Cristina Pîrv este cea mai valoroasă jucătoare de volei pe care România a avut-o. A fost desemnată cea mai bună jucătoare a Europei, a câștigat campionate și cupe în Franța, Italia și Brazilia și peste tot unde a ajuns a spus cu mândrie că este româncă.
A scris multe pagini din moștenirea voleiului românesc și a decis, ca valorificând tot ceea ce ea a trăit, să continue să-i scrie acestuia moștenirea, acasă, de unde a plecat. După 27 de ani petrecuți în afara țării, s-a întors acasă și a pus astfel bazele Academiei de Volei „Pîrv 11” unde le împărtășește copiilor din experiența sa și ale echipei de volei ACS Volei „Cristina Pîrv” Turda, echipa cu care la doar doi ani de la înființare a reușit promovarea în Divizia A1.
Și-a dorit să revină în țară pentru a-i reda voleiului românesc strălucirea de altădată, pentru a face cunoscut acest sport și pentru a da la rândul ei, o parte din ceea ce voleiul i-a oferit.
Ești cea mai valoroasă jucătoare de volei din istoria României și ai fost de asemenea desemnată cea mai bună jucătoare de volei a Europei. Care au fost valorile de la care nu te-ai abătut și care te-au adus în acel punct? Ce consideri că ai moștenit de la părinții tăi, în ceea ce privește mentalitatea de sportiv? Dar din punct de vedere spiritual?
Ceea ce eu am avut mereu în mintea mea a fost dăruirea, perseverența și perfecțiunea, să fac mereu ce e mai bine, să fiu cea mai bună. A fost o putere interioară, o dorință fantastică să fiu întotdeauna cea mai bună, să fac cel mai bine și să nu las niciodată lucrurile neterminate, să nu fac nimic pe jumătate. Întotdeauna mi-am dorit să mă dedic cel mai mult, în tot ceea ce m-am implicat. Consider că trebuie să continui, tot timpul să mergi mai departe indiferent de ceea ce s-a întâmplat. Perseverența să fie constantă în tot ceea ce facem, e foarte important din punctul meu de vedere.
Părinții mei nu au avut o legătură prea mare cu sportul, dar simplul fapt că mi-au dat viață cred că este de ajuns. Le mulțumesc pentru unde am ajuns, tot ceea ce am putut să realizez a fost pentru că ei mi-au dat viață. Din punct de vedere spiritual, am moștenit anumite calități de bază: să fii cinstit, loial, onest, să te comporți frumos oriunde mergi, să nu minți. Toate aceste aspecte le-am moștenit de la părinții mei. În plus, am o legătură specială cu Dumnezeu și consider că faptul că Dumnezeu mi-a vorbit ține tot de o moștenire de la părinții mei.
Ai practicat voleiul de la vârsta de la 8 ani, la 13 ani și jumătate activai deja la Echipa Națională de Volei a României și la 16 ani erai titular la Echipa Națională de Senioare, purtându-i tricoul cu mândrie mai bine de 15 ani, timp în care ai fost și căpitan. Ce a însemnat pentru tine să joci la echipa națională? Ce simțeai în momentul în care îmbrăcai tricoul naționalei?
Sunt extrem de mândră că am putut îmbrăca tricoul României, să duc numele României peste tot în lume, peste țări și mări și oceane. Sunt foarte bucuroasă.
De fiecare dată când îmbrăcam tricoul naționalei și se cânta Imnul României, senzațiile și emoțiile erau de nedescris. Sinceră să fiu, când am fost în Brazilia în 1999, mi-au propus să mă naturalizez ca braziliancă, dar nu am făcut acest lucru exact din acest punct de vedere.
Am jucat mulți ani la echipa națională și am spus: „Eu sunt româncă, nu o să fac această schimbare!”. Deși, probabil acum dacă aș fi avut cetățenie braziliană aș fi avut și o medalie olimpică, dar acestea au fost alegerile mele și sunt mândră că sunt româncă. Sper ca România și cei care se află la conducerea României să valorizeze ceea ce am făcut eu pentru România, chiar dacă voleiul nu este la un punct foarte înalt în acest moment.
Ai petrecut 27 de ani în afara țării și numele Cristina Pîrv a devenit o referință pentru volei la nivelul întregii lumi. Ai câștigat campionate în Franța, Italia și Brazilia și ai auzit sute de oameni strigându-ți numele, reușind să îți pui amprenta asupra tuturor țărilor în care ai jucat. Cum a fost pentru tine să scrii istorie și în alte țări ale lumii? Cum te simți acum, știind că româncă fiind, ai dus numele țării pe marile scene ale voleiului mondial?
Sunt foarte bucuroasă că am putut să duc numele României peste țări și mări, pe unde am jucat. Practic, peste tot unde am jucat am câștigat campionate și cupe.
Sunt așa de bucuroasă pentru că în acest mod toată lumea a știut de România, s-a vorbit despre țara noastră. Până atunci foarte multă lume mă întreba: „De unde ești? România? A.. Roma?” (râde). Mă bucur că am deschis porțile spre inima fanilor mei, pentru a cunoaște mai mult despre România, prin prisma mea, a personalității mele și a jocului meu de volei.
Eu sunt mult mai cunoscută în străinătate decât la noi, în România. Aici nu știe foarte multă lume de mine, chiar dacă am jucat atâția ani la Echipa Națională. Sper ca România să valorizeze sportivii pe care îi avem, pentru că nu avem foarte multe valori. Sportivii trebuie prețuiți și valorizați!
Ai jucat la unele dintre cele mai cunoscute cluburi de volei din lume, adunând multe victorii și titluri. Cine au fost mentorii tăi și ce consideri că ai moștenit de la aceștia, din punct de vedere sportiv și spiritual?
Eu sunt convinsă că dacă suntem deschiși, întotdeauna reușim să învățăm. Toți antrenorii mei, unii mai mult, alții mai puțin, au lăsat amprenta lor asupra vieții mele, asupra carierei mele sportive. Îmi aduc aminte cu mare drag de fiecare, dar sunt câțiva de la care eu am moștenit mai multe.
A fost o antrenoare care se numește Lang Ping, care a fost campioană olimpică și ca jucătoare și ca antrenoare. O respect enorm de mult. Au fost și alți antrenori din Italia și Brazilia, persoane care au lăsat multe lucruri importante în viața mea, atât pe plan profesional, cât și pe plan spiritual.
Spiritual, eu consider că întotdeauna dacă tu vrei să te dezvolți, trebuie să accepți și ceea ce vine de la ceilalți. Chiar dacă această parte este mai privată, să spunem, antrenorii mei au contribui la aceasta în cazul meu.
După o lungă perioadă petrecută peste hotare ai revenit în țară. De ce ai ales să te întorci acasă?
Am ales să mă întorc în țară pentru că îmi doream foarte mult ca ai mei copii să vadă ce înseamnă România, ce înseamnă Europa, să pot să le arăt unde am crescut eu, care sunt locurile pe unde am fost, valorile pe care le-am moștenit, oamenii care mi-au fost alături. Asta, pentru ca ei pe viitor să poată alege unde vor să locuiască.
Toate acestea au fost foarte importante pentru mine și evident, partea spirituală. Noi mergem foarte des la biserică, legătura mea cu Dumnezeu și timpul dedicat Lui sunt aspectele cele mai importante pentru mine în ceea ce privește moștenirea pe care doresc să le-o las copiilor mei.
După 27 de ani pe care i-am petrecut în afara țării, îmi era dor de rădăcinile mele. Am simțit nevoia să mă întorc la rădăcinile mele și de aici să pot să las și eu.. o moștenire și să le ofer copiilor ceea ce eu am primit când am plecat din România.
Mă simt obligată să dau posibilitatea copiilor să cunoască ceea ce înseamnă sportul, ceea ce este voleiul și să le ofer oportunitatea de a crește și de a reuși în viață.
Odată cu revenirea în țară ai pus bazele a două proiecte, dragi sufletului tău: Academia de Volei „Pîrv 11”, unde le împărtășești copiilor din vasta ta experiență și Echipa de Volei ACS „Cristina Pîrv” Turda, care a reușit promovarea în Divizia A1. Ai spus că aceste proiecte au luat naștere din dorința de a-i oferi voleiului românesc înapoi ceea ce acesta ți-a dat. Ce ți-a oferit voleiul pe parcursul atâtor ani de carieră? De unde a venit această dorință de a lăsa și altă moștenire țării?
Da, exact cum spuneam. Am simțit nevoia să le fac cunoștință copiilor cu acest sport frumos, să fac oamenii, copii și părinți, să înțeleagă că sportul este o altă formă de educație. Faptul că am am pus bazele unei academii și ale unei echipe de volei, cu care am promovat într-un timp atât de scurt, mă face să mă simt mândră. Îmi doresc să putem să aducem și la academie cât mai mulți copii, indiferent dacă joacă profesionist sau nu.
Bineînțeles că mi-aș dori ca un număr cât mai mare de copii să fie talentați, dar faptul că fac sport și prin acesta se educă și se disciplinează și integrează în societate, pentru mine deja este suficient. Bucuria lor, când îi văd la antrenamente, este extrem de importantă pentru mine, oferindu-mi o mare satisfacție.
Am pus bazele echipei de volei pentru că mi-am dorit ca în momentul în care există copii talentați, aceștia să rămână aici. De ce să plece de lângă noi? De exemplu și la Turda, mereu s-au construit jucătoare bune, am avut tradiție în volei și atunci m-am gândit: „De ce să nu realizez toate acestea la mine acasă? De ce să nu lăsăm scrisă încă o pagină în istoria Turzii?”.
Îmi doresc să se audă și peste hotare de Turda, locul în care eu m-am născut, unde am reușit să pun bazele acestei echipe. Și în apropiere, aici la Cluj, am reușit să construim academia de volei.
Voleiul mi-a oferit practic totul. Copii mei tot din volei vin. Voleiul m-a creat ca om, m-a învățat ce înseamnă disciplina. M-a format ca femeie, ca mamă, ca antreprenor. Datorită voleiului am descoperit multe țări, mi-am format caracterul, am învățat să mă impun, am învățat să cedez, am învățat să fiu o învingătoare, să ridic capul sus în momentul în care am pierdut, să gestionez victoriile pentru că e important să le știm gestiona, mi-am făcut mulți prieteni, am văzut lumea întreagă, am cunoscut mulți oameni, am ajuns să vorbesc multe limbi străine. Wow! Voleiul practic mi-a dat totul!
Să las moștenire țării.. m-am gândit că e important să nu trecem doar așa prin viață. Mereu mă gândesc că oriunde merg și în orice loc sunt e important să las o amprentă pozitivă, vreau să las un lucru pozitiv în urma mea. Tot timpul îi cer lui Dumnezeu să fiu lumină în lume și sare pe pământ, pe absolut oriunde merg eu. Îmi doresc să realizez asta prin comportamentul și acțiunile mele.
Bineînțeles că niciodată nu am făcut singură, mereu am avut nevoie de echipă. Acum la academie am o echipă foarte bună de antrenoare, persoane care se dedică, care fac ceea ce iubesc și le mulțumesc. La echipa de volei la fel. Deci, niciodată nu facem ceva singuri. Nu sunt sprijinită de foarte multe persoane, dar cele care sunt acolo pentru mine, sunt implicate 100% și tot ceea ce fac, fac cu dragoste.
Ce ai dori să lași în urmă voleiului românesc?
Știi ce mi-aș dori să las în urma mea? Să văd tribunele pline, să ajungem la olimpiadă, să facem performanță și să se vorbească foarte mult despre volei. Să se facă turnee de 50 de terenuri de volei, cel puțin 50 de terenuri de volei să fie într-o hală. Să fie o industrie. Îmi doresc atât de multe, dar să vedem câte reușesc să fac. (zâmbește).
Atât în cadrul academiei, cât și al echipei de volei ești văzută ca un mentor. Ce le insufli jucătoarelor de volei, având în vedere tot ceea ce ai trăit tu? Ce le sfătuiești din punct de vedere al jocului? Dar spiritual, mental pentru a face față tuturor provocărilor?
Consider că toți avem nevoie de un mentor și câteodată nu știu cum să mă împart, oamenii îmi simt lipsa. Nu știu dacă să merg la academie, toată lumea îmi spune „când vii tu la academie este super”, sau să merg la echipă, unde la fel mi se spune „antrenamentele sunt mai bune”. M-am gândit să mă clonez! (râde). Glumesc.
Sunt foarte fericită că pot să fiu un mentor pentru că și eu la rândul meu am avut lângă mine persoane care m-au învățat foarte multe și tocmai de aceea mă simt obligată să dau mai departe. Consider că e datoria fiecărui om să dea mai departe cunoștințele lui și experiența pe care a acumulat-o. În ceea ce mă privește pe mine, aceasta e dorința mea.
Ce le spun eu foarte, foarte mult, celor care sunt la echipă, la ACS Volei „Cristina Pîrv” Turda, că vreau foarte multă atitudine din partea lor, că nu mă interesează rezultatul, dar vreau atitudine pentru că în momentul în care ai atitudine vine și rezultatul. Le spun foarte des asta pentru că eu mereu am fost o jucătoare cu atitudine, din toate punctele de vedere de fapt: ca jucătoare, femeie, mamă, antreprenoare, ca orice. Spiritul de competitivitate e, de asemenea, extrem de important.
Eu sunt foarte competitivă în orice, îmi doresc să câștig, îmi doresc să fiu prima. Toate aceste aspecte le împărtășesc fetelor. Evident, vorbim și pe partea spirituală, le spun ceea ce eu cred, ceea ce eu am simțit și am trăit, despre experiența mea cu Dumnezeu, dar acestea sunt alegerile fiecăruia.
Ai spus că din 100 de copiii prezenți la academie, poate doar doi vor face performanță, dar cu siguranță restul de 98 vor deveni oameni mai buni. Ce dorești să lași drept moștenire acestor copii, pentru ca ei să devină oameni mai buni?
Aceasta este filozofia mea de la academie: să devină practic oameni mai buni, oameni mai echilibrați pentru că sportul îți dă echilibrul mental și fizic, te ajută să te cunoști mai bine, să fii mai organizat, mai disciplinat, să știi să te impui.
Foarte multe persoane de la academie, părinții copiilor, îmi spun că sunt schimbați copiii după ce vin la academie. Eu mereu spun că voleiul este singurul sport care se joacă cu capul în sus și este astfel o terapie. Prin prisma acestui fapt, inconștient, ne ajută să avem o altă perspectivă de viață.
Eu sunt fericită că am ales și practicat acest sport și îmi doresc să le transmit copiilor să fie mai încrezători în ei, indiferent în locurile în care merg, să știe să se descurce, să realizeze tot ceea ce își propun, toate acestea prin mentalitatea pe care și-o creează ei în volei.
Fiica ta, Nicoll, nu a ales să îți calce pe urme. Ce consideri că a moștenit de la tine până în prezent? Ce ai dori să îi lași ei drept moștenire?
Nicoll a început să joace volei mai bine doar de când am venit în România pentru că în Brazilia simțea presiune.
Le-am spus ambilor mei copii, lui Nicoll și lui Patrick, că nu mă interesează ce sport aleg, important e să aleagă un sport. Dacă doresc să practice sport de performanță, sportul trebuie ales de ei, nu de mine. Întotdeauna am avut în suflet acest lucru.
După cum am mai spus, nu e ușor să faci sport de performanță, acesta cere multe sacrificii, dar dacă îl iubești, îl faci. Nu ți-e greu să te trezești dimineața la ora 7 și să mergi la -10 grade să alergi, nu îți e greu să nu petreci un Revelion sau un Crăciun în familie. Sacrificiile care trebuie făcute, nu îți sunt grele, le faci cu plăcere pentru că iubești ceea ce faci. Le-am spus foarte mult aceste lucruri.
Nu știu dacă Nicoll va decide să continue cu voleiul, a jucat și joacă în continuare puțin, dar ea va decide dacă va vrea să facă sport de performanță sau nu. La fel și în cazul lui Patrick.
Ca moștenire, consider că pot să îi las tot ceea ce am realizat, să fiu un exemplu de mamă și de femeie. Dacă vrea să le urmeze este foarte bine, dar îmi doresc să ia propriile sale decizii, cele mai bune pentru ea, și eu o susțin, indiferent ce va face. Exact așa este și pentru Patrick.
—
Interviul a fost publicat in Revista print The Woman (Moștenirea/Spring 2022).
Revista poate fi comandată de pe site-ul www.thewoman.ro (transportul este gratuit).
—
Editor: Mara Rusu
