„Marele câştig constă în experienţa trăită, nu cred că poţi cumpăra aşa ceva!”
Pe Mihaela Șandor, cum o știam în urmă cu mulți ani, o voi prezenta într-o manieră mai personală, căci am avut șansa să îi cunosc competențele antreprenoriale încă din copilărie, când se formase ca lider informal al grupului de prieteni și gestiona fiecare conflict cu un tact managerial, prin care dovedea, încă de pe atunci, că va ajunge departe. Și așa a și fost.
Mihaela a ales să urmeze cursurile Facultății de Teatru și Televiziune din Cluj-Napoca, iar după experiența „Work & Travel”, trăită în Statele Unite ale Americii, s-a stabilit împreună cu soțul ei, George Pârău, software engineer, în celălalt capăt al lumii, în Asia.
Mamică a unei fetițe de 1 an și 7 luni, căreia i-a dăruit numele Ana Mei, Mihaela Pârău a reușit să înțeleagă care sunt trebuințele clienților săi și să se adapteze cerințelor, contribuind la crearea unui concept nou, prin propunerea unui personaj deschis și sociabil, într-o ambianță plăcută. Transformarea tradiționalei cafenele într-un loc în care clienții pot socializa constructiv, prin consolidarea abilităților de a purta conversații în limba engleză, este conceptul propus al Cafe Olline, aflată în Shimokitazawa, un district comercial și de divertisment din Setagaya, Tokyo. Cartierul este cunoscut pentru densitatea de cafenele, teatre, localuri în care se ascultă muzică live și străzi înguste, cu multe intersecții, ce oferă un farmec aparte.
Aflată la peste 8000 de km de țara natală, de mai bine de 4 ani, Mihaela Pârău a reușit să găsească resursele necesare pentru a-și găsi echilibrul, atât ca mamă și soție, cât și din punct de vedere profesional, reprezentând un exemplu prin creativitatea sa antreprenorială, adaptată culturii asiatice, complet diferite de ceea ce cunoaștem noi în România.
Când ai realizat că dorești să îți construiești o carieră în afara țării, pe un alt continent, cu o cultură atât de diferită de a noastră?
Ideea unei cafenele sau a unei afaceri proprii a existat de mult timp în planurile noastre, încă din România. Şansa a apărut, însă, aici în Tokyo, la mai puţin de un an de la venirea noastră. Norocul a fost de partea mea să întâlnesc persoana potrivită şi să am şi o situaţie favorabilă acestui gen de afacere, mai mult experimentală. Locul exista deja, iar investiţia noastră a fost mică. M-am ocupat de acelaşi spaţiu, care noaptea era un bar mic şi cozy, transformându-l, în timpul zilei, într-o cafenea unde lumea vine să înveţe engleză.
Pot spune ca am întâlnit o comunitate de japonezi cu o gândire total diferită faţă de a unui patron tipic, care se uită doar după profit. Au văzut în ideea mea o oportunitate să înveţe şi ei ceva despre cultura europeană, exotică pentru ei. Cumva, niciunul dintre noi nu ne-am gândit că ne vom îmbogăţi din asta. Marele câştig constă în experienţa trăită, nu cred că poţi cumpăra aşa ceva.
Cum se împacă viața profesională cu statutul de mamă și soție?
Cele două statuturi se completează foarte bine, prin faptul că am o ocupaţie, posibilitatea de a învăţa limba, de a-mi face prieteni noi. A fost exact ceea ce lipsea pentru mine, aflându-mă departe de familie şi prieteni. Distanţa mare de România a început să fie o problemă când a fost necesar să mă dedic mai mult fetiţei mele. Neavând ajutor, am hotărât să las, pentru un timp, pe plan secund cafeneaua. După o perioadă în care a fost închisă, prietenul și partenerul de afacere se ocupa de ea.
Care este povestea Cafe Olline?
Zona în care se află cafeneaua e una dintre părțile vechi ale cartierului Shimokitazawa. La nici doi pași de locație se află două teatre și multe localuri mici și intime, în care se retrag de la actori până la muzicieni, locuri în care doi străini care nu cunosc limba, oricât de curajoși, nu ar intra fără o invitație. Într-o seară, când eram într-o plimbare cu soțul meu, planetele s-au aliniat și am fost norocoși să fim introduși în comunitatea unuia dintre localurile de aici.
Am dat peste un grup de japonezi prietenoși, deschiși și răbdători cu cei doi români, care nu vorbeau o boabă din limba lor. Japonezii au o mare problemă cu limba engleză. Fără să intru în detalii, pot să zic că modul de studiu la scoală este total greșit, iar în final studenții japonezi nu știu să poarte o conversație, eventual doar să scrie și să citească în limba engleză. La început a fost ideea să vin să predau limba engleză în timpul serii. Asta a mers câteva luni, timp în care planul unei cafenele a înflorit.
La început, am studiat ce oferă zona pe timpul zilei. Am ajuns la concluzia că cel mai potrivit ar fi un loc unde orice japonez poate să învețe să vorbească, să poarte o conversație în limba engleză. Aceasta este ideea de la care am pornit și pe care se bazează și acum prietenul și partenerul nostru japonez, cu care ne ocupăm de cafenea. El a trăit o perioadă îndelungată în Canada și Australia și are și atuul de a cunoaște modalitatea de predare potrivită japonezilor. A urmat o perioadă în care m-am documentat cu privire la modalitatea de conducere a acestei cafenele, ca afacere și ca propunere de meniu. Am învățat modul politicos de a primi clienții japonezi, iar acest lucru nu se compară cu nimic din ceea ce este în Europa.
A fost o perioadă în care am învățat și continui să învăț despre cultura locală. Pot spune că în locul acesta am cunoscut și am înțeles părți ale culturii japoneze, care nu sunt accesibile oricărui străin, ce locuiește aici. Am fost și sunt extrem de norocoasă să cunosc și partea aceasta a Tokyo-ului.
Ce sfaturi ai oferi femeilor care își doresc o carieră, antreprenoare la început de drum, care își desfășoară activitatea în afara țării?
Le-aș sfătui să fie optimiste și sociabile. Personal, am avut mult noroc și, pe cât posibil, m-am înconjurat cu persoane care îmi transmit energie pozitivă și cu care pot comunica ușor. Le-aș spune să nu le fie frică de ceea ce este diferit. După cum am menționat și mai sus, cafeneaua aceasta nu este nici pe departe ceva asemănător cu ceea ce avem în România. Este un concept special, altceva, adaptat culturii de aici. Este necesar să te adaptezi și să îmbrățișezi cultura din țara respectivă. Am încercat mai mereu să fiu optimistă și, pe cât posibil, să îmi urmez instinctul.
Dacă ai putea să te caracterizezi în trei cuvinte, care ar fi acelea?
Ceea ce m-a caracterizat tot timpul este faptul că sunt OPTIMISTĂ FĂRĂ LIMITE.
By Diana Arieșan – editor contribuitor The Woman
Diana este profesor pentru învățământul preșcolar cu o experiență de peste 11 ani și autorul cărții „Abis în dealul sihastru”, lansată în anul 2013 (Editura Grinta, Cluj-Napoca). În anul 2015 a devenit membru al Cenaclului UBB, proiect realizat în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj. Absolventă a Facultății de Psihologie și Științe ale Educației și a Școlii Populare de Arte „ Tudor Jarda”, din Cluj-Napoca, secția retorică, Diana are preocupări pentru artă, sub toate formele sale. În perioada 2012-2014 a fost membru al trupei de teatru „ Pavlov 25”, iar în prezent își consolidează abilitățile de retor în cadrul diferitelor evenimente culturale.
Surse foto: Arhiva personală, Emil Ciurea