Monica Popescu este arhitect, iar călătoria profesională pe care și-a dorit-o a fost una „care nu trebuie neapărat să arate bine în CV”, fapt ce i-a adus libertatea de a descoperi locuri și culturi noi. De la Sicilia, la Suedia, Egipt sau Mexic, toate acestea și-au lăsat amprenta asupra ei.
Anul trecut, Monica a participat la realizarea unui apartament de lux în cel mai mare hotel de gheață, aflat in apropiere de Cercul Polar, ICEHOTEL 34. Artiști din toată lumea au fost selectați de un juriu atent pentru a crea camere unice, iar Monica a fost singura româncă selectată. Ne-a povestit despre toată călătoria, cu greutățile întâmpinate și recunoștința pentru experiență și lecții învățate.
Mai multe despre Monica, în materialul următor.
Monica, cum ai decis să urmezi o carieră ca arhitect? A fost o pasiune din copilărie?
De când eram mică îmi plăcea să desenez, să pictez. Știam că în familie mătușa mea, sora mamei, picta, iar în casă, în sufragerie, aveam un tablou mare realizat de ea, o reproducere după Van Gogh a uneia dintre picturile cu floarea soarelui a marelui pictor. Pentru că aveam o înclinație către desen, părinții m-au dus la școala populară de artă din oraș unde am învățat lucruri noi și chiar să pictez pe sticlă.
M-am hotărât foarte târziu la ce facultate să dau, în clasa a XI-a. Am vrut să mă fac inginer constructor, ca ambii mei părinți, dar aceștia au refuzat, spunând că nu e cea mai bună meserie pentru o fată, că e greu să te impui pe șantier. Așa că, după ce m-am gândit mai mult, le-am propus arhitectura și nu au mai avut ce să zică, au acceptat. Așa era atunci când eram eu adolescentă, sau cel puțin așa a fost în familia mea, părinții își dădeau binecuvântarea când era vorba de alegeri esențiale, de viață.
Cum ți-ai descrie călătoria profesională până în acest moment? Care au fost câteva puncte cheie ale acestui drum?
Variată. Am urmat ce m-a atras și cred că unul dintre lucrurile esențiale a fost că nu am vrut să am o călătorie profesională care să arate bine în CV. Pe unele experiențe le-am căutat, altele au apărut pe drum și am decis dacă să le accept sau nu (a se citi dacă am avut curajul să încerc sau nu). Pe scurt, călătoria ar putea fi descrisă așa: „venirile și plecările”.
Cred că unul dintre punctele cheie a fost anul de Erasmus petrecut în Palermo, în Sicilia. Știam foarte bine italiană (era obligatoriu să cunoști limba ca să poți studia în Italia ca student Erasmus, engleza nu era de-ajuns), știam și engleză, dar când am coborât din avion în Palermo am fost atât de șocată că nu puteam să mai vorbesc în nicio limbă. Acesta cred că a fost momentul care m-a marcat profund, ieșirea din țară și expunerea la altă cultură m-au făcut să vreau să merg și în alte locuri decât acasă, să cunosc și alți oameni.
Apoi a fost plecarea în Suedia, după facultate, unde am studiat și am lucrat. Sistemul din Suedia, față de ce tocmai experimentasem în România (și Italia), era un sistem care punea accent pe creativitate, nu se dădeau note, aveai de făcut un workbook care să arate procesul și cum ai ajuns la finalul unui proiect, al unei teme, decât doar prezentarea rezultatului în sine. După Sicilia, unde viața la soare se petrecea într-un ritm agale, într-o toropeală și lentoare specifică sudului, nordul scandinav a adus ordine în viața mea și reguli. Reguli care te ghidau, pe care te bazai, care îți dădeau încredere. Și care îți permiteau să te joci înăuntrul sau în afara lor în funcție de situație, pe principiul „You need to know the rules to break the rules”. În Suedia a fost și primul contact cu Icehotel și experiența unică de a contribui ca student într-o echipă la un concept general de iluminat pentru exterior și parțial interior pentru hotel.
Cred că un alt moment a fost revenirea în țară din Suedia, blocajul, apoi voluntariatul și mai departe colaborarea cu Asociația De-a Arhitectura, alături de care sunt în roluri foarte diferite de peste 10 ani. Și realizarea că, arhitect fiind, poți face o mulțime de lucruri cu educația pe care ai primit-o, nu doar să fii arhitect practicant, să construiești clădiri. De-a Arhitectura face din 2011-2012 educație de arhitectură și mediu construit în școli din România într-un format unic în care arhitectul vine alături de profesor să predea la clasă. Eu am început ca voluntar în 2013, am predat la clasă un an alături de un coleg, după care am coordonat zona București-Sud. În ultimii ani focusul a fost pe comunicare, dar și multe alte activități sau proiecte la care am participat alături de echipe extraordinar de imaginative și inimoase în asociație. Tot această perioadă a adus și plecarea în Mexic, pe un continent unde nu mai fusesem niciodată, și experiența unei țări cu foarte multă istorie, o cultură variată și influențe diverse.
În aprilie 2023, ai fost selectată pentru a crea un apartament de lux în cel mai mare hotel de gheață, aflat in apropiere de Cercul Polar, ICEHOTEL 34. Cum ai trăit momentul selecției, ce sentimente te-au încercat? Ce ai simțit ca româncă implicată într-un proiect internațional, de așa o anvergură?
Am fost extaziată, nu îmi venea să cred. Am citit primul email și l-am recitit și am confirmat că accept invitația. Apoi m-am panicat pentru că aplicasem singură și am realizat ce înseamnă să duc la bun sfârșit conceptul propus. A durat ceva vreme să procesez informația și apoi am început să mă gândesc deja la pașii care urmau în procesul de organizare și planificare.
Nu cred că mi-am pus problema, cel puțin nu la început, că sunt singura româncă care a fost selectată. Cred că atenția din ultimele săptămânii a pus un accent mai mare pe faptul că vin din România, văzând cum au reacționat oamenii la aflarea veștii, media etc. Artiștii invitați la hotelul de gheață din Suedia în fiecare an vin dintr-o mulțime de locuri și poate asta este ceva ce se caută, puncte de vedere foarte diferite, șlefuite de cultura în care ai crescut sau de locul în care trăiești.
Ai fost singura româncă selectată dintre cei 29 de artiști din 14 țări. Care consideri că au fost calitățile care te-au adus în această etapă?
Este foarte greu să răspund la această întrebare. Selecția este foarte diferită în fiecare an în funcție de ideile trimise. Cred că nu știi exact cu cine concurezi, dacă cineva a avut o idee similară, s-a inspirat din aceleași lucruri și poate a avut o idee de a pune în practică, de a utiliza gheața și zăpada într-un mod mai inventiv decât tine. Știu că se încearcă întotdeauna să se aibă o colecție cât mai variată de proiecte, că este un mix între artiști vechi, veterani, exprimentați, care au mai lucrat cu gheață și zăpadă, și artiști noi, care poate folosesc aceste materiale pentru prima oară.
Poate a fost apreciată inspirația din tehnica tăierii hârtiei, papercutting. Pe mine m-a fascinat această tehnică și cum poți decupa bucăți de hârtie într-o compoziție foarte atractivă, care spune o poveste, dar m-am inspirat și din alte tehnici de manipulare a hârtiei în care elemente bidimensionale, prin suprapunere, îndoire, intersectare se transformă în obiecte tridimensionale. Și aplicate în contextul unei camere realizate din gheață și zăpadă poate a fost ceva nou. Poate și contrastul dintre peisajul arid format din cactuși, pus în operă dincolo de Cercul Polar, într-un peisaj de iarnă, poate această opoziție le-a stârnit curiozitatea.
A fost a doua ta experiență de acest gen, prima dată fiind selectată în 2012. Ce a fost diferit de această dată? Cum te-a ajutat experiența anterioară și care au fost aspectele noi de care te-ai lovit?
Cred că de această dată a fost mai ușor, pe de o parte, căci știam în linii mari ce urmează. Îmi aduceam aminte de anumite aspecte, programul, uneltele, rutina, frigul. Faptul că știi la ce să te aștepți și ai mai lucrat cu materialul te ajută, pentru că știi ce poți face și ce nu. Însă a trecut mult timp de când fusesem ultima oară și unele lucruri le uitasem, au fost amintiri care au revenit abia atunci, în plin proces de realizare a camerei. Ții dalta în mână și îți aduci aminte cum rașchetai suprafața gheții, cum alunecă lama, cum se împotmolește, cum ajustezi înclinația. Sau cum încălzești amestecul de „snis/snice” („snow and ice”) într-o găleată cu un fel de uscător de păr ca să aibă consistența corectă, nici prea uscat, nici prea umed. Și te gândești: „ah, da, așa era, uitasem”.
Cred că a fost mai grea și munca susținută timp de 15 zile în frig. Corpul nu funcționează la fel, mușchii sunt mai moi, încheieturile dor mai tare. Anul acesta m-au durut foarte tare mâinile, încheieturile, spatele. Am și răcit la jumătatea proiectului ceea ce e ultimul lucru pe care ți-l dorești. Când vrei doar să te cuibărești în pat cu un ceai cald, dar nu poți face asta, tragi de tine pentru că trebuie să termini proiectul, pentru că nu vrei să îți lași coechipierul baltă, pune multă presiune pe tine.
O altă provocare, pe lângă cea evidentă a temperaturii scăzute, a fost pentru mine utilizarea drujbei. Data trecută coechipierul meu, Petros Dermatas, din Grecia, s-a ocupat de tăierea cu drujba. Anul acesta prietena și partenera mea în proiect, Emmylou Varon, din Suedia/Filipine, mi-a încredințat mie această sarcină, haha. E un pic intimidant să folosești unelte electrice în felul acesta, drujba este destul de grea și au fost mulți cactuși de tăiat în poziții foarte dificile pentru cineva care nu e foarte înalt și poate nici atât de puternic.
Construcția a durat 6 săptămâni și s-a lucrat la -35 de grade. Cum ai gestionat condițiile acestea extreme de lucru, în special temperaturile foarte scăzute? Cum te pregăteai înainte de lucru, de unde îți luai motivația de a continua zi de zi?
Partea bună este că hotelul de gheață îți furnizează tot ce ai nevoie. Am avut la dispoziție haine speciale de lucru, salopetă, geacă, bocanci speciali, mănuși de lucru îmblănite, mănuși impermeabile pentru lucrul cu apă, zăpadă. Toate acestea ajută enorm, dar tot îți este frig din când în când. Mai ales când ai de făcut ceva foarte energetic, ca lustruitul pereților, și transpiri, apoi îți este frig. Temperatura nu a fost constant -35 de grade (cred că ar fi fost și mai greu dacă era așa), am avut aceste temperaturi în ultimele zile de construcție, când eram deja epuizați și poate asta a făcut să fie și mai greu, oboseala acumulată.
Verificatul temperaturii și al termometrului era ritualul zilnic. Pe măsură ce scădea temperatura aveam grijă să creștem straturile interioare. Chiar am primit împrumut straturi de lână de la o colegă artist din Norvegia care a văzut că îmi era extra frig în perioada când eram răcită și s-a gândit cum să ajute să îmi fie cald. Mi-a adus haine, mandarine, ciocolată caldă și, deși aveam de toate, asta m-a impresionat foarte tare, acest sentiment de altruism și că toți eram, în final, în aceeași barcă, lucrând către un scop comun.
Un alt lucru a fost că am mâncat foarte mult. Cred că nu ai cum să nu mănânci. Corpul are nevoie de atât de multă energie pentru a se încălzi că mesele erau sfinte. Și oricum, la câteva ore, când se apropia masa, știai că e momentul, stomacul îți dădea de știre. Cafeaua sau ceaiul de dimineață sau de după-amiază ajutau, ciocolata fierbinte din unele seri. De asemenea sauna la câteva zile ajuta să îți încălzești oasele, să îți relaxezi mușchii.
Ca motivație cred că e destul de evident, proiectul – „copilul meu”, care trebuia dus la bun sfârșit. Încurajările celor apropiați. Dar mai ales încurajările coechipierei și prietenei mele, Emmylou. Cred că am funcționat extrem de bine ca echipă și ne-am încurajat și ajutat reciproc atunci când una dintre noi pierdea un pic încrederea. Sentimentul acesta că nu ești singur, că te poți baza pe cineva, a contat extrem de mult!
Cum ai descrie acest moment al carierei tale? Cum ai abordat aspectele unice legate de lucrul cu gheața în acest proiect? Dincolo de frig, care au fost cele mai mari obstacole pe care le-ați întâlnit? Cum te-a schimbat această experiență, profesional și personal?
Prima expresie care îmi vine în minte este „full circle” pentru acest capitol. A trecut mult timp de când fusesem la Icehotel și de când am plecat din Suedia și cumva această experiență a venit ca o încheiere a ceva început acum mai bine de 15 ani. Cred că percepi, trăiești lucrurile altfel la 30 de ani decât la 40. Sigur a fost mai ușor la 30 din punct de vedere fizic. Însă în acest moment al vieții mele profesionale apreciez fiecare colaborare, fiecare proiect sau oportunitate care îmi aduce ceva extrem de diferit față de ce fac zi de zi. Cred că de aceea am și trimis înscrierea, chiar și singură. Acest proces de a găsi ideea potrivită, cea pe care simți că o vrei exprimată, te scoate din zona ta de confort, din rutina muncii și a vieții.
Cred că dintre lecțiile (re)învățate au fost cele legate de perfecționism, că este bine să vrei să ai un anumit standard de calitate și să controlezi fiecare detaliu (inerente profesiei de arhitect), dar că la un anumit moment trebuie să știi când să te oprești, mai ales într-un context în care îmbini arhitectura cu sculptura. Gheața extrasă din râul Torne, cu care am lucrat, este un material atât de perfect, dacă pot spune așa, atât de frumos, creat de natură, că în principiu nu ai de adăugat nimic, doar să te uiți la fiecare vână, la fiecare „defect”, ca o algă prinsă în ea, ca să înțelegi că nu e nevoie să faci lucrurile perfecte, că materialul este deja perfect. Deci ce aduci tu în plus, dalta cu care manipulezi gheața, nu are cum să o facă mai perfectă, ci doar să scoată din ea o poveste. Așa că după două zile de lucrat la un perete, de construit și dat jos, am decis că acel perete era perfect așa cum era și am devenit echipa „good enough”. Asta ne-a ajutat să mergem mai departe și să nu rămânem împotmolite. Perfecționismul este bun atâta timp cât nu te blochează și ajungi să nu mai faci nimic sau să nu termini pentru că nu e perfect. Și să te simți rău în tot procesul acesta. Era o lecție la care lucram demult, dar s-a simțit și mai acut de această dată.
Un alt aspect ar fi că frigul, oboseala și stresul te fac mai emotiv. Dacă oricum ești o fire mai sensibilă (așa cum mi s-a spus toată viața că sunt), toate acestea combinate fac un cocktail emoțional interesant. Așa că au fost momente cu lacrimi, momente de îndoieli, momente de greșeli și de panică, însă echipa de susținere, colegii artiști, dar mai ales coechipiera mea au contribuit enorm la trecerea peste aceste momente. Deci factorul uman, artiștii pe care i-am reîntâlnit sau pe care i-am cunoscut aici fac toată diferența.
Cred că și personal și profesional toată această experiență la mai mult de 10 ani distanță de la ultima mi-a dat mai multă încredere. În mine, în capacitățile mele. Profesional am învățat că atunci când spui o poveste sinceră, se transmite, oamenii simt. Iar personal am învățat, poate, să fiu mai îngăduitoare cu mine.
Care au fost sursele principale de inspirație pentru designul apartamentului de gheață? Cum te-ai pregătit, creativ să spunem, înainte de a ajunge acolo? Cum a decurs procesul colaborativ cu ceilalți artiști? Au existat momente în care viziunile voastre au fost diferite?
Principala sursă de inspirație a fost viața mea, experiențele mele, locul în care trăiesc. Locuiesc într-o parte caldă a Mexicului, la mare, iar grădina mea are o varietate de cactuși și suculente. Îmi este foarte drag de ei și văd paralele între viața lor și a oamenilor. Am tot citit despre cactuși ca să învăț ce au nevoie, cum să ai grijă de ei, și sunt fascinată mai ales de cactușii saguaro mari, care au o viață asemănătoare cu a oamenilor, care pot trăi chiar până la 100 de ani.
Locul în care trăiesc are multe aspecte dificile, de la aerul sărat care corodează tot, la apa calcaroasă, căldura, țânțarii care pot transmite boli, lipsa apei potabile de calitate, poluarea, animalele periculoase. Și cu toate acestea oamenii și-au construit aici vieți, s-au adaptat. Cactușii s-au adaptat și ei. Spinii, reminiscențe ale frunzelor, faptul că pot conține o mare cantitate de apă și tot mecanismul prin care extrag ce au nevoie chiar și atunci când nu se găsește din abundență, este o poveste a supraviețuirii care am considerat că merită spusă. La aceasta se adaugă un alt strat, cel al vieții dincolo de Cercul Polar, la frig, unde condițiile sunt foarte diferite, dar la fel de grele. Și toate aceste aspecte similare, dar opuse, m-au atras.
Anul trecut terminasem și un curs de papercutting, iar tehnica mi-a plăcut foarte mult, și așa mi-a venit ideea să „traduc” peisajul arid al cactușilor într-o cameră pentru Icehotel. Așa că am făcut o schiță, am construit o machetă de hârtie, m-am jucat cu o lampă și am făcut câteva poze.
De când propunerea a fost selectată și până la final de noiembrie, când am plecat către Suedia, a fost un proces foarte lung de organizare și planificare similar oricărui proiect de arhitectură, proces coordonat la distanță de Luca Roncoroni, directorul de creație al Icehotel. Luca a fost în contact cu mine, și apoi cu noi, în toată această perioadă când ai de semnat documente, ai termene de respectat și decizii de luat cu privire la modul cel mai bun de a aduce conceptul la viață. Luca ne-a sfătuit cu privire la ceea ce este posibil și ceea ce nu este posibil, uneori sunt necesare desene noi sau desene mai detaliate, în funcție de cât de complex este conceptul tău, de ceea ce ai trimis inițial și, bineînțeles, de modul în care te exprimi ca artist. Materialele au anumite dimensiuni standard și ai nevoie de toate aceste informații pentru a ajusta propunerea dacă e cazul. Colaborarea a fost bună, ni s-au propus, sugerat lucruri și am avut spațiul să analizăm, să ne gândim cum pot impacta acestea conceptul, decizia fiind în final la noi, dar ghidate de expertiza directorului de creație.
Cu ceilalți artiști experiența a fost una foarte valoroasă, mai ales cu vecinii care aveau camere pe același coridor cu al nostru și cu care intrai mult mai mult în contact. Am avut colegi care veneau și ne verificau zilnic, când luau o pauză, să vadă cum merg lucrurile, ne vizitam unii pe alții să împrumutăm o unealtă care ne lipsea și de care aveam nevoie, să vedem cum duc ceilalți la bun sfârșit conceptul lor și cum arată camera lor. Cred că această atmosferă este cel mai bine reflectată în apelul pentru artiști din acest an transmis de Icehotel: „Jukkasjärvi înseamnă «loc de întâlnire lângă râu», și exact asta este. Pentru că, în fiecare an, artiștii se adună aici pentru a lua parte la crearea Icehotel. Este o muncă grea, dar creativă, și îi aduce pe toți împreună, fără niciun sentiment de competiție. Dimpotrivă – toată lumea se sprijină reciproc, împărtășind sfaturi despre cum să atingă împreună noi înălțimi. Suntem uniți de dragostea noastră pentru artă și gheață, iar mulți dintre artiști revin an de an.”
De-a lungul timpului ai locuit în Sicilia, Suedia, Egipt și Mexic. Cum și-au pus amprenta toate aceste locuri asupra stilului tău de muncă? Cum ți-ai defini stilul și ce te diferențiază?
Cred că fiecare loc în care trăiești și oamenii pe care îi întâlnești își lasă amprenta asupra ta, uneori în bine, alteori mai puțin. Eu lucrez de la distanță de ani de zile, dinainte de pandemie și de valul de nomazi digitali. Și când nu te vezi zilnic cu oamenii la birou înveți că uneori ce citești într-un email este descifrat prin niște filtre mai groase, care nu îți permit să citești mimica feței, să auzi intonațiile vocii sau să vezi limbajul corporal al interlocutorului. Și, deci, învăț să nu mai iau lucrurile personal și să înțeleg că e ceva ce ține și de celălalt în anumite mesaje.
Munca la distanță, locurile variate în care am trăit și lucrat cred că reflectă în acest moment organizare, meticulozitate, atenție la detalii. Mi s-a tot repetat în ultimul an că sunt directă și mă tot gândesc dacă asta este o reflectare nu doar a stilului meu de muncă, ci a modului în care a evoluat sau involuat comunicarea interpesonală în era digitală, într-o lume tot mai grăbită care așteaptă un răspuns pe toate canalele pe care le avem la dispoziție, practic instant. Sau dacă mi-am modificat stilul de a comunica prin prisma acestor țări în care trăiesc, un stil direct, dezbrăcat de ornamente, grăbit, ca să nu ajungi în situația de a fi „lost in translation”.
Ce planuri ai pentru următoarea perioadă, profesional vorbind?
Pregătesc împreună cu Emmylou Varon o altă propunere pentru hotelul de gheață și îmi face plăcere această căutare, așa cum o descriam la început. Continui colaborarea cu De-a Arhitectura în dorința de a aduce educația de arhitectură și mediu construit mai aproape de copii, dar și de tineri și de adulți și de a vedea, cândva, adevărate orașe pentru oameni și la noi. Și îmi doresc să reușesc să materializez măcar unul dintre proiectele care stau la copt în culcușurile lor de o bună bucată de vreme.
Cum te-ai descrie în câteva cuvinte? – Cum spuneam, perfecționistă, dar mă tratez, introvertită, dar extrovertită ocazional, în contexte adecvate, atentă, sensibilă în cel mai bun și frumos mod pe care acest cuvânt îl poate exprima.
3 calități care nu trebuie să îi lipsească unui arhitect: Răbdare, să fie un bun comunicator, teamplayer
Ceai sau cafea? – Ceai ȘI cafea, în funcție de ocazie.
Dish-ul preferat: Ufff, prea greu, dar voi încerca. Sushi, iar desert ciocolata, de fiecare dată.
Note to self: If you don’t like where you are, move. You are not a tree.
Credit foto copertă: Lucian Călugărescu, Pixelateria
Editor:
