Maria Obretin a știut dintotdeauna că vrea să devină actriță. Stătea lipită de televizor în copilărie, pentru a se uita la filme, era fascinată de tot ce însemna cinema și organiza teatru cu păpuși împreună cu prietenii ei. Pe lângă pasiunea descoperită în copilărie, Maria a luat cu ea încă de pe atunci una dintre cele mai importante lecții și anume bucuria lucrurilor simple: „Aveam atât de puțin și ne bucura totul. Încă am această capacitate de a mă bucura de orice. M-a salvat de multe ori în meserie și nu numai”.
Devenită actrița de astăzi, Maria ne spune că pasiunea din copilărie a rămas cu ea pe tot parcursul carierei: „Sunt fericită că am o meserie pe care o ador și că abia aștept să sune telefonul și să am treabă”, deși viața de actor independent nu este întotdeauna ușoară.
În acest an, aceasta a fost unul dintre mentorii festivalului IDEO IDEIS, unde a întâlnit „actori talentați, curajoși, inventivi și empatici”, experiență pe care a cuprins-o într-un singur cuvânt, spunându-i „euforie”.
Ne-a povestit mai multe astăzi despre pasiunea pentru actorie, cu greutățile care vin cu această meserie, dar menționând de fiecare dată frumusețea acesteia. Ca parte din IDEO IDEIS, ne-a vorbit despre tânăra generație de actori, despre „excepția” care definește acest festival, despre puterea comunității, importanța acestor inițiative și cum îi ajută pe tineri mai departe în viață.
Maria, ai decis că vei deveni actriță încă de la vârsta de 6 ani. Cum ai luat această decizie? Ce te-a determinat să vrei să urmezi această meserie?
Nu-mi amintesc să fi existat vreun moment de revelație, am știut tot timpul că vreau să mă fac actriță. Am crescut cu teatru radiofonic. Din fața televizorului nu mă clintea nimeni când era vreun film. Singurul impediment era întreruperea curentului.
La cinema cu ai mei eram cel mai cuminte copil. Nu avem modele în familie, pur și simplu eram fascinată de povești spuse astfel. Cred că am fost norocoasă că mi-am descoperit devreme pasiunea, pentru că energia mea, felul în care mi-am organizat viața, planurile mele s-au canalizat spre această meserie.
Cum și-a pus amprenta copilăria ta asupra actriței care ești astăzi?
Nu erau prea multe jucării în acea perioada. Știu că ne adunam pe covor la câte cineva și fiecare aduce vreo amărâtă de păpușă sau mașinuță. Cărțile de povești erau citite și răscitite până le știam pe de rost. Etapa următoare a fost să le punem în scenă, firește. Orice obiect, cârpă, băț, devenea altceva. Cred că a fost un antrenament bun pentru imaginație. Apoi, organizam tot felul de cluburi. Aveam un club de arheologie, dezgropam pietrele mai mari de pe stradă… 🙂 Am organizat și o grădină botanică minoră într-un colț de stradă. Am copilărit lângă un șantier cu mormane de nisip și pietriș. Era și un lac verde și scârbos care iarna îngheța. Aveam și patinoar și derdeluș. Nu ne puteam plânge. Da, categoric m-a ajutat copilăria. Aveam atât de puțin și ne bucura totul. Încă am această capacitate de a mă bucura de orice. M-a salvat de multe ori în meserie și nu numai.
Joci atât la teatru, cât și în filme pe micile sau marile ecrane. Unde te simți cel mai în largul tău? Care dintre cele două posturi ți se pare mai complicată? Care sunt diferențele majore între cele două ipostaze?
Mi-e greu să aleg. Fiecare are partea de frumos și de greu. La film ești totuși o rotiță într-un mecanism, trebuie să îți înțelegi rolul și să îl îndeplinești cât mai bine. Pe platou devii brusc iubita, prietena, soția, mama cuiva. Nu e atât de mult timp de repetiții. Mă fascinează această provocare. La teatru e mai mult proces, descoperire, creștere, chin, praf. Apoi, după ce piesa e gata, urmează altă etapă. O piesă de teatru e un organism viu, respiră aerul spectatorilor din acea seară și se modifică subtil. Îmi place că e viu, că poți să redescoperi tot timpul, că te ține în prezent.
Probabil principala diferență e că la film spectatorul e la câțiva centimetri de tine, în timp ce la teatru, dacă ai o sală mare, trebuie sa ajungi cu gândul și energia ta până la cei din ultimul rând. Ai aceleași mijloace ca actor, dar le calibrezi diferit în teatru și în film.
Este bine cunoscut faptul că actoria nu este o meserie care să genereze venituri mari. Care sunt greutățile unei vieți de actor despre care ar trebui să se vorbească mai des? De ce obstacole te-ai lovit tu de-a lungul carierei tale?
Cred că în toate meseriile e dificil, mai ales la început. E destul de greu să pătrunzi în această lume când ești mic, tânăr, nu te știe nimeni. Trebuie să ai multă credință și rezistență. Să nu te frustrezi, să nu iei nedreptățile personal, să îți ții drumul, dacă asta îți dorești. Până la urmă lucrurile se leagă.
Da, multă vreme am avut tot felul de joburi ca să îmi permit luxul de a fi actriță. Nu știu, singura problema e că trec niște ani, că pierzi niște roluri pe care nu mai ai cum să le joci mai târziu, la altă vârstă. Dar asta e, nu am făcut niciodată un caz din chin și din trecerea anilor. Lucrurile se așează în ritmul lor. Până la urmă, și răbdarea e scrisă-n legile omenești.
Povesteai într-un alt interviu despre aceste greutăți și menționai necesitatea de adaptare a Codului Muncii. Ce consideri că ar trebui schimbat astfel încât actoria să nu fie o meserie nobilă, doar la nivel verbal?
Nu mă pricep la legi, probabil ar fi bine sa fie adaptate niște legi din afară, unde treaba funcționează. Statutul independentului e neglijat de foarte mulți ani. Abia în pandemie au realizat și ceilalți câtă fragilitate e în acest sector. Mulți ani, panica mea cea mai mare a fost să nu mă îmbolnăvesc, de exemplu, pentru ca nu mai aveam cum sa plătesc terorizanta chirie. În independent, dacă nu muncești, nu ai.
Perioadele de muncă pot alterna cu cele în care nu prinzi niciun proiect. Ar fi normal, din moment ce plătim taxele ca toți oamenii din țara asta, să fim protejați în perioadele dintre proiecte. Cred că un statut clar al independentului ar ajuta acest sector. Pentru ca e multă neputință deocamdată. Faptul că nu sunt angajată m-a împiedicat să fac un împrumut la bancă, de exemplu. Oricât le-ai arăta tu că muncești, că ai venituri, ești neeligibil.
În acest an, ai fost unul dintre mentorii festivalului IDEO IDEIS. Cum ai descrie rolul tău de mentor în cadrul festivalului? Care au fost principalele lecții pe care le-ai împărtășit tinerilor? Ce sfaturi le-ai oferit?
Mă responsabilizează maxim această postură. Prima dată când am fost mentor am și intrat într-un soi de panică. Termenul te duce cu gândul la cineva mai în vârstă, cu experiență multă. M-a liniștit mica revelație că e un lucru bun că sunt mai aproape de vârsta participanților, căci toate chinurile, întrebările, spaimele și nebunia acelei vârste îmi sunt încă vii printre amintiri. Și așa se face o legatură minunată și adesea trainică. Iar în ceea ce privește discursul, l-am adaptat în funcție de nevoile celor cu care lucram.
Cred că principalul sfat e să își aleagă să facă în viață ceea ce își doresc cel mai mult, să aleagă cu inima. Cred că e important să facem în viață meseria care ne place, ne bucură. Altfel, ar fi destul de trist. Acum vreo 3 ani am fost la Botoșani, în capsulele IDEO IDEIS. Voiau câțiva să dea la teatru, în ciuda presiunii de acasă. Le-am zis de câteva ori „dragi viitori colegi”. Ne-am despărțit cu un „ne vedem pe platouri sau pe scenă”. Și acum, în această vară, am filmat pentru un film cu mulți tineri. Actrița care are rol principal e foarte tânăra, e studentă în anul 2 la UNATC. Eram mama ei în film. La repetiții mi-a spus ca e din Botoșani, că ne-am văzut la IDEO IDEIS. Ne-am bucurat amândouă că ne-am reîntâlnit pe platouri, dupa cum am stabilit. 🙂 Mi s-a părut o întâmplare minunată.
Cum a fost pentru tine experiența festivalului? Cum arată noua generație de actori? Există anumite modele sau trenduri pe care le-ai observat?
Am trăit câteva zile suspendați din viețile noastre. Toți. Organizatori, participanți, traineri, mentori. Sunt impresionată în fiecare an de organizatori, de felul în care gândesc totul, cu atâta grijă, atenție, responsabilitate, pentru că experiența participanților să fie una bogată și plină de revelații.
Noua generație de actori e plină de talent, inventivitate, curaj. Foarte interesant este faptul că foarte mulți dintre adolescenții de la IDEO IDEIS nu devin actori. Ei sunt în diferite trupe de teatru din orașele lor pentru ca au înțeles că ceea ce dobândesc îi va ajuta în viața, indiferent de carierele pe care le vor urma. Treaba asta mi se pare tare importantă.
Și da, parcă mai mult decât în alți ani, e o generație care strigă „suntem aici, vedeți-ne, țineți cont de noi!”. Sunt curajoși, inteligenți, empatici, plini de energie. A fost o bucurie fiecare întâlnire cu ei.
Cum te-a ajutat pe tine personal și profesional această experiență? Ce ți-a plăcut cel mai mult la festival și la interacțiunea cu acești tineri?
Mi-a plăcut mult că în ciuda vârstei, putem comunica, știm să ne ascultăm și să ne înțelegem. Dacă pentru o clipă am ajuns la sufletul unuia dintre ei și am fost de folos, sunt fericită. Meseria asta ne face egali. Asta e minunat la ea. Suntem pe scenă, depindem unii de ceilalți, suntem o echipă, o familie. Îmi place să cred că am fost ca o familie bună, funcțională. Am fost mentorul trupei A.C.T. din Bacău. Sunt niște tineri senzaționali, nu exagerez deloc. Nu au un coordonator, se ocupă ei de tot, cer ajutorul unui adult actor sau regizor din Bacău, atunci când au nevoie. Dar repetă singuri, se organizează singuri. Sunt talentați și deștepți, funcționează minunat împreună. Am fost impresionați de performanța lor. Au făcut un spectacol de commedia dell’arte care putea sta foarte bine pe o scenă profesionistă.
Cred că „euforie” ar descrie frumos efectul întâlnirii dintre noi. Și le mulțumesc pentru cum m-au primit în familia lor!
Cum ajută IDEO IDEIS în mod concret tinerii? Cum îi îmbogățește pe ei această experiență? Cum vezi tu aceste inițiative destinate domeniului creativ?
IDEO IDEIS e o excepție. Ar trebui să existe mult mai multe inițiative de acest gen. Eu aș fi fost fericită dacă exista un context atât de frumos și de plin de revelații la vârsta mea.
E important pentru adolescenți acest cadru în care se simt în siguranță, în care li se suflă în aripi. Am văzut atenția cu care organizatorii aleg temele și continua preocupare să ofere o experiență care să îi ajute pe participanți.
E o comunitate talentată, deșteaptă, atentă, empatică la IDEO IDEIS, e important pentru adolescenți să trăiască asta. Nu toți devin actori, dar încrederea, bucuria, felul în care comunică între ei, felul în care se expun, vulnerabili și puternici în același timp… toate astea sunt experiențe care le folosesc în viață.
Povestește-ne câteva întâmplări din perioada festivalului, care îți vor rămâne în suflet. Ne poți oferi și câteva detalii behind the scenes?
Prefer să păstrez în suflet interacțiunile frumoase și importante, poate, pentru mulți dintre ei, pentru că am avut încredere unii în ceilalți și ne-am deschis. Dar pot spune cât de impresionată am fost să îi văd pe cei din programul #experiențaIdeoIdeis. IDEO IDEIS si-a mai asumat un rol de câțiva ani. Organizează Capsule de Teatru și Deșteptări – adică trimite oameni care să lucreze cu adolescenții în comunități în care nu există tradiția unei trupe de teatru, în care preocuparea pentru dezvoltarea de acest tip e minoră.
Acum 2 ani eu am fost la Roșiorii de Vede și am lucrat cu tineri adolescenți care nu aveau nicio experiență de acest tip. Nu m-am simțit niciodată în viața mea mai utilă ca atunci. Când tinerii îți spun „mie un adult nu mi-a vorbit niciodată atât de frumos” sau „e prima dată când prind încredere că pot face și eu ceva”, e tare dureros. Sunt la început de drum, sunt plini de posibilități și resurse interioare. Dar mulți nu au niciun sprijin. E important să ajungem la aceste comunități. Anul acesta #experiențaIdeoIdeis a călătorit în 8 orașe, a ajuns la peste 200 de adolescenți, iar pe 20 dintre ei i-a dus într-o tabără de creație unde au lucrat în 7 zile un spectacol și un mediu-metraj. Le-am văzut în festival și am rămas impresionată. Întregul proiect e impresionant… și știu cât de important a fost pentru adolescenții de acolo să trăiască altceva, să aibă încredere în ei, să prindă curaj. E un strigăt în această generație. Să nu trecem surzi! Vom fi surprinși de discursul articulat și curajos!
3 cuvinte care te caracterizează: Bucurie, pasiune, energie.
Un moment în care te-ai simțit mândră că ești actriță: Nu știu dacă mândrie. Sunt fericită că am o meserie pe care o ador și că abia aștept să sune telefonul și să am treabă.
Rolul preferat jucat în carieră: Mi-e greu să aleg, am muncit pentru toate rolurile, e sufletul meu acolo, mi-s dragi toate.
Ultimul lucru pe care l-ai făcut pentru prima dată: Am mancat la un restaurant srilankez cu gașca de prietene acum câteva săptămâni. Gusturi noi, minunate, surprinzătoare.
Note to self: Ce-i al meu, e pus deoparte.
–
Editor:
