Într-un moment de tihnă sau într-un moment în care-ți regândești drumul în carieră, îți propun să citești câteva din notițele mele din jurnalul de trainer. Sunt concluzii și revelații despre ce a însemnat, și ce înseamnă și la acest moment, coordonatele unui drum în calitate de trainer.
Sunt lucruri pe care mi le-aș spune mie și aș avea grijă să nu le uit, ori de câte ori aș avea nevoie de o doză de inspirație.
Pregătește-te să fii privit și lasă-te văzut
De fiecare dată când încercam să-mi imaginez rolul de trainer, poza standard era aceea a unui bărbat la costum. Iar realitatea nu e departe. Cămașa bine călcată, o pereche decentă de pantaloni, pantofi în nuanțe neutre, ceas cu curea de piele sunt elemente ce par să completeze ținuta unui trainer. E cumva imaginea clasică, așteptată și agreată a trainerului, e ceea ce vezi în publicațiile de profil sau pe site-urile companiilor de training.
Să presupunem, de data aceasta, că în fața sălii se află o femeie. Sunt absolut convinsă că în imaginația ta se perindă acum diferite variante de cum ar trebui să arate o femeie trainer pentru a emana încredere, putere și influență. Orice poză conturăm, va fi obligatoriu să o accesorizăm cu un zâmbet impecabil și câteva bijuterii ici, colo…
Evident că nu e despre haine. Nu e despre cât de bine îți vine cămașa, nu e despre cât de scump e ceasul de la mână, nu e nici măcar despre „cât de lung ți-e părul”, este despre a fi văzut, nu doar privit.
Momentul acela când am decis să mă las văzută
E simplu. Sufăr de vitiligo. E o boală cu care trăiesc de 10 ani. Nu este contagioasă, nu afectează metabolismul sau funcțiile corpului în niciun fel și nici nu doare. Sau ba da, doare, dar nu fizic, și nu e vorba despre asta aici. Momentul în care am decis să nu mai camuflez petele de pe mâini, e momentul în care am decis să mă las văzută, dar și momentul în care am renunțat la uniformă, la stereotipul despre cum ar trebui să arate un trainer pentru a fi acceptat.
De ce? Pentru că îmi doresc foarte mult ca oamenii ce intră în sala mea de curs să se lase văzuți și să se descopere, sau mai bine zis, să ne descoperim reciproc. Îmi doresc ca singurul lucru ce ne ține împreună într-o sală de curs să fie dorința reală de a învăța.
La ce-ți folosește asta? Oh well…emoție și sclipici în ochi! Dar despre emoție și sclipici în ochi, vă voi vorbi într-un articol viitor.
Pregătește-te să fii un lup singuratic
„In case of an emergency landing assume the brace position…” e ceea ce aud des și-mi amintește de finalul sesiunii când ești singur și te pregătești să călătorești, tot singur, spre o nouă sesiune de training.
Nu e ușor și nu călătoresc „light”. Am un bagaj mare, încărcat de emoții, momente de revelație, inspirație pentru viitoare sesiuni, regrete despre ce nu am apucat să spun și să le ,,arăt”, despre ce a mers bine, dar și despre ce pot îmbunătăți.
Dar în bagaj, întotdeauna îmi fac loc pentru chipuri, chipurile lor. Sunt oameni pe care îi revăd, sunt oameni cu care nu știu dacă o să mă mai întâlnesc, sunt oameni de care mi-a fost drag și sunt și oameni ce-mi devin, mai apoi, prieteni.
E despre REPUTAȚIE
Te aștepți ca în timpul unei sesiuni de curs să fii privit, să-ți fie disecat fiecare cuvințel sau gest. Te pregătești intens pentru asta: citești, îți cauți mereu surse de însirație, te filmezi ca mai apoi să-ți analizezi mișcările și discursul, te pregătești inclusiv să faci față unor posibile obiecții ce pot apărea din partea cursanților. Ești, cum ar spune americanii, „at the top of your game”, dar când ieși din sală, sau când luminile se sting.. nu te lași.
Nu de puține ori am avut ocazia să văd diferențe frapante în gesturi, mimică, limbaj și atitudine din partea unor traineri ce în sală „ rock the world”, iar în afara reflectoarelor erau de nerecunoscut.
Un simplu job sau vocație? Indiferent de răspuns, e cât se poate de evident că nu poți să susții un curs despre time management, iar mai apoi să întârzii la întâlniri. „Poți trăi acceptând absurdul dar nu poți trăi în absurd” – Andre Malraux.
Sau, dacă vreți o exprimare în ton cu vremurile, nu este despre check in și check out, este vorba despre „Practicing what you preach” – Barry White
Simțul umorului și carisma
Acum 7 ani, când am decis că-mi doresc un job de trainer (da, pe atunci credeam că a fi trainer e doar un job) m-am prezentat plină de încredere la un interviu în cadrul organizației unde lucram deja de câțiva ani buni. Încredere, o oarecare experiență și o doză mare de entuziasm m-au determinat să aplic.
„Definește fenomenul ploii” a fost una din întrebările la care am fost rugată să răspund. Am luat jobul. Ce nu știam eu atunci, e că voi reveni iar și iar, în timp, asupra răspunsului. O fac și acum în papucii de mamă, dar și în pantofii de trainer.
Da, carisma și o doză bună de simț al umorului te pot salva. Dacă e vorba de grație divină (Ansamblu de date spirituale deosebite, coborâte prin Duhul Sfânt asupra comunităților sau indivizilor – așa cum zice Dex-ul) sau e vorba de abilitați ce le poți cultiva, nu știu, dar aștept cu interes un curs pe tema asta.
Dacă pentru o milisecundă te-ai gândit să devii trainer, tu cum ai „defini fenomenul ploii”?
Sursa foto: unsplash.com
by Andreea Bob, Trainer Orange România
Andreea Bob este trainer și îndeplinește rolul acesta de 7 ani în cadrul companiei Orange România. Primul ei job adevărat a fost cel de Reprezentant Relații Clienți, acum 12 ani, după care a urmat o perioadă de 4 ani petrecută în vânzări. O parte din valorile sale se regăsesc în articolele scrise sub umbrela Jurnal de trainer din cadrul revistei online The Woman dar, își dorește ca fiecare filă să completeze tabloul final.
De asemenea, Andreea este mama a 2 copii pe care îi învăță să-i educe și să-i păstreze în siguranță în fiecare zi.