Dacă și tu, la fel ca mine, te numeri printre persoanele care așteaptă cu nerăbdare lansarea numerelor lunare ale revistelor de modă din România, atunci e foarte probabil să fi intrat în contact cu munca Marei Coman. Unele dintre noi le cumpărăm pentru calitatea textelor din interiorul acestora. Altele pentru fotografiile surprinse în ele. Sau datorită brand-urilor sub umbrela cărora sunt încadrate.
Indiferent de motiv, dacă ai citit sau, cel puțin, răsfoit măcar o dată până acum vreuna dintre revistele Harper’s Bazaar, Unica, Glamour sau Marie Claire, e foarte probabil s-o fi făcut într-o perioadă în care Mara era fie editor, fie redactor-șef al acestora. Ea a început fiind editor al revistei Unica în anii 2000, a continuat ca Editor-in-Chief al revistei Glamour și, mai apoi, al Marie Clarie.
Acum, însă, din luna ianuarie a anului 2020, Mara joacă rolul de Editor-in-Chief al revistei de modă Harper’s Bazaar. Deoarece revistele pentru care lucrează sau a lucrat au venit cu reguli stricte, 13 ani mai târziu, a simțit nevoia să iasă din pătrățelele în care o încadrau regulile publicațiilor pentru care lucra. Așa a decis să iasă din acele limitări și să scrie ce vrea ea, când vrea ea.
A prins contur blogul său, maracoman.ro, pe care scrie și în ziua de astăzi. De fapt, ori de câte ori văd câte-un articol nou pe blogul ei duminică dimineața, mi-o imaginez pe Mara așezându-se în fața laptopului ei, cu cafeaua lângă ea, și scriind într-un moment de liniște de care se bucură într-o zi de weekend, dimineața devreme.
În acel moment, îmi închipui că scrisul îi servește drept o formă de terapie pe care continuă să o facă încă din copilărie. Scrisul e activitatea la care se întoarce din nou și din nou fiindcă a fost acolo pentru ea dintotdeauna. I-a fost alături de pe vremea în care a început să scrie scrisori, în care a continuat redactând jurnale și, ulterior, versuri și niște povestiri scurte în perioada liceului. A putut să conteze pe scris. Iar scrisul a putut să conteze pe ea – în ciuda faptului că drumul ei în această industrie nu a fost deloc ușor la început. Uneori, nici acum nu e.
Despre gândurile, trăirile și dificultățile de care se lovește Mara în cariera sa ca redactor-șef Harper’s Bazaar (și nu numai) ne-a povestit în acest interviu.
Ce ai găsit în scris, astfel încât ai continuat să experimentezi cu el sub diferitele sale forme? Cum s-a schimbat relația ta cu scrisul din momentul în care scriai scrisori până astăzi?
Am crescut singură. Între mine și sora mea e o diferență de 13 ani și viața a decurs în așa fel încât n-am locuit împreună decât pentru câțiva ani. Așa că am crescut singură, fără copii de vârsta mea în vecini, într-o curte mare în care era un pic de magie – sau poate e ceva ce mi-am imaginat eu, ca să o înfrumusețez și să pară că face parte dintr-o poveste.
Vărul meu își petrecea vacanțele la noi, el era principalul meu partener de joacă. Lui i-am scris primele scrisori. Pentru că era mai mare decât mine, el s-a dus primul la școală. Așa că i-am scris, cu litere de tipar și cu creioane colorate, și l-am întrebat cum e în clasa I. Muream de curiozitate și de nerăbdare, eram convinsă că-mi va spune că e minunat. Dar răspunsul lui sec m-a șocat: „La școală e urât.” Râd și acum când îmi amintesc ce nedumerită eram, că mie îmi spusese toată lumea că la școală e „frumos”.
Dar, ca să-ți răspund la întrebare, cred că am scris ca să umplu un gol. Trebuia să vorbesc cu cineva și, crescând mai mult printre adulți, nu prea aveam cu cine.
Scrisul e, și azi, un fel de terapie pentru mine. Desigur, sunt mai multe feluri de scris: uneori e job, uneori e o poveste, alteori sunt doar cuvinte care trebuie așternute.
Cum ai început și cum a fost începutul pentru tine? Dacă ar fi să alegi un lucru pe care să-l fi făcut diferit la începutul carierei tale, care ar fi fost acesta – și de ce?
Într-un cuvânt, începutul a fost greu. M-am dus la un interviu la Unica după examenul de Drept Financiar. Știu exact ce purtam și că-mi stătea părul aiurea. Am dat un fel de test care mi s-a părut relativ simplu, deși, dacă m-ai pune azi să descriu o întâmplare amuzantă, probabil că m-aș bloca neștiind ce să aleg. Am luat interviul, am avut o scurtă perioadă de probă, apoi am început să scriu propriile articole.
Mi le dădea Comănescu înapoi, la rescris, aproape de fiecare dată! Am stat zile și nopți în redacție, am făcut tot felul de greșeli, dar, în final, se pare că am învățat ceva. A fost, de altfel, cel mai frumos job al meu, cea mai frumoasă perioadă și cea mai frumoasă echipă. Mă bucur că unii dintre foștii mei colegi de acum 20 de ani îmi sunt prieteni și astăzi.
Legat de ce-aș fi făcut diferit, cred că ar fi mai degrabă ceva din perioada în care am lucrat Glamour. Nu știu dacă am suferit de burn out, că nimeni nu vorbea despre asta atunci. Dar am avut o perioadă în care am muncit și-atât; mi se făcea rău la birou și nu plecam acasă nici atunci, ci așteptam să-mi treacă.
N-aș sfătui pe nimeni să facă așa ceva; cred că un pic de odihnă mi-ar fi adus și mai multă claritate. Iar claritatea m-ar fi ajutat să-mi organizez altfel munca și echipa. Însă a fost și asta o lecție.
„Am rămas în domeniul revistelor de modă pentru femei pentru că am avut norocul de a mi se oferi o nouă șansă în care să găsesc o provocare.”
Ai luat vreodată în considerare posibilitatea de a renunța la visul tău profesional? Povestește-ne despre momentul care te-a determinat să ajungi în acel punct critic și cum ai decis să nu te întorci, totuși, din drum.
Sigur că da. După Unica am plecat din presă și am lucrat în L’Oreal, ca PR Manager. M-am întors pentru că mi s-a oferit șansa de a fi redactor-șef la Glamour. Nu-mi venea să cred nici măcar că se lansează în România! Pentru mine era ocazia de a afla cum se lucrează la nivel internațional în acest domeniu și mi se părea, pur și simplu, wow. Adevărul e că am avut șansa să învăț de la cei mai buni oameni, din cele mai renumite companii de media din lume: Conde Nast, Marie Claire Group și, mai nou, de la Hearst.
Au mai fost și alte momente când am vrut să renunț: când eram foarte dezamăgită de ce se întâmplă cu revistele tipărite sau, uite, când s-a închis Marie Claire. Am rămas în domeniul revistelor de modă pentru femei pentru că am avut norocul de a mi se oferi o nouă șansă, dar una în care să găsesc o provocare. Chiar și când am vrut să-mi schimb jobul, îmi doream să fac ceva ce-mi place, să lucrez pentru un brand cu care vibrez. E un aspect care contează mult.
Indiferent de drumul profesional pe care-l alegem, cumva, inevitabil, ajung să ni se pună etichete. Ai spus-o și tu: „sunt conștientă de etichetele care mi se pun când spun că lucrez la o revistă de modă”. Care sunt câteva dintre ideile preconcepute de care te-ai lovit până acum, lucrând la o revistă de modă – și cum ai reacționat la acestea? Ce crezi că ar fi bine să știe persoanele care încă atribuie astfel de etichete acestei industrii?
Că revistele de modă sunt doar despre pantofi și rujuri. Că oamenii care fac asta sunt superficiali, ca și cititorii lor. Că nu e mare lucru să umpli niște pagini cu poze, că pictorialele sunt doar niște fotografii mari, fără text. Mă deranjează ideea asta conform căreia vizualul e mai puțin important decât cuvintele scrise, pentru că e o muncă de creație importantă în ambele, așa cum e nevoie și de un background și o cultură pe măsură. Și, deseori, prejudecățile astea vin de la oameni care nici nu citesc.
Mă deranjează superioritatea celor care spun că hainele nu sunt importante – pentru ei astea sunt mofturi, detalii. Dar lipsa bunului-gust spune multe despre un om, despre educația lui și despre lipsa de deschidere.
Ca să închei, eu știu foarte bine că fac o revistă comercială. Nu e un produs nișat, așa cum nici nu e destinat doar absolvenților de master. E o revistă de modă pentru femei care vorbește și despre artă, și despre vedete, iar scopul ei este de informare, inspirație și entertainment. Nu trebuie să placă tuturor.
Într-un interviu pe care i l-ai acordat lui Horia Ghibuțiu în 2018 spuneai că aspectul care te bucură cel mai mult la viața ta profesională este că trăiești cu adevărat în fiecare zi și nu doar în weekend-uri sau în vacanțe. Ce înseamnă pentru tine să „trăiești” în adevăratul sens al cuvântului, fără a aștepta finalul săptămânii sau concediul anual ca să faci asta? Ce elemente din viața ta profesională contribuie la asta și cum se reflectă în viața ta personală?
Mă refeream la senzația aia neplăcută de duminică seara, când ți se face rău gândindu-te că mâine e luni și că trebuie să te duci la job. Și din cauza asta trăiești doar în weekend-uri sau în vacanțe, pentru că serviciul e neplăcut și stresant. Am avut și eu perioade din astea, însă au fost doar perioade. Foarte grele, de altfel. În cea mai mare parte a timpului m-am dus la birou cu plăcere și am muncit cu plăcere; asta înseamnă foarte mult.
„Nu poți fi jurnalist de la 9 la 18.”
Recunosc că mi-e greu – și întotdeauna mi-a fost – să trasez granițe între job și viață personală. Oriunde mergi, orice faci, găsești un subiect, îți vine o idee. Uneori am lucrat în weekend, alteori până seara târziu, dar cred că orele astea se compensează cumva cu perioadele mai puțin aglomerate.
Pe de altă parte nici n-am prea simțit nevoia să pun granițe stricte, deși m-am gândit mai des la asta în ultimii ani, când am văzut cum arată concediul altor oameni: e concediu și atât. Eu eram anxioasă dacă nu-mi citeam mailurile. Însă nu știu dacă există vreun redactor-șef care să nu fie deranjat deloc într-un concediu de două săptămâni.
Cine ești tu atunci când ești în afara locului de muncă? Ce aduci cu tine de la birou acasă și ce lași acolo? De ce?
În afara jobului sunt o femeie normală, căreia îi place să citească, să călătorească, să petreacă timp cu prietenii, să gătească, dar să și mănânce. Mă bucur când fac ceva pentru mine, motiv pentru care m-am gândit să fiu mai atentă la ce-mi doresc. La birou nu joc alt rol; cred că un jurnalist trebuie să fie curios și că tot ce află și tot ce face îl ajută în munca lui.
„Cred că în primii ani aveam tendința să mă cenzurez mai mult.”
Ce întâmplare, descoperire și revelație te-a determinat să îți creezi blogul? Cărei nevoi de-ale tale îi răspunde acesta?
Revistele pentru care lucrez sau am lucrat au venit cu reguli stricte, ceea ce e firesc. Dar, după atâția ani de încadrat în niște pătrățele, am simțit nevoia să ies de acolo și să scriu ce vreau eu, când vreau eu, despre ce vreau eu. Blogul meu e foarte personal, lucru pe care nu-l poți face cu o revistă.
Sau poți, cu un articol, cu două, dar atât. Pe scurt, în 2013 am vrut să evadez din acel pătrățel. În timp am mai și șters unele postări, e o diferență mare între Mara de atunci și cea de acum, dar asta e o altă poveste.
Țin minte că stăteam nopțile și citeam despre SEO și metadescription, am fost și la niște cursuri despre marketing digital și am descoperit că-mi place.
Blogul a răspuns și nevoii mele de a scrie; a fost mereu un fel de terapie, așa cum povesteam și la început. Cred că am mai spus undeva că mi se pare o aroganță când cineva zice: „Am făcut un blog ca să-i ajut pe ceilalți”.
Asta înseamnă că te pui singur pe un piedestal și, de la înălțimea asta, îi înveți pe ceilalți ce să facă. E o atitudine pe care am văzut-o deseori în online și pe care n-o pot cataloga decât ca înfumurare. Iar cititorul simte asta.
Acestea fiind zise, eu am făcut un blog pentru mine. M-am bucurat de fiecare dată când mi-a trimis cineva un mesaj, un feedback, un comentariu. Au fost oameni care mi-au scris că au rezonat cu un text sau cu altul, alții care mi-au scris chiar că i-am „ajutat”, deși nu-mi permisesem să visez la asta. M-am simțit onorată.
Tot pe blogul tău ai și o secțiune care s-a conturat în 2020, numită A cincea putere: „A cincea putere este un grup de 5 voci, care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte.” Cum ai descrie vocea ta editorială astăzi, după mulți ani de lucru într-ale scrisului?
#ACinceaPutere e un proiect tare drag mie, în colaborare cu Cristina Stănciulescu, Diana Cosmin, Ana Bîtu și Noemi Meilman, patru femei care au ceva de spus și care știu că scrie cu zvâc. Mă bucur să fiu alături de ele și chiar cred că atunci când mai multe voci se unesc sunt mai bine auzite.
Despre vocea mea, despre cuvintele mele de azi: cred că sunt mai sincere și mai relaxate. Mai puțin îngrădite. Cred că în primii ani aveam tendința să mă cenzurez mai mult, să vorbesc mai rar despre subiecte incomode, să nu deranjez. În timp m-am mai relaxat.
Tot în 2020, interesele noastre referitor la subiectele față de care ne manifestam interesul fie în online, fie în print au suferit modificări. Care ai spune că a fost impactul pandemiei asupra subiectelor abordate de către tine pe blogul personal? Dar de către subiectele abordate în cadrul Harper’s Bazaar?
Îmi amintesc că în martie 2020 toată lumea citea și scria despre pandemie. Legat de BAZAAR, inițial am avut acest sentiment al inutilității: făceam o revistă de modă în timp ce întreaga planetă se confrunta cu o boală. Și apoi, când ediția a apărut pe piață, mi-a mai venit inima la loc.
Atunci mi-au scris și m-au sunat niște oameni care mi-au zis că, pentru ei, revista a reprezentat un semn de normalitate. Un moment de relaxare, o pauză de frumos într-o mare nebunie. În ediția următoare am stat de vorbă cu câteva femei despre ce au făcut în izolare.
Îmi amintesc cum eram preocupată să terminăm materialul la timp, pentru că îmi imaginam că se va termina pandemia și că un astfel de text nu-și mai avea rostul. Ce optimistă eram.
Pe blog am scris despre mine. Inițial am avut tot felul de stări și de frici și am scris despre ele – poate și pentru că, la rândul meu, și eu mă întrebam cum le e celorlalți. Apoi am făcut mini-seria Acasă. Și-au mai fost diverse subiecte, legate de pandemie sau nu…
După care am început să trăim cu pandemia, să ne adaptăm la ea. Uite, și #ACinceaPutere a luat naștere tot în pandemie.
În editorialul lunii aprilie 2021 pe care l-ai scris pentru Harper’s Bazaar, după un an de pandemie, spuneai așa: „Uitându-mă înapoi, mi-ar fi plăcut să mă distrez mai mult și să mă iau mai puțin în serios. Să nu mai fac eforturi să-i mulțumesc pe ceilalți și să mă gândesc mai mult la mine. Dar pot începe să fac asta chiar astăzi.” Ca un gând final pentru cititorii revistei digitale The Woman.ro, care crezi că ar fi primul lucru pe care cineva ar trebui să-l facă pentru a reuși să înceapă să facă asta chiar astăzi? De ce?
Cred că pentru fiecare e un moment care declanșează – sau nu – un astfel de gând. Și nu e ceva general-valabil. Sper că unii dintre cititori știu să se bucure și n-au neapărat nevoie de un astfel de declanșator.
Dacă chiar insiști, poate că acel lucru pe care ar putea să-l facă cineva e unul la care visează de multă vreme și pe care-l tot amână. Eu am fost foarte fericită când am început să fac lucruri pentru mine. De exemplu, anul ăsta am început să merg la cursuri de înot. Nu știu dacă chiar o să învăț sau nu (sper că da!), dar nici nu mi-am imaginat că o să mă bucur așa de mult.
Ești fericită?
Uneori.
Pe blogul tău regăsim secțiunea Mara Zâmbește. Câteva lucruri care au făcut-o pe Mara să zâmbească astăzi:
Am încercat să ascund secțiunea, mai ales că am abandonat-o. În pandemie mi-a fost mai greu să țin acest gen de jurnal, deși am avut mai mult timp și ar fi fost interesant de documentat. Ce m-a bucurat azi: cafeaua fierbinte de pe noptieră, un mesaj primit de la prietena mea și #PisicaRoz care a dormit la mine-n brațe.
Ești pasionată de călătorii. Dacă ar fi să alegi un loc din lumea asta în care să te muți definitiv, pe care l-ai alege – și de ce:
Undeva în Italia, fără nici un dubiu. Nu știu exact care e motivul, bănuiesc că e o combinație între lumină (nu glumesc, chiar e altă lumină), clădirile în culoarea mierii, obloanele și plantele verzi. Îmi plac mult și mâncarea, și vinul, și piețele, și oamenii. Am fost mereu fericită în Italia, aparent fără nici o explicație – sau poate datorită tuturor celor menționate mai sus.
Cele mai importante trei lucruri pe care le-ai învățat de la gemenele tale:
Să mă bucur pentru tot felul de nimicuri, să-mi creez un emoji în smartphone și să mănânc ciocolată fără regrete.
Un sfat (deși nu-ți place să dai sfaturi) pe care l-ai da unei femei aflată pe punctul să treacă printr-un divorț:
Despărțirile nu sunt niciodată ușoare și uneori sunt amânate pentru că ne gândim că va urma o perioadă grea. Însă cred că ajută să ne amintim că am mai trecut prin perioade grele și că le-am supraviețuit. Mai mult, nici nu știm ce ne rezervă viitorul: e posibil să nu fie chiar așa de complicat cum ne-am imaginat și să urmeze niște ani foarte frumoși.
Eu mi-am făcut prieteni, am găsit soluții; m-am simțit liberă și puternică – de altfel, niște senzații foarte plăcute. Gândește-te că va veni o vreme când te vei uita înapoi și îți vei spune că asta a fost una dintre cele mai bune decizii pe care ai luat-o.
O întrebare care ți-ai fi dorit întotdeauna să-ți fie adresată într-un interviu, dar nu a fost (și răspunsul la aceasta):
Ha, ha, uite că m-ai prins și cu ceva la care nu știu să răspund.
Credit foto: Alex Galmeanu.
—
Editor:
