“Fără riscuri n-ai cum să îți înțelegi limitele sau potențialul. Nici ca om, nici ca brand.” Geanina Simion

Cu peste 15 ani experiență în marketing și comunicare, Geanina Simion își împarte timpul între mai multe proiecte culturale precum Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, concertele Filarmonicii de Stat Transilvania, Asociația Niște Oameni sau proiectele personale de PR.

Un lucru care ne bucură este faptul că în ultimii ani tinerii încep să umple rândurile sălilor de spectacole cu muzica clasică și să participe la evenimente culturale, iar acest fapt se datorează, cu siguranță, unor oameni precum Geanina Simion care au înțeles cum trebuie să comunice cultura și să își adapteze mesajele pe limbajul lor.

Mamă a doi copii, cu un simț fin al umorului și un stil de scris care te captează încă de la primele cuvinte, regăsiți în cele ce urmează călătoria Geaninei în marketing și comunicare într-un domeniu în care lipsa banilor și conservatorismul par a fi cele mai mari provocări.

Povestește-ne puțin despre călătoria ta. Cum ai ajuns să lucrezi în comunicare?

 

Nu știu nici eu cum am ajuns exact. Cred că ține de ceea ce i se potrivește fiecăruia, de lucrurile care sunt în tine încă dinainte să-ți dai tu seama de ele și care te împing, în mod firesc, înspre a face ceea ce poți să faci cu ușurință. Nu-mi pot imagina un om care ar prefera să se chinuie făcând contabilitate, dacă simte că vrea să picteze.

Așa a fost și cu mine. Cred că a fost un parcurs firesc al unui om care a avut asta în el: capacitatea de a comunica, de a relaționa cu oamenii, curiozitatea de a găsi povești și, cel mai important, ”dragul” de oameni.

Trebuie să-ți placă oamenii. Și nu la nivel de ”oameni frumoși” sau să-ți placă doar anumite categorii. Să-ți placă să fii între ei, dar să-i și analizezi din afara tabloului. Să-ți placă toate lucrurile care ne sunt caracteristice, imperfecțiunile, defectele, vulnerabilitățile, toate astea, care, în fond, ne fac oameni.

Și cred că așa am ajuns să lucrez în comunicare.

“Mi-a plăcut să scriu încă de dinainte de a învăța să scriu.”

GEANINA SIMION THE WOMAN8

Îmi amintesc că, la grădiniță, când educatoarele sau îngrijitoarele erau prea ocupate cu altceva, mă puneau pe mine în mijlocul copiilor, pe un scăunel, să le spun o poveste. Eu începeam povestea așa cum trebuie, de obicei una pe care părea s-o cunoască toată lumea, după care o personalizam, în sensul că începeam să improvizez și să duc povestea în zone nebănuite, de nu mai semăna cu nimic din ceea ce se anunța la început că va fi.

Mie mi se părea totul foarte amuzant, cu atât mai mult cu cât nu știam nici eu ce-o să urmeze, adică eram la fel de în necunoștință de cauză ca spectatorii. Iar finalul mă surprindea chiar și pe mine.

Nu cred că m-am schimbat foarte mult, în sensul că aș minți dacă aș spune că am o strategie foarte clară de carieră sau de proiect de viață. Nu sunt nici un ”lăutar” care face totul după ureche, iar un schelet, un plan, tot există.

În plus, mai e și experiența, și know-how-ul, e ca și când înoți, nu știi exact cât de adâncă e apa, dar știi tehnicile și, indiferent cum o să fie, o să te descurci. Dar trebuie mereu să-ți lași o libertate anume, să lași identitatea proiectelor sau a brandurilor să respire.

Ele au viață, iar acțiunile curajoase s-ar putea să le ducă în zone pe care nu le-ai fi putut anticipa. Fără riscuri n-ai cum să îți înțelegi limitele sau potențialul. Nici ca om, nici ca brand.

Și, ca să revin la călătoria mea: cred că a fost mai degrabă una internă, care s-a manifestat în acțiuni externe, pe măsură ce se întâmpla. A fost o căutare mai degrabă pe dinăuntru, prin ce pot și cât pot, decât în afară. Am privit lumea mai mult ca pe un teren. Și, poate, așa e pentru fiecare.

Mi-a plăcut să scriu încă de dinainte de a învăța să scriu. Știam câteva litere pe care le înșiram pe foaie, care pentru alții nu însemnau nimic, dar, în capul meu era o poveste pe care încercam să o redau prin mijloacele pe care le dețineam. În capul meu era foarte coerent totul.  

nd am învățat literele, scriam compuneri pe care învățătorul mă punea să le scriu pe tablă, iar colegii să le copieze în caiet, lucru pe care nu l-am înțeles niciodată, dar cred  că, fie chiar îi plăceau, fie era ocupat cu altceva în timpul ăla.

Am dezvoltat o relație specială cu profesorii de română pe care i-am avut până în liceu, iar profesoara de română din liceu, Dumnezeu să o ierte, a fost primul meu mentor în adevăratul sens a cuvântului. Secvențe din interacțiunile noastre ”unu-la-unu” îmi revin și acum în minte, în diverse momente ale vieții.

GEANINA SIMION THE WOMAN3

Îmi amintesc o fază care m-a făcut să-mi reconsider cu totul poziția față de lume și care a fost un moment cheie în înțelegerea unor lucruri despre viață. Eram prin a XI-a, cred, și eram foarte influențată de scriitori mai depresivi, ca tot adolescentul care citește mult (nu cred că există ”prea mult”, deși ai mei îmi spuneau să mai ies din cameră, că o să mi se strice capu` de la atâta citit)  și care încearcă ”profunzimea” gândirii, ce să spun.

Preferatul meu era Giovanni Papini, care, de altfel, îl influențase mult și pe Eliade. În romanul său cel mai dark, ”Un om sfârșit”, Papini avea o frază care, nu știu din ce cauză, pe vremea aia mi-a devenit un fel de motto: ”Universul este împărțit în două – eu și restul.” Nu știu de ce mi-a plăcut mie fraza asta în așa hal, dacă stau bine să mă gândesc la ea acum nu-i mai găsesc neapărat frumusețea, dar, când am scris nu știu ce lucrare și mi-am pus motto-ul ăsta, m-a chemat profa de română la ea și mi-a zis: ”Eu sunt foarte dezamăgită de o astfel de gândire. Cum să fii atât de egocentrist încât să împarți Universul în două, să te pui pe tine pe o parte și pe ceilalți pe cealaltă, și să te aștepți la echilibru? Adică tu să cântărești cam cât toți ceilalți la un loc. Ce fel de gândire e asta? Cum putem noi trăi fără dragostea de oameni?”

Țin minte că m-am rușinat foarte tare și, după ce m-am mai gândit, mi-am dat seama că așa e, că are dreptate, dar că eu nu cred că înțelesesem lucrurile așa și că, mai degrabă, era vorba despre o autosustragere, o autoizolare, mă rog, cam cum fac toți adolescenții care se cred neînțeleși.

Și apoi mi-am reconsiderat viziunea, mi-am dat seama că e o tâmpenie ca tu, un om mic, să te percepi vreodată atât de cât toți ceilalți la un loc. Și că viziunea asta despre tine nu face decât să te oprească din evoluție. Să te facă autosuficient. Cred că ăla a fost un moment important în călătoria interioară, în care eu mă rușinasem de propriul ego.

Asta determină într-un anume fel lucrurile, să știți. Începi să-i pui pe ceilalți pe primul plan. Am 37 de ani și abia acum învăț că nici reversul acelei filosofii nu este neapărat cel mai bun și că egocentrismul nu e atât de rău în anumite contexte. Dar cred că renunțarea de atunci la filosofia egocentristă a fost primul pas în reluarea comunicării cu ceilalți și în încercarea de a le da importanță. Am început să merg și la chefuri, mai la un teatru, mai la un gin tonic, cum ar veni, deja ”prospectam piața”.

GEANINA SIMION THE WOMAN4

Au urmat apoi facultățile, marketingul, jurnalismul, comunicarea, munca în agenție. În publicitate. Care, pentru un tânăr la începutul anilor 2000, era, cum ar veni, tot ce-și putea dori. Publicitatea era pe val, era vremea în care te concentrai pe campanii creative, era acel moment în care publicitatea aspira la artă, te duceai la ”Noaptea Devoratorilor de Publicitate”, te uitai ore întregi la spoturi publicitare și visai că o să scoți și tu ceva genial.

Clienților nu le prea păsa de aspirațiile tale în artă, ei vroiau să li se vadă bine sigla. Azi e tot mai mult despre ”pay per view”, ”pay per click”, ”endorsement”, ”influenceri”, ”reach” și alte asemenea care fac marketingul mult mai puțin poetic.

Totuși, cei care am prins vremurile alea în publicitate, încă mai gândim în construcția de brand, în puterea sloganului și a poveștii, în acțiuni clare, cu public. Online-ul generează reach, dar nu convertește neapărat asta în acțiune.

E ca și cu prietenii care îți dau mereu like-uri, dar pe care nu reușești să-i scoți niciodată la un film sau la o bere, că sunt mereu ocupați.

Munca de publicitar s-a șlefuit de-a lungul anilor înspre o direcție în care eu am simțit că mă simt mai în largul meu și, unde, ca s-o zic pe aia dreaptă, am simțit că lipsește marketingul, viziunea, strategia, creativitatea unuia care nu e născut și crescut în ”cutia” aia, dar e pasionat de ce se întâmplă acolo și îi vede destul de bine conținutul.

Așa am ajuns la marketing și comunicare în cultură. Șlefuind, rafinând, încercând mereu să înțeleg. Și cam asta fac acum. Dar nu numai. 

Care sunt proiectele în care ești implicată în prezent?

GEANINA SIMION THE WOMAN6

Mi-e și groază să le înșir, ca să nu se înțeleagă că trântesc aici o listă de funcții ca să impresionez piața. Deși pare ciudat să zic asta, toate aceste proiecte au venit cumva firesc. O să le pun aici, într-o ordine care nu reflectă prioritatea lor în viața mea, căci ea se schimbă în funcție de săptămână și de ce proiect trebuie implementat mai urgent. 

Dar, în fine:

  • - Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, unde coordonez Secția de PR, Comunicare și Educație Muzeală.

  •  – Filarmonica de Stat ”Transilvania”, unde gestionez partea de marketing cultural, comunicare, PR și imagine;

  •  – Proiectele personale de branding, care nu au legătură cu aceste instituții și pe care le gestionez prin firma personală încă din 2006;

  •  – Asociația ”Niște Oameni”, unde, alături de oameni din mediul de afaceri din Cluj, încercăm să susținem și să implementăm proiecte în diverse domenii;

  •  – Mai nou, Fundația Universității Babeș-Bolyai, în board-ul căreia am intrat recent și de unde o să încerc să-mi aduc aportul și în domeniul educațional.  

Dincolo de toate, mai am și proiectul propriei familii, una cu doi copii chiar, proiect care este întotdeauna cel mai greu de gestionat, cel mai important și, evident, adesea, cel mai neglijat. Într-o lume obsedată de ”a face” și de ”n-am timp”, familia ajunge să fie ca o carte pe care o cumperi, o iubești, o pui la loc de cinste pe un raft unde poate să o vadă toată lumea care te vizitează, dar, pe care, foarte rar o citești așa cum trebuie.

Ești tentat mereu să amâni, că poți oricând, că e a ta, că e acolo pe raft, că doar întinzi mâna și gata. Iei mereu alte cărți la citit, alea pe care știi că trebuie să le dai înapoi, pentru că le-ai împrumutat, pentru că nu sunt ale tale și, tocmai de-asta, le prioritizezi. Nu prea e ok. Eu încă învăț, sper să-mi reușească, să pot să le îmbin pe toate astfel încât să aibă minim de suferit fiecare în parte. Însă suferință deloc nu se poate.  

”Universul este împărțit în două – eu și restul.” Giovanni Papini

A fost un moment important în călătoria interioară, în care eu mă rușinasem de propriul ego.

Cu ce se deosebește comunicarea culturală față de alte domenii, din perspectiva ta?

Dacă e să o luăm din punctul de vedere al marketingului, complexitatea unui produs cultural vine din faptul că el este, în sine, o experiență pe care o consumi și cu care e posibil să nu te mai întâlnești niciodată chiar în aceeași formă. Cultura se încadrează la marketingul serviciilor, care, prin natura sa, e mai complex decât al produselor propriu-zise tocmai pentru că aici există un element pe care-l gestionezi foarte greu: intangibilitatea.

Practic, tu vinzi o poveste, promisiunea unei experiențe pe care te vei chinui să o și îndeplinești, dar care stă adesea și sub un anumit semn al incertitudinii și al imprevizibilului. Ai un produs pe raft, știi că ăla e. Ai niște parametri calitativi îndepliniți. Un concert, de exemplu, chiar și repetat, nu va fi niciodată chiar la fel. O experiență la o expoziție depinde de foarte mulți factori, inclusiv de ceilalți vizitatori din sală.

De aceea, în mixul de marketing cultural trebuie să ții cont de mai mulți factori. De la cei 4P ajungi la cei 11P și așa mai departe.

În plus, mai există niște provocări majore. Domeniul cultural este în foarte strânsă legătură cu cel educațional. Dacă oamenii nu au fost educați în acest sens și îți revine ție, ca și comunicator cultural, misiunea de a-i educa înainte de a-i atrage, asta face lucrurile și mai complicate.

Pentru a face asta însă, e nevoie ca tu însuți să ai un anumit nivel. În primul rând, gramatica. Sau poți, dar riști să te faci de cacao. Apoi, să faci comunicare culturală fără să-ți placă foarte tare nu prea se poate. Ar cam trebui să știi tot ce mișcă, să îți placă să mergi la evenimente, la concerte, la expoziții, la teatru, la film, la tot ce se petrece, pentru că nu prea poți să te limitezi niciodată la o singură nișă și pentru că artele interferează.

De asemenea, e important să știi persoane cheie, să dezvolți cât de multe relații, să încerci să găsești mereu un element nou, chiar dacă este vorba despre o lucrare foarte veche etc. Sau, cel puțin, să încerci să o faci înțeleasă unui public actual.

Care sunt cele mai mari provocări ale tale?

Scrisul. Este o provocare care mă bântuie rău și pe care amân mereu să o iau în plin. Când spun ”în plin” mă refer la ceva serios, la o carte gândită și scrisă, nu la o carte creată din articole sau bucăți scrise deja prin alte locuri.

Iubirea. Da, e o provocare continuă pentru mine să-i înțeleg formele în care se îmbracă de-a lungul vieții. În ultima vreme, ne vine să râdem când auzim de probeme de-astea legate de iubire, dar s-ar putea să fie, totuși, problemele care ne ghidează sau ne transformă cel mai mult viața.

Eu. E foarte greu să-mi dau de capăt, cred că o să-mi dau doar când o să ajung la capăt. Sunt într-o continuă testare, descoperire și redescoperire, reinventare. Uneori e obositor, niciodată nu te oprești, niciodată nu ți-e de ajuns nimic despre tine. Dar, din căutarea asta neîntreruptă, se nasc apoi toate proiectele.

Ai experimentat situații de criză? Cum le-ai gestionat? Poți să ne dai un exemplu?

GEANINA SIMION THE WOMAN7

Eu sunt într-o continuă situație de criză. Pe bune, nu râdeți. Dacă sunt pe val în carieră, asta înseamnă că i-am dedicat foarte mult timp, deci automat apare o criză în viața personală, care a fost neglijată. Și viceversa.

Când totul pare să fie ok, jobul, viața de familie, copiii sănătoși, toate bune, apare criza existențială: și acum? Sunt eu mulțumită așa, cu mine? E de râs, dar e adevărul pur.

Avea dreptate Proust că doar criza, suferința, generează artă. Sau proiecte, în cazul meu. Unde ați văzut oameni fericiți care să aibă chef să exprime asta?

Ei își consumă starea, când ești fericit îți trăiești momentul. Când suferi, când ești în criză, cauți să te înțelegi sau să scapi de asta. Și, dacă ești și talentat, rezultatele sunt, de obicei, foarte bune pentru restul lumii. Și terapeutice pentru tine.

Se spune despre artiști că sunt neînțeleși, sau mai dificili. Care este relația ta cu ei? Cât de ușor se lucrează cu ei?

Nu neapărat mai greu decât cu alți oameni. Depinde de individualitatea fiecăruia, eu n-aș pune etichete. Că sunt ”neînțeleși”. Am cunoscut artiști foarte pragmatici și foarte organizați, după cum am cunoscut oameni de afaceri foarte ”artiști” când vine vorba să lucrezi cu ei.

Sunt și mulți pseudoartiști, artiști închipuiți, dar sunt și artiști autentici, de la care ai ce învăța. Din întâlnirile cu ei, ieși mai bogat cu ceva de fiecare dată. Și nu mă refer la proiecte și la câștiguri financiare, ci la informații noi, valoroase.

Cu unii dintre ei am dezvoltat chiar prietenii, pentru alții am un respect profesional, dar nu rezonăm neapărat, iar cu alții… să spunem că îmi fac treaba cât de corect se poate, fără mari implicații emoționale.

Fug de scandaluri și de animozități, încercând să nu dau curs disputelor.

Ce lucruri te inspiră și te motivează în viața de zi cu zi?

Oamenii.

Foarte rar reușește să mă inspire ceva în afara lor. Inclusiv cărțile, ele sunt scrise tot de oameni. Dar cel mai mult mă inspiră cotidianul, în cel mai pur sens al lui. Lucrurile obișnuite pe care le fac oamenii și care, de obicei, nu prea interesează pe nimeni. Dar, de fapt, ele ne definesc în cea mai mare măsură și ne ocupă cel mai mult timp din viață. Senzaționalul e senzațional tocmai pentru că se întâmplă rar și în circumstanțe deosebite. Pe mine mă interesează viața de zi cu zi.

GEANINA SIMION THE WOMAN1

Ce ți-ai dori să vezi mai mult în industria din care faci parte?

În primul rând, mai multă deschidere și înspre alte industrii. Cred în sincretismul domeniilor.

În al doilea rând, mai mulți bani. Calitatea culturii depinde în foarte mare măsură și de bugete.

În al treilea rând, mai multă autenticitate. Nimeni nu pretinde că trebuie reinventată mereu roata, dar e important să ne reinventăm treptat ca instituții de cultură, în pas cu generațiile care trebuie să ne primească produsele culturale, păstrându-ne însă identitatea.

 GEANINA SIMION THE WOMAN2

UNguilty pleasures:

  • - Ce muzică te face să te simți acasă?

Radioul. Ideea de a asculta muzică la radio în timp ce lucrez, în timp ce trebăluiesc prin casă, în timp ce merg cu mașina. Îmi dă un sentiment de confort și de conectare la lume, în timp ce, totuși, mă deconectez. Makes sense?

  •  – Cartea de pe noptieră sau autorul preferat?

Pe noptieră acum: Ilf & Petrov, ”1001 de zile sau Noua Șeherezadă”.

Nu știu dacă pot vorbi de preferat, dar faptul că i-aș putea citi oricând și chiar și în reluare, poate îi aduce pe locul I: Ilf & Petrov.

  • Cu ce fel de oameni te înconjori?

Cu tot felul de oameni, doar sunt un PR. Buni, răi, urâți, frumoși, practic ”materia primă” cu care lucrez sunt oamenii de toate genurile. Nu trăiesc într-o bulă în care să fie doar oameni buni sau doar oameni de un anumit tip. Ar fi absurd. Cu toții avem în viețile noastre tot felul de oameni, care, în funcție de context, pot fi mai mult sau mai puțin buni sau răi. Nimeni nu e complet bun sau complet rău. Avem momente și uneori acțiunăm prostește, chiar dacă suntem, în general, ok, iar de la alții, mai dubioși, uneori ai surprize plăcute. Dar ăștia suntem.

  • Destinația preferată de vacanță?

Nu am. Îmi place să descopăr locuri noi, dar îmi place și să mă reîntorc în locuri familiare, care nu necesită efortul de a bifa obiective, pentru că deja le știu și pot doar să… enjoy the mood. Însă cred că îmi place New York-ul, fără să-l fi vizitat vreodată. Poate urmează, nu știu.

  • Note to self?

”Nu uita să arunci gunoiul și să faci curat. Indiferent ce ar însemna asta.”

Credite foto:  

Filarmonica de Stat “Transilvania”, foto: Cristina Rădulescu

Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, foto: Cristina Rădulescu

Niște Oameni, foto: Alex Rădulescu

Filarmonica de Stat “Transilvania”, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, foto: Alex Rădulescu