Pasionată încă din perioada liceului de filosofia politică, Monica și-a continuat studiile în acest domeniu. A absolvit științe politice și apoi a urmat un masterat în politicile egalității de șanse, în context românesc și european, la Universitatea din București.
De 6 ani activează în lumea ONG-urilor, fiind, la momentul actual, coordonatoare comunicare și advocacy în cadrul Asociației A.R.T. Fusion. Activistă pentru drepturile omului, acesta s-a implicat de-a lungul timpului în proiecte și campanii care promovează egalitatea de gen, respectul pentru om și mediu.
Monica ne-a vorbit despre feminism și cum acesta este adesea perceput greșit, despre violența de gen, problemele persistente și soluțiile, care ar trebui să pornească, în primul rând, de la educație. Parte din echipa de organizare a Bucharest Feminist Film Festival, aceasta ne-a povestit despre cum a luat naștere festivalul, obstacolele întâmpinate, dar și cum s-a dezvoltat an de an, ajungând la cea de a treia ediție, o ediție care „a adus cu sine multă emoție”.
Monica, ce te-a făcut să urmezi studiile în domeniul științelor politice? Dar să continui cu studiul politicilor egalității de șanse în context românesc și european?
Nu știam ce vreau să fac atunci când am terminat liceul, dar îmi plăcea foarte tare filosofia (politică). M-am gândit că e important pentru mine să învăț ceea ce-mi place și văd pe parcurs unde ajung, în funcție de asta.
Când eram în pragul licenței au început să se lege foarte bine lucrurile. Am pornit de la una dintre dilemele mele preferate, conflictul dintre spațiile public și privat, iar profesorul coordonator mi-a sugerat să mă raportez și la o problemă actuală, precum intervenția statului în viața familială în cazurile de violență domestică. Cu cât citeam mai mult, cu atât mă interesa și mai tare subiectul, și așa am ajuns să rămân la acest program de masterat, în cadrul aceleiași facultăți, unde am aprofundat ce înseamnă politici publice în ceea ce privește violența de gen și egalitatea de șanse, în general.
Pot spune că m-a ajutat mult implicarea profesorilor și profesoarelor, care au stat la povești cu mine despre ce vreau să fac după licență și despre unde m-aș potrivi. Am fost, de asemenea, extrem de norocoasă să o am pe Ionela Băluță ca profesoară, care era deja un model pentru mine de dinainte să mă înscriu la masterul pe care îl coordonează.
Care sunt principalele probleme cu care ne confruntăm la capitolul egalității de gen? Care consideri că ar fi soluțiile și de unde putem începe?
O să încep cu una dintre posibilele soluții în care cred foarte tare: schimbarea prin educație. Mi-aș dori ca adolescentele și adolescenții din ziua de astăzi să aibă ore de educație sexuală și educație pentru egalitate de gen la școală. Să aibă conversații critice despre rolurile de gen, despre cum ne putem proteja – nu doar împotriva bolilor cu transmitere sexuală și a sarcinilor nedorite, ci și în ceea ce privește violența. Ce înseamnă, cum și unde o putem raporta, ce putem să facem dacă ni se întâmplă nouă sau cuiva apropiat. Să existe un spațiu sigur de informare.
Violența de gen este o problemă cu care ne confruntăm peste tot în lume.
Femeile sunt adesea vulnerabile în fața diferitelor forme de violență, și tot ele sunt învățate că trebuie să se protejeze, să aibă grijă la cum se îmbracă, să nu meargă noaptea singure pe străzi, mai degrabă decât sunt învățați băieții și bărbații că există consecințe pentru acțiunile lor.
Dar aceste acțiuni rămân de multe ori nepedepsite, iar asta e o altă problemă – deși legislația noastră arată bine în forma ei actuală, nu e neapărat implementată așa cum ar trebui. Ne confruntăm și cu atitudini de blamare a victimei, mai ales în România. Barometrul de gen Eurostat din 2016 ne arăta că 55% dintre românii intervievați considerau că violul poate fi justificat. Din păcate, aceste atitudini se regăsesc și în rândul autorităților, și este foarte descurajator pentru o femeie care trece printr-o situație de abuz să o raporteze.
Probleme sunt multe, și sunt toate complexe, cu multe nuanțe. Dar violența de gen duce la moartea a zeci de femei în fiecare an, în România. Și este important să vorbim despre asta, și să ne educăm mai bine, atât acasă, în familie, cât și la școală. Să vorbim despre toate lucrurile pe care le ascundem de prea mult timp sub preș: violență, educație sexuală, sexualitate, gen, egalitate de șanse și de drepturi și lista poate continua.
De 6 ani activezi în cadrul ONG-urilor. Care a fost prima ta interacțiune cu un ONG? Care sunt cele mai importante lecții învățate pe parcurs, pe care ni le poți împărtăși astăzi?
Prima interacțiune mai serioasă a fost cu Fundația Comunitară București, când eram în anul III de facultate. Acolo am avut șansa să interacționez cu multe ONG-uri care participau la Swimathon București, un eveniment de strângere de fonduri pentru diferite proiecte. M-au emoționat foarte tare atât cauzele în sine, cât și oamenii care și-au dedicat timpul cu scopul de a susține aceste proiecte – fie că înotau și făceau fundraising, fie că donau. Am simțit societatea civilă ca pe o comunitate frumoasă, în care oamenii sunt pasionați de ce fac și luptă în fiecare zi să facă lumea în care trăim un loc mai bun. Și am simțit dorința de a rămâne. De atunci nu s-au schimbat prea mult lucrurile. Încă am aceeași impresie, că lucrez într-un sector al binelui, și dacă mă gândesc la ce-mi place cel mai mult în ONG-uri, răspunsul e mereu la fel. Oamenii.
Cât despre lecții, aș spune că încă sunt în proces de învățare, dar mă mai uit câteodată în urmă și-mi dau seama cât de mult am crescut. Cred că cele mai importante lucruri în acest domeniu sunt să am curaj și răbdare. Curaj să lupt pentru lumea asta pe care o visez și răbdare să înțeleg că schimbările sistemice, sociale, se produc greu. Uneori vreau ca lucrurile să se întâmple acum și mă cuprinde o nerăbdare teribilă, dar trebuie să cobor cu picioarele pe pământ. Este foarte posibil ca viziunea mea despre societate, politică, educație, să devină o realitate abia peste câteva generații.
Care sunt obstacolele de care te lovești, în calitate de coordonatoare comunicare & advocacy în cadrul Asociației A.R.T. Fusion? Există reguli specifice în comunicare de ONG?
Principala provocare e să ieșim din bula noastră de ONG. Ne știm între noi deja, lucrăm cu aceiași oameni, ne vedem cu aceleași persoane la evenimente. Inclusiv politicienii sau politicienele cu care putem să avem dialoguri constructive sunt mereu aceiași/aceleași. La fel și în ceea ce privește comunicarea, uneori se simte ca și cum ne învârtim în cerc.
Cât despre reguli, principala este să comunicăm în moduri incluzive. Atât în ceea ce privește cuvintele pe care le folosim (încercăm să evităm pe cât posibil să ne referim doar la genul masculin, inclusiv atunci când vorbim despre funcții – ne place să spunem directoare dacă vorbim despre o femeie directoare, nu director), cât și în ceea ce privește limba în care comunicăm. Lucrând mult și la nivel internațional, pentru noi e importantă comunicarea bilingvă. Chiar dacă implică mai mult timp și efort, ne dorim ca mesajul să ajungă la toată lumea, așa că oriunde comunicăm – site, newsletter, social media, o facem și în română, și în engleză. Tot pentru accesibilitate, încercăm pe cât posibil să asigurăm subtitrări când realizăm materiale sau organizăm evenimente, pentru a putea urmări conținutul respectiv și persoanele care au deficiențe de auz, spre exemplu.
Cum ai defini tu feminismul? Care sunt miturile sau preconcepțiile despre acesta, pe care le auzi cel mai des?
Pentru mine, feminismul este pur și simplu mișcarea prin care cerem drepturi și șanse egale pentru toate genurile. Am auzit de foarte multe ori că nu mai avem nevoie de feminism, că deja avem aceste drepturi și putem face orice vrem. Însă atâta timp cât mi-e frică să merg singură pe stradă noaptea pentru că există atât de multă violență, cred că avem în continuare nevoie de feminism. Atâta timp cât nu avem reprezentare în toate sectoarele – politic, academic, privat, public, atâta timp cât puterea e deținută în continuare majoritar de către bărbați (albi), cred că mai avem mult de lucru.
Dintre mituri și preconcepții, preferatele mele rămân că feministele urăsc bărbații, că sunt lesbiene (ca și cum ar fi un lucru rău), că nu suntem active sexual, că suntem isterice și agresive. Am avut de multe ori conversații cu persoane care au fost surprinse să audă că sunt feministă, pentru că sunt „atât de drăguță” și am atât de multă răbdare să vorbesc cu oameni care au valori diferite și să ascult și perspective cu care nu sunt de acord. Pentru mine sunt importante toate aceste conversații în care deconstruim, strat cu strat, din toate etichetele astea. Și cred că e important să creăm spații în care să vorbim despre asta. Cam așa a apărut și discuția despre a-i pune acest nume Festivalului de Film Feminist.
Cum a apărut Bucharest Feminist Film Festival? Ce v-a determinat să mergeți mai departe, după prima ediție?
Povestea Bucharest Feminist Film Festival a început în anul 2021, cu patru artfuzioniste și-un vis. Mă bucur tare mult că am fost una dintre ele, alături de Andreea, Denise și Alex, și că am rămas împreună pe parcursul ultimilor 3 ani, în care am văzut ce frumos crește acest eveniment – nu doar că s-au alăturat mai multe persoane echipei, dar și că tot mai mulți oameni au aflat de noi și au acceptat invitația de a lua parte la conversațiile pe care le propunem.
Festivalul a apărut din dorința de a crea un spațiu sigur care să aducă împreună persoane din comunitatea feministă, persoane care fac politică, jurnalism, activism, elevi/e, persoane din mediile public, privat, academic. Un loc în care să ne adunăm și să vorbim despre probleme actuale, cu care ne confruntăm indiferent de genul nostru, un eveniment internațional în cadrul căruia să explorăm diferitele moduri în care societățile patriarhale în care trăim ne afectează pe fiecare dintre noi, dar și povești despre rezistență și activism.
Organizăm acest festival pentru că ne dorim să provocăm normele pe care societățile le stabilesc în funcție de genul unei persoane. Să combatem stereotipurile de gen și violența de gen prin conștientizare, dialog și reflecție.
Am continuat și ne dorim să continuăm nu doar pentru că noi credem că e nevoie, ci pentru că a fost primit foarte bine, încă din primul an. Am cerut și am primit feedback, iar oamenii ne-au spus că e necesar să putem explora (prin filme și discuții) probleme care au legătură cu drepturile omului, să aducem în atenția unui public majoritar european lucruri care se întâmplă și în țări de pe alte continente, să punem la aceeași masă tineri/e și persoane care fac politică, și să scoatem de sub preș subiectele tabu.
Căror nevoi corespunde festivalul? Cât de greu este, în mod concret, să organizați un astfel de festival?
Cred că principala nevoie este să punem feminismul/egalitatea de gen pe agenda publică. Să creăm aceste contexte în care să vorbim despre problemele sociale, economice sau politice cu care ne confruntăm.
Primul an a fost cu siguranță o provocare, pentru că nu aveam neapărat experiența organizării unui astfel de eveniment internațional de 4-5 zile, și nu avem nici expertiză în ceea ce privește lumea filmului. Dar am învățat, pas cu pas, și devine din ce în ce mai ușor. Ne place să facem asta, și se vede că lucrăm cu pasiune și entuziasm. În al doilea an am decis să lucrăm alături de o curatoare, critic de film, care să ne ajute să facem selecția de scurtmetraje. S-a văzut o diferență între calitatea filmelor și contează mult să ai oameni în echipă care reușesc să înțeleagă și perspectiva cinematografică, și pe cea activistă.
Pe lângă asta, lucrăm bine împreună, toată echipa e minunată, fiecare dintre noi are anumite roluri, ne împărțim munca și ne lăsăm un pic de spațiu și pentru greșeli, că doar așa învățăm.
Cât despre provocări, cea mai mare este aceeași în fiecare an – finanțarea. Încercăm în foarte multe moduri să găsim fonduri pentru a face acest festival să devină o realitate – de la scriere de proiecte pe fonduri europene, la a merge către companii private, până la donații individuale. După prima ediție, am crezut că o să fie ușor să mergem către companii cu acest proiect și că își vor dori să susțină festivalul, dar nu a fost așa.
Tocmai din acest motiv, pentru a putea organiza a doua ediție, ne-am înscris la Swimathon. Așa am reușit să acoperim câteva dintre costurile esențiale, minimul necesar pentru a-l organiza – din donații individuale. La Swimathon a fost foarte fun pentru că Denise, una dintre persoanele din echipa de organizare nu știe să înoate, dar și-a adus un colac uriaș cu un unicorn la bazinul de la Dinamo și au arătat fabulos împreună în apă.
Câteodată ne ajută și unele ambasade să aducem echipele de film în București pe perioada festivalului, pentru că aici sunt costuri destul de mari. În ceea ce ne privește pe noi, echipa de organizare, până acum am făcut voluntariat în acest proiect. E un proiect de suflet, mai presus de orice.
Bucharest Feminist Film Festival a ajuns la cea de a treia ediție. Cum a fost anul acesta?
Anul acesta am reușit să aducem împreună aproximativ 650 de persoane, în cele 4 zile de proiecții și evenimente conexe. Am avut 4 filme lungi, dintre care două au fost aduse în premieră în România (7 winters in Tehran și Elaha, ambele din Germania, ambele premiate la nivel internațional) și 3 categorii de scurtmetraje (body politics, queer, invisible și my gender, your trigger). În plus, am avut și o serie de evenimente conexe, precum o reprezentație de teatru social (Teatru Ziar), What a beautiful day to be a woman, unde am avut o echipă internațională de actori/actrițe din Italia, Slovenia, Serbia și România, un performance despre revenge porn regizat de către Mara Oprea, Ia zi domnișoară, cine te hărțuiește?!, având-o în distribuție pe Cezara Petredeanu, un spectacol de teatru sonor de la Teatrul Improbabil, Vânătoarea de struți, două dezbateri (Între tineri și politici(eni) și Lesbian representation in film and art), o serie de Q&A cu echipele internaționale de film, dar și cu experte locale și o expoziție de colaje realizate de tineri/tinere în pragul festivalului, într-un atelier facilitat de către Cristiana Bucureci, care a avut drept temă Ce înseamnă consimțământul pentru mine?.
Juriul format din Ada Galeș, István Téglás și Katia Pascariu a decis ca premiul pentru cel mai scurtmetraj să meargă către filmul URBAN ART DEMANDS FOR JUSTICE – A drive through Ciudad Juarez, pentru că a adus în atenția publicului bucureștean problematica feminicidului cu care se confruntă Mexicul, iar mențiunea specială acordată a mers către filmul Maria Schneider 1983, pentru că în discuția despre consimțământ este important să vorbim despre abuzuri sexuale și în contexte intersecționale.
Ediția acestui an a adus cu sine multă emoție, pentru că a explora consimțământul nu e ușor. Dar au fost niște discuții necesare, și ne bucurăm că am ales să vorbim despre lucruri inconfortabile.
Ce a fost diferit față de anii trecuți? Care simți că a fost impactul asupra participanților?
De această dată, pare că au venit oameni noi. Oameni care nu ne știau neapărat, și apropo de ce spuneam mai devreme, că e foarte provocator să ieșim din cercul nostru, de data asta cred că am reușit. Sunt destul de sigură că impactul emoțional a fost unul foarte puternic asupra publicului, pentru că filmele alese nu au fost neapărat cele mai light, ci au fost foarte explicite în a aborda diferite probleme, motiv pentru care am convingerea că nimeni nu a ieșit din sala de cinema fără să simtă nevoia să vorbească despre asta, să-și pună întrebări sau să caute răspunsuri. Iar asta nu poate decât să ne bucure.
Dincolo de comunicare și organizare de evenimente, cum îți place să îți petreci timpul liber? Ce altceva ne poți spune despre tine?
Îmi place să călătoresc, mai ales cu trenul, chiar și singură. Îmi place timpul pe care mi-l petrec cu mine citind, ascultând muzică sau scriind poezii. Îmi place să mă plimb pe străduțele întortocheate din București cu prietenele mele și să ne oprim pe terase intime la un pahar de vin, dar în același timp, am și zile în care-mi place să nu fac absolut nimic. Doar să stau în pat, să scrollez pe instagram și să râd la meme-uri proaste. Când am ceva timp liber, fug la bazin sau la mare.
3 cuvinte care te caracterizează: volubilă, idealistă, curajoasă
Ultimul lucru pe care l-ai învățat despre tine: Pot să le explic oamenilor cu blândețe unde greșesc, iar o comunicare sinceră și sănătoasă ne ajută să funcționăm mai bine și individual, și în relații, indiferent de natura acestor relații.
Dish-ul preferat: crap sălbatic prăjit cu mămăligă și mujdei
Cartea de pe noptieră: The Underground girls of Kabul: The hidden lives of Afghan girls disguised as boys, de Jenny Nordberg
Note to self: Să fiu mai blândă cu mine și să am mai multă răbdare
Credit foto copertă: Claudia Gâdea
Credit foto fotografii festival: Radu Eftimie
–
Editor:
