Mădălina Dascăl este avocat, profesie către care și-a îndreptat atenția încă din clasa I, când a fost întrebat ce drum vrea să urmeze.
Atentă la cele mai mici detalii, cu dosarele clienților cunoscute în amănunt și cu munca realizată și dincolo de ușile biroului, Mădălina spune despre ea că nu poate trasa o linie între viața profesională și cea personală, tocmai pentru că „problemele clienților nu așteaptă ca ea să ajungă la birou pentru a fi soluționate”.
Ne-a vorbit despre profesia de avocat dincolo de ceea ce găsim în manualele de drept, ne-a împărtășit momente grele din cariera sa, ne-a detaliat cum abordează relațiile cu clienți și cum se prezintă în sala de judecată, afirmând că „lucreză cu și pentru oameni”.
Mădălina, ne dorim să te cunoaștem mai bine. Cum te-ai prezenta în câteva cuvinte pentru cititorii The Woman?
Pe cât de ușoară pare întrebarea, pe atât de complicat mi se pare să răspund la întrebările personale!
Asta se datorează în primul rând faptului că sunt atât de plină de contradicții, încât mi se pare că ceea ce mă caracterizează într-o zi, s-ar putea să nu mi se aplice și în următoarea.
Sunt o persoană veselă, optimistă dar extrem de încăpățânată. Uneori duc încăpățânarea la extrem, ceea ce poate fi greu de gestionat pentru cei apropiați. Îmi place să cred despre mine că inspir oamenii cu energia mea, iar colegele mele îmi spun mereu că sunt ca o avalanșă. Sunt pasionată de tot ce înseamnă frumos, dar frumosul îl privesc uneori din perspective diferite față de ceilalți.
Nu judec și nu accept să fiu judecată pentru deciziile pe care le iau, pentru că îmi asum fiecare greșeală și fiecare succes. Apreciez sinceritatea și criticile constructive, pentru că sunt conștientă că mă ajută să evoluez. Gândesc mult, uneori prea mult, pentru că îmi place să văd lucrurile din mai multe perspective, ceea ce mă ajută și în viața profesională.
Dar din punct de vedere profesional, cum ai prezenta-o pe avocatul Mădălina Dascăl? Care au fost pașii ce te-au adus în punctul în care ești astăzi?
Din punct de vedere profesional, mă caracterizează integritatea. Mi-am promis la începuturile profesiei că etica și profesionalismul îmi vor ghida cariera și sunt mândră că reușesc să îmi respect această promisiune.
Țin minte că, în clasa I am fost întrebați la școală ce profesie vrem să urmăm. A fost, cred, primul moment în care am afirmat că voi deveni avocat. Cu siguranță nu realizam la acel moment ce presupune această profesie, însă, cumva, am crescut știind că voi deveni avocat.
Îmi place independența pe care mi-o oferă această profesie, chiar dacă, de multe ori, această independență vine cu mari sacrificii, chiar și de natură personală. Nu este o profesie care să îți permită detașarea de problemele cu care clienții se confruntă, sau cel puțin eu încă nu am atins nivelul la care problemele clienților mei să nu mă mai afecteze. Tocmai pentru că analizez foarte mult situațiile și pentru că sunt perfecționistă, nu mă mulțumesc decât rezultatele favorabile mie și clienților mei.
Țin foarte mult la principiile mele, îmi cunosc valoarea ca avocat și relațiile pe care le stabilesc cu clienții mei se bazează pe încredere. Tocmai de aceea am avut situații în care am refuzat să preiau anumite cazuri în care nu am crezut cu adevărat.
Pentru mine, ca și profesionist, este foarte importantă legătura care se creează cu fiecare client în parte și acest lucru se datorează cred, empatiei și modului în care înțeleg să interacționez cu fiecare în parte. Pentru mine, a fi avocat nu este doar o profesie, o meserie, pe care, de altfel o practic cu extraordinară pasiune. Este un mod de viață, este un vis profesional pe care am reușit să-l realizez, este o împlinire a tuturor așteptărilor profesionale, este ceea ce sunt ca om.
Nu pot delimita viața personală de cea profesională și nici nu-mi doresc să fac lucrul ăsta. Nu practic avocatura pe program, ceea ce uneori poate fi extrem de obositor. Însă sunt perfect conștientă de faptul că probleme clienților nu așteaptă ca eu să ajung la birou ca să le pot soluționa.
„Nu putem direcționa vântul, dar putem ajusta pânzele” – aceasta este fraza pe care o regăsim pe prima pagină a site-ului tău. Care este, pentru tine, semnificația acesteia?
Lumea avocaturii este caracterizată de diversitate. Fiecare caz, fiecare dosar și fiecare client vine cu propriile probleme și deci, cu propriile provocări. Din păcate, una dintre lacunele societății noastre este lipsa „culturii avocatului”.
Clientul ajunge la avocat de multe ori abia când se vede depășit de situațiile cu care se confruntă, ceea ce ne îngreunează și nouă munca. Noi, ca avocați, de foarte multe ori, nu putem schimba legile. Luptăm cu ce avem și, de multe ori suntem puși în fața unor situații în care legile se bat cap în cap.
Rolul nostru, sau cel puțin eu așa îl percep, este acela de a găsi soluția salvatoare, de a te folosi de toate pârghiile legale pentru a obține rezultatul favorabil. Atunci când nu avem posibilitatea de a schimba cadrul legislativ, menirea noastră este de a gasi variante care, deși poate nu asigură succesul total să răspundă nevoilor clientului.
Spuneai într-un interviu anterior că încerci ca relația ta cu clienții să fie una de colaborare, bazată pe încredere. Cum câștigi încrederea clienților tăi? Cât de importantă este aceasta în profesia ta?
Încrederea dintre mine, în calitate de avocat, și clienții mei este esențială. Primul lucru pe care îl spun clienților este să fie sinceri cu mine, în caz contrar eu nu voi putea să găsesc rezolvarea la problemele lor.
Se întâmplă, de multe ori, clienții să vină cu partea lor de adevăr, lucru care îmi îngreunează munca. Mi s-a întâmplat, și nu o dată, să aflu direct de la avocatul care reprezintă partea adversă, o situație total contrară celei care mi-a fost expusă mie de către client. E nevoie de multă experiență să nu pari surprinsă în fața instanței de judecată când ți se prezintă o situație opusă celei expuse și să pară că tu ai cunoștință despre toate aceste aspecte.
Tocmai de aceea cer tuturor clienților ca, în momentul în care îmi calcă pragul biroului, să lase rușinea deoparte, să vadă în mine un aliat și nu doar un avocat plătit să îi apere, pentru că trebuie să ducem o luptă împreună.
Cum ți-ai ales echipa alături de care lucrezi și care sunt calitățile pe care le cauți în membrii acesteia? Cum ești tu ca lider pentru ei?
La partea de leadership, cred că ar trebui să răspundă ei. Încerc să dezvolt abilitățile fiecărui membru al echipei și să îl pun în valoare astfel încât fiecare să se simtă apreciat. Pentru mine este esențială înțelegerea interumană.
Pentru că biroul este locul în care ne petrecem majoritatea timpului, atmosfera de la birou trebuie neapărat să fie una extrem de plăcută. La noi se râde mult și se muncește și mai mult. Nu-mi place să repet sarcinile trasate și îmi place să am control asupra tuturor dosarelor.
Nu sunt o persoană cu care este greu să lucrezi, din contră, colegii îmi spun că sunt maleabilă și înțelegătoare. Totuși, sunt riguroasă și am pretenția ca fiecare să își ducă treaba la bun sfârșit în termenele stabilite. Am așteptări mari de la colegii din birou și am pretenția de la fiecare să își trateze sarcinile cu maximă seriozitate. Nu sunt adepta datului cu pumnul în masă, din contră, discutăm mult, rezolvăm și găsim soluții întotdeauna. Apreciez mult creativitatea și gândirea originală.
În cadrul profesiei tale te confrunți des cu probleme ale oamenilor. Cum reușești să te distanțezi de acestea și să nu te afecteze profesional sau personal?
A fost o perioadă în care îmi era destul de greu să nu mă las afectată de problemele fiecăruia. Știam că nu este o soluție să las problemele clienților să mă afecteze, dar nu reușeam să mă detașez de ele, astfel încât ajungeam să mă gândesc la posibile strategii de abordare tot timpul.
Am realizat atunci că, practic, preluam problemele clienților, emoțiile, supărările și frustrările lor, mă încărcam cu ele și de multe ori mă simțeam complesită de ele. Mă simțeam oarecum datoare față de fiecare în parte să găsesc soluția cea mai potrivită, chiar dacă asta presupunea să mă pun pe mine ca om, pe plan secund.
În continuare empatizez cu fiecare în parte, însă, cred că am ajuns să înțeleg că pot să-mi ajut clienții atâta timp cât am o viziune obiectivă, pentru că problemele trebuie abordate din mai multe perspective, atât din cea a clientului dar și din cea a adversarului, pentru a putea găsi și contraargumentele care mi-ar putea fi opuse într-un dosar.
Nu mă detașez in totalitate de problemele oamenilor, pentru că lucrez cu oameni și pentru oameni, într-un domeniu în care oamenii ne caută pentru că au probleme și atunci este normal să îi înțelegi fiecăruia problemele. Însă cred că, odată cu experința înveți să abordezi diferit problemele și să înțelegi că problemele lor nu trebuie să devină și problemele noastre. Însă, repet, lucrez cu oameni și pentru oameni, iar acest lucru înseamnă pentru mine să îi ajut chiar și cu un sfat când nu pot face mai mult pentru ei.
Cum arată perioada dinaintea unei reprezentări în instanță? Cum te pregătești? Ai vreo rutină de la care nu te abați?
Fiecare caz de unic. Problema fiecărui client este, pentru el, cea mai importantă. Chiar dacă noi ne confruntăm zilnic cu situații asemănătoare, niciodată problemele clienților nu vor fi identice. Tocmai de aceea, fiecare reprezentare în instanță este diferită.
Majoritatea situațiilor presupun o doză mare de subiectivism din partea mea, ca avocat. În domeniul meu, este esențial ca judecătorul să judece atât în litera cât și în spiritul legii. Mai ales în dosarele de dreptul familiei, care sunt epuizante din punct de vedere emoțional.
Până să ajung în instanță parcurg, împreună cu clientul un drum lung – discuții, strategii, posibilități de soluționare amiabilă, alte discuții care vizează probațiunea, pregătirea clientului pentru momentul în care se prezintă alături de mine în instanță. Pentru client poate fi extrem de copleșitor momentul în care se află într-o sală de judecată, în fața judecătorului, expunându-și problema.
În afară de studiul riguros al dosarului, nu pot spune că am neapărat o rutină. Pentru că domeniul nostru este atât de dinamic, cred că rutina este printre lucrurile care lipsește cu desăvârșire. Nici măcar pledoariile nu le repet. Cunosc foarte bine dosarele, ceea ce îmi ușurează mult expunerea situației, iar în ceea ce privește susținerea cauzelor, am fost înzestrată cu un talent oratoric pe care în continuare mi-l dezvolt, prin cursuri de teatru și care mă ajută foarte mult.
Nu sunt genul de avocat care are pledoarii lungi, ci încerc să pun emoție acolo unde este cazul, să scot în evidență esențialul, să atrag atenția asupra lucrurilor pe care le consider importante. Am avut și situații în care am susținut pledoarii lungi, dar atunci trebuie să acord o atenție deosebită modului în care le susțin. Nu sunt adepta nici a cititului din dosar și nici a preluării argumentelor deja expuse în scris. Îmi place să mențin interesul judecătorului ridicat pe tot parcursul pledoariei și atunci aleg ca pledoariile să nu expună doar partea scrisă.
Ne poți împărtăși un moment greu pe care l-ai întâmpinat de-a lungul carierei tale? Cum l-ai depășit și ce ai învățat din acesta?
Cred că unul dintre cele mai grele momente de până acum a fost cel în care din cauza unui dosar ajunsesem să am atacuri de panică înaintea termenelor de judecată. Mă implicasem foarte mult în acel dosar, atât profesional, dar și emoțional.
Dosarul avea o miză foarte mare, emoțional vorbind. Simțeam presiunea înainte de termene, aveam emoții la fiecare termen de judecată și eram epuizată după fiecare susținere a cauzei. Acel dosar va rămâne mult timp, dosarul de referință al biroului meu. Eram în mașină împreună cu clienta când am aflat soluția. Modul de abordare al dosarului și strategia erau destul de inovatoare, ca să spun așa. Nu am plecat cu mari speranțe, eram chiar reticentă și nu am vrut să-i dau speranțe false nici clientei.
Cu toate astea, soluția obținută a fost cea pentru care am luptat aproape doi ani de zile. Atunci mi-am dat seama că nu contează șansele cu care pornești. Contează faptul că, ori de câte ori există chiar și cea mai mică șansă, merită să lupți pentru ea.
Nimeni și nimic nu trebuie să te oprească. Contează ambiția, perseverența și canalizarea energiei spre obținerea rezultatului dorit. Rezultatul nu este întotdeauna cel dorit de noi, dar eu, ca avocat, am îndatorirea profesională și morală de a fi alături de client până la capăt.
Care sunt, din punctul tău de vedere, calitățile esențiale pentru un avocat bun?Care ar trebui să fie principiile de la care acesta să nu se abată?
Nu știu dacă există o rețetă a unui avocat bun. Eu mi-am pus și îmi pun toate cunoștințele și resursele în slujba clientului, chiar dacă acest lucru presupune de multe ori, sacrificii din partea mea.
Evident că a fi un avocat bun presupune a deține cunoștințe temeinice de drept, dar nu cred că e de ajuns. Empatia față de client, disponibilitatea, gândirea out of the box, sunt o serie de calități care nu ar trebui să lipsească unui avocat bun.
Ce îți place să faci în timpul liber? – Îmi place să citesc. Citesc foarte mult.
Tocuri sau flat shoes? – Tocuri, fără doar și poate!
Primul lucru pe care îl faci dimineața: Beau o ceașcă mare de cafea. Nu funcționez fără cafea.
Desertul favorit: Eclere
Cartea de pe noptieră: „Cândva am fost prințesă”.
O zi la birou descrisă în trei cuvinte: Muncă, râsete, pisici (da, avem pisici la birou).
—
Editor:
