Iselin Huluba este curatoarea celei de a doua ediție a expoziției Art In Progress – Coming Back to Our Senses, organizată de The Institute și DIPLOMA.
Iselin este studentă la Universitatea Națională de Arte din București și parte din nucleul spațiului Știrbei47, unde activează sub asociația Laborator Artistic.
Pe plan academic, este interesată de relația dintre artă și politică, fiind în mod special atentă la estetica protestului și la proiectele artistice dezvoltate ca răspunsuri la crize umanitare.
La nivel curatorial însă, interesul ei principal este axat pe promovarea generației tinere de artiști, încă din primul an de facultate, Iselin deschizând porțile atelierelor pentru a observa ce pun la cale ceilalți studenți.
Pe viitor, aceasta își dorește să urmeze un master în studii curatoriale și un doctorat pentru a-și extinde cercetările din perspectiva artei politice. În același timp, plănuiește să ia lumea la pas și să-și continue obiceiul de a face popasuri în atelierele artiștilor.
Iselin ne-a vorbit despre drumul care a condus-o până în acest punct, despre expoziția Art In Progress și ne-am împărtășit viziunea ei în ceea ce privește arta și tânăra generație.
Iselin, cum te-ai descrie pentru cei care nu te cunosc?
Sunt o parte din nucleul spațiului artistic Știrbei 47 și membră a comunității Laborator Artistic. Îmi place să-mi petrec timpul în atelierele artiștilor și la expozițiile lor. Sunt de părere că pot să-mi arăt susținerea față de colegii mei din sfera creativă, prin prezență și prin faptul că le ascult părerile și ideile.
În rest, practicile mele țin strict de filiera teoretică a industriei artei, motiv pentru care îmi împart lecturile în cercetări curatoriale și cercetări academice. Pe partea curatorială, îmi place să mă uit la modurile prin care se poate strecura arta în viețile noastre de zi cu zi fără să ne facă să ne simțim copleșiți. Pe partea academică, mă axez pe cercetarea artei politice; îmi place să mă uit la esteticile protestelor și la felul în care demersurile artistice pot fi o unealtă în cadrul crizelor care se desfășoară la nivel local sau global.
Ai știut dintotdeauna că vei fi curatoare? Când și cum ai început să pășești pe acest drum?
Mi-am descoperit pasiunea față de curatoriat destul de recent. Eram în primul an de facultate când am citit interviurile lui Hans Ulrich Obrist, un curator elvețian recunoscut la nivel internațional. Abia atunci am realizat că îmi doresc să fac ceva care să mă pună mereu pe fugă. Nu m-am văzut niciodată stând închisă într-un birou, departe de lume. Curatoriatul părea să fie o muncă care implică socializare, iar eu mă încarc din energia oamenilor care mă înconjoară și mă hrănesc din toate ideile pe care le aud de la colegii mei.
Ai terminat liceul în Grecia, iar acum ești studentă în ultimul an la Istoria și Teoria Artei, aici, în țară. Cum resimți diferențele, la nivel general, dintre cele două țări? Dar din punct de vedere al artei?
Într-adevăr, este o discrepanță destul de mare între cele două țări. Cred că de aceea am așteptat doi ani înainte să aplic la facultate, ca să nu resimt atât de puternic diferențele. Am vrut să mă obișnuiesc cu stilul de viață din București și cu oamenii de aici.
Când lucram la o cafenea din oraș, mă duceam uneori la baruri sau în alte cafenele după program doar ca să observ ce fel de oameni se plimbă prin centru și despre ce se vorbește; n-am descoperit nimic revoluționar, dar cred că această perioadă de acomodare m-a ajutat să mă simt mult mai sigură atunci când intru în orice spațiu din București.
Cât despre artă, abia acum încep să construiesc o comparație pertinentă între cele două țări. Cât am locuit acolo, mă foloseam de spațiile artistice ca de niște refugii. Muzeul era singurul loc în care nu trebuia să mă chinui să înțeleg ce mi se transmite, așa că relația mea cu lumea artei în Grecia era mai apropiată de experiența unui vizitator obișnuit.
Acum, la fiecare vizită făcută acasă, în Salonic, sau la prietenul meu cel mai bun din Atena, sunt mai atentă la modul în care funcționează sfera artistică: care sunt partenerii media, cine finanțează evenimentele culturale, unde sunt printate cataloagele bienalelor și așa mai departe.
Cum te-ai gândit să participi la Art In Progress? Cum te-ai simțit în momentul în care ai fost selectată?
Sincer, cred că s-au gândit alții la participarea mea mai mult decât m-am gândit eu. Încă din prima zi în care s-a anunțat un open call pentru curatori tineri, am primit mesaje de la colegi de la istoria artei, dar și de la celelalte departamente. Toată lumea care mă cunoștea mi-a trimis link și mi-a spus că trebuie să aplic. Faptul că am fost selectată a venit ca o confirmare a tuturor eforturilor depuse până acum.
Cred că de la început am pus o presiune destul de mare pe mine, ținând cont de faptul că, până să încep facultatea, nu cunoșteam oameni din această lume și nici nu aveam informații despre modul în care funcționează industria artei. Am luat-o de la zero și, în trei ani, cred că am învățat destul de multe încât să merit poziția în care mă aflu acum.
Cum vezi tu acest proiect – Art In Progress adresat tinerei generații? De ce consideri că este nevoie de astfel de proiecte?
Proiectul este o oportunitate prin care tânăra generație poate experimenta. În calitate de curator la început de drum, ai ocazia să aduci împreună o gamă foarte largă de artiști cu preocupări diferite. Pentru tânăra generație de minți creative este o oportunitate să își prezinte lucrările într-un context neașteptat, alături de colegi de breaslă cu care poate nu s-ar fi așteptat să se regăsească în același spațiu expozițional. Art in Progress are potențialul să fie surprinzător și să aducă ceva nou în atenția publicului în fiecare an.
De ce consideri că arta trebuie să fie mult mai accesibilă? Cum îți propui să o accesibilizezi la Art In Progress?
Nu sunt adepta elitismului. Nu cred în textele curatoriale scrise de specialiști pentru specialiști. Indiferent de conceptul abordat, arta este pentru toată lumea. Cred că mulți oameni sunt dispuși să iasă din zona de confort când vine vorba despre un gen de artă care este pe placul lor, însă cei din lumea artei își țin, de obicei, porțile închise.
Cu pași mici, precum expoziția Art In Progress, e posibil ca arta să devină mai accesibilă. În ceea ce mă privește, încerc să accesibilizez ceea ce se întâmplă în domeniul meu, luând oamenii rând pe rând. Încerc să vorbesc cu prieteni care poate nu se duc la vernisaje în mod regulat și să îi invit la astfel de evenimente. Sau uneori le mai prezint lucrări făcute de colegii mei de la universitate ca să văd cum percep ei arta tânără. Următorul pas ar fi să aduc arta către oameni prin inițiative de descentralizare a spațiului artistic bucureștean. În momentul de față, arta este întâlnită, în general, în spații centrale, însă existe numeroase locuri care pot fi explorate în afara centrului.
Vorbește-ne puțin despre cum vezi tu rolul artei, la nivel general. Dar dacă ne referim la anumite situații punctuale, cum consideri că arta poate ajuta?
Consider că arta face parte din viețile noastre fără să ne dăm seama. Cel mai concret exemplu pe care l-am studiat este cel al protestelor și al esteticii prezente în orice astfel de manifestație. În momentul în care avem o nemulțumire, găsim formule suficient de creative prin care să ne prezentăm părerile sau să relaționăm cu cei care au opinii similare: caricaturi, pancarte, poezii.
Cum vezi tu raportul muncă-talent, în ceea ce privește activitatea ta?
Este mai mult vorba despre muncă decât despre talent. Atât timp cât studiezi cât mai multe concepte din multiple perspective și cunoști cât mai mulți oameni, lucrurile se vor contura de la sine.
De unde te inspiri? Ce faci în momentul în care simți că nu mai ai inspirație?
Cel mai mult mă inspir de la oamenii din jurul meu. Este aproape imposibil să rămân fără inspirație. Sunt prea multe idei scrise în agendă și prea puțin timp să le realizez pe toate.
Cum ai descrie noua generație de artiști? Care sunt calitățile principale ale tinerilor artiști? Dar, pe de cealaltă parte, ce consideri că le lipsește?
Mi se pare că nu mai există nicio reticență în a explora un tabu sau un subiect mai delicat. Colegii mei nu mai țin cont de canoanele implementate de istoria artei și fac ceea ce-și doresc, fără să se gândească pe cine o să supere cu subiectul pe care îl abordează. Plus că nu fac artă sub presiunea nevoilor publicului. Cred că pentru mulți dintre ei este un proces terapeutic, care îi ajută să se descopere fie la nivel academic, fie emoțional. Și, de altfel, aici cred că trebuie să se insiste mai mult, să își exploreze părți ale sinelui de care le e frică.
O experiență pe care ai recomanda-o oricui: Bienala Art Encounters de la Timișoara
Modelul tău profesional: Linda Nochlin
Artistul preferat: Nu există
Ceai sau cafea? – Lapte
Ce faci când nu curatoriezi? – Dorm
–
Editor:
