mă emoționa destul de tare și îmi era uneori dificil să mențin tonul destul de neutru pe care și-l dorea Vlad.
Ce ne puteți spune despre perioada de pregătire, dinainte de înregistrări?
Victoria: Cum spuneam, eu am citit timp de mai bine de un an scrisorile Mariei. În tot acest răstimp, nu am primit niciun fel de indicații regizorale, ca să zic așa, am citit fix cum mi-a venit mie. Știam că Vlad caută o voce cât mai naturală și lipsită de teatralitate și dramatism. Prin urmare, de fiecare dată când citeam scrisorile Mariei, îmi imaginam că îi vorbesc prietenei mele de o viață, Luminița. De fiecare dată când mă surprindeam cu un ton exagerat, îmi spuneam: „Victoria, tu nu ai vorbi niciodată așa cu Luminița!”.
Ilinca: Pentru mine perioada de pregătire nu a fost prea îndelungată. Din momentul în care Vlad a decis să colaborăm, până când am înregistrat, au trecut cel mult câteva săptămâni. Am încercat să mă informez cu privire la revoluția din Iran, despre care știam doar lucruri de suprafață. A fost vorba la un moment dat să încercăm un accent iranian, Vlad mi-a trimis câteva înregistrări pe care le-am studiat, dar am decis în cele din urmă că e o idee riscantă și că e mult mai bine să ne asumăm faptul că scrisorile erau niște produse de ficțiune.
Cum a arătat perioada de înregistrare? Povestiți-ne mai multe despre aceasta.
Victoria: Pentru mine, a fost una dintre cele mai frumoase munci pe care am făcut-o! Mi-e aproape greu să spun muncă, pentru că deși a fost greu și la un moment dat istovitor, a fost ceva făcut din pasiune.
Una din provocările principale în timpul înregistrărilor a fost să îmi rețin patosul și emoția care mă încercau. Scrisorile sunt extrem de emoționante, de un lirism nebun pe alocuri, de aceea, opțiunea lui Vlad a fost ca vocile celor personaje să fie cât mai naturale și pe alocuri chiar neutre, ca să nu cădem în patetism. „Prea multă emoție!”, a fost feedback-ul cel mai des primit de la Vlad. A fost amuzant cumva, chiar interesant, că la finalul zilelor în care am înregistrat, după zeci de duble trase pe diverse intonații, aveam vocea diferită de prima zi de înregistrare, mai gravă, mai guturală, vădit obosită. În mod surprinzător, deși nu ne propusesem acest lucru, din punct de vedere regizoral acest lucru a fost un câștig, pentru că anii trec peste personajul Mariei, vocea ei devine tot mai apăsată de timp, de tristețe, nu mai are vioiciunea inițială.
Ilinca: A fost un proces foarte cald. Vlad e un om extrem de plăcut și pasionat de ceea ce face, iar pasiunea lui e contagioasă, cred că ne-a atins pe toți cei implicați. Scrisorile sunt frumos scrise, au o sonoritate foarte plăcută, iar lectura cu voce tare a unui text muzical e ca o mâncare delicioasă. Ne-am concentrat mult pe ritm, pentru că lectura unei scrisori presupune alți timpi decât o vorbire cotidiană. Am încercat să respect cât mai mult natura epistolară a textului.
Ce a fost amuzant a fost faptul că nu văzusem mai nimic, nicio variantă de montaj, doar câteva scene, așa că Vlad încerca să-mi redea ce s-ar vedea în timpul anumitor scrisori. De asemenea, nu știam nici scrisorile Mariei, le deduceam deseori din răspunsurile Zahrei. Mi-o imaginam pe Zahra foarte stăpână pe emoțiile ei și fermă în decizii. Am încercat să-i păstrez tipul ăsta de atitudine și pe măsură ce lucrurile deveneau tot mai sumbre. A fost o surpriză foarte plăcută când am văzut filmul și am descoperit cât de bine funcționa împreună cu tonul mult mai cald a Victoriei.
Ilinca, cum ai descrie-o pe Victoria?
Am vorbit cu ea doar o dată, câteva minute, când înregistram una după alta, așa că pot să mi-o imaginez doar citind răspunsuri la întrebări și ascultându-i vocea. Pare un om sensibil și elegant, fără grosolănii și fără excese. Cred că e o plăcere să petreci timp cu ea.
Victoria, care sunt cele mai importante calități ale Ilincăi?
Din păcate, nu o cunosc prea bine, noi am înregistrat separat, ne-am intersectat sumar când eu veneam și ea pleca sau invers. Din puținul pe care îl știu și declarațiile ei publice, îmi place că are o gândire critică bine articulată, pare o persoană de care conformismul gândirii, atât de răspândit la noi, nu s-a lipit. Și asta îmi place.
Cum ați descrie acest film pentru cineva care nu a auzit absolut nimic despre acesta?
Victoria: Un film în care navighezi lin pe un ocean de emoție și nostalgie, în timp ce afli lucruri noi.
Ilinca: Un vehicul emoționant și personal în care să traversezi furtuni istorice violente și, din păcate, repetabile.
Cum ați simțit toate premiile pe care „Între Revoluții” le-a câștigat? Vă așteptați la atât de multă apreciere?
Victoria: M-am bucurat enorm, desigur. Pentru Vlad, în primul rând, și echipa sa. Dar și pentru filmul românesc, despre care îndrăznesc să spun că e printre puținele „produse” de export de succes ale României.
Ilinca: Mă bucur enorm pentru succesul filmului, dar, într-un fel, nu mă surprinde. Vlad e foarte talentat și surprinde trecutul cu o sensibilitate foarte specială. Și filmele lui anterioare sunt minunate. „Cerbul a trecut prin fața mea”, scurtmetrajul lui din 2020, m-a emoționat cum puține filme au făcut-o. Și nu e singurul. Iar „Între revoluții” reușește cu mare precizie să nu fie nici prea tezist, nici prea sensibil, nici prea informativ, are un dozaj foarte fin al fiecărei componente. Mă uit în jur la proiecții și văd cum reușește să atingă oameni surprinzător de diferiți, și o face pentru că e atât de profund uman.
Un mesaj pe care ați dori să îl transmiteți comunității The Woman, legat de „Între Revoluții”.
Victoria: Mergeți să vedeți filmul! E un film despre femei, despre fragilitatea condiției femeii în societățile patriarhale și puterea cu care femeile fac față vicisitudinilor istoriei.
Ilinca: Nu pot decât să repet ce spune Victoria. Mergeți să vedeți filmul. E relevant mai ales acum, când extremismul pândește din nou din toate părțile și se insinuează pe nesimțite peste tot.
Credit foto copertă: Facebook Între Revoluții
–
Editor:
