În perioada 6-12 noiembrie, Festivalul SoNoRo cuprinde Clujul din diverse unghiuri, săli sau perspective. Atingând majoratul cu a 18-a ediție, SoNoRo își propune să abordeze, în stilul jucăuș cu care ne-a obișnuit de atâția ani, o temă cât se poate de serioasă și de „adultă”: SoNoRo on the Couch. Este timpul pentru dezvăluiri, pentru confesiuni, pentru sinceritate asumată în fața publicului, dar e timpul și pentru ascultare. Pentru că am vrut să înțeleg mai bine povestea SoNoRo din acest an, am invitat-o la o cafea pe Diana Ketler, directorul artistic al acestui festival, cea care stabilește, în fiecare an, tema sonoră a SoNoRo.
Diana… de ce SoNoRo e tocmai „pe canapea” în acest an?
În primul rând, cred că totul a venit în urma iubirii pe care eu și Răzvan o avem pentru Viena și, în special, pentru Viena sfârșitului de secolul 19 și începutului de secol 20. Iubim muzica acelei perioade și cred că acest concept de a face muzică s-a născut atunci. Muzica de cameră, de salon, conectată cu alte arte, dar și cu interesul pentru psihologia umană, toate acestea au apărut atunci. Artiștii vizuali ai acelei perioade, precum Klimt sau Schiele, sunt preferații mei. Iubim eleganța și șarmul acelei lumi vechi, poate pentru că amândoi suntem mai degrabă tradiționaliști.
Tradiționaliști? Cum așa? SoNoRo a fost dintotdeauna cel mai modern festival de muzică clasică în felul în care s-a comunicat publicului. Inovator de-a dreptul în imagine, cel puțin în contextul din România.
Da, suntem tradiționaliști în ceea ce facem, dar moderni în felul în care comunicăm. Muzica de cameră este ceva absolut tradițional. Ideea de muzică de salon, îmbinată cu elemente vizuale, a fost revoluționară în acea perioadă, în Viena, dar, pentru prezent, e tradițională. Ceea ce facem noi nu este, deci, inovație. Este, mai degrabă, „revival”. Resuscităm, revitalizăm o idee care a fost inovatoare la vremea ei. Pentru că întotdeauna vrem să reînviem cumva ceea ce iubim.
Am înțeles iubirea pentru acea perioadă, pentru „Viena lui Freud”, dar cât de departe își propune să meargă acest concept ”on the couch”? Este vorba despre o confesiune a artistului, prin muzică, în fața publicului? Sau prin poveste? O destăinuire?
Nu, nu este despre acest lucru. Nu a trebuit să creăm o ediție specială pentru o confesiune prin muzică, pentru că, pentru noi, artiștii, toate concertele sunt confesiuni. De data asta însă, am vrut să facem publicul să experimenteze diverse emoții, mai mult ca altădată, prin intermediul lucrărilor alese. „Pe canapea”, e de fapt, publicul. El trebuie să învețe să se asculte în timp ce ne ascultă. Muzica este un liant, ea generează niște emoții, iar cel care o ascultă încearcă să asculte ce simte.
Care ar fi confesiunea cea mai adâncă pe care o faci publicului tu, ca artist, în timp ce cânți?
Ordinea. Ordinea care este în spatele a tot ce există. Chiar dacă este haos, poți crea o anumită ordine prin muzică. Orice ai experimenta, orice ai trăi, dincolo de toate este ceva și mai mare. Nu mă refer în sens religios, ci la un anumit echilibru universal. Este o balanță în toate.
Tu ești cea care spune poveștile a ceea ce se întâmplă pe scenă. Tu povestești ce se va cânta. Crezi că e esențial ca muzica să aibă o poveste sau e doar despre ceea ce simți?
Da, clar are nevoie de poveste.
De povestea cui? De povestea compozitorului sau de povestea celui care interpretează? Care dintre ele e mai importantă?
„Biblia” este ceea ce a vrut să spună, de fapt, compozitorul, dar, de cele mai multe ori, poți doar să ghicești această poveste. Ceea ce avem e doar un fel de „hartă” care este partitura, un fel de puzzle pe care trebuie să-l „rezolvi”. Pe lângă asta, mai e orizontul tău cultural, ca interpret, adică ceea ce știi despre perioada acelui compozitor și tot ce poți conecta cu partitura.
În al treilea rând, e vorba despre personalitatea fiecărui artist, care va da tușa finală a unei povești muzicale. De fapt, exact asta nu va putea niciodată replica Inteligența Artificială: imperfecțiunea artistului. Ceea ce iubim, de fapt, cel mai mult. Imperfecțiunea. Felul în care filtrezi prin propria persoană actul artistic. Pe primul loc va fi întotdeauna povestea compozitorului filtrată prin artist și prin actul artistic, iar pe locul doi va fi povestea personală a artistului. Căutăm să lucrăm cu artiști care înțeleg acest lucru.
Chiar mă uitam la artiștii care au interpretat la deschiderea SoNoRo la Cluj, pe scena de la Casino. Erau cinci artiști. Unul născut în Coreea, dar crescut în Japonia și cu studii la Paris. Altul din Canada, dar activând în Mexic. Un al treilea născut în Muntenegru și trăind în Slovenia. Fiecare adunând în el diferite culturi. Dar cântând împreună și exprimând o armonie de emoții. Aceleași emoții, practic.
Când ești un muzician de talie internațională, nu mai contează de unde vii și ce background cultural ai. Ajungem să studiem cu aceiași profesori, suntem puțini, ne cam cunoaștem între noi. Nu mai aparții locului din care provii, aparții muzicii, publicului de peste tot.
Putem vorbi încă de pe acum de povestea SoNoRo de anul viitor sau e prea devreme?
Va fi SoNoRo Ex Libris. Izvorâtă din dragostea mea pentru literatură. Nu pot să fac nimic în viață dacă nu sunt complet interesată de asta. De aceea, poate părea egoist, dar tema festivalului trebuie să mă reprezinte personal. Iubesc literatura mai mult decât muzica. E iubirea mea numărul unu. De aceea, va fi o ediție dedicată contopirii dintre muzică și literatură, în care 90% dintre lucrările din festival vor fi inspirate din literatură.
În această ediție SoNoRo on the Couch, Diana Ketler nu este doar director artistic, ci și artist și povestitor în cadrul unui nou „produs” – SoNoRo Talks – on the couch. Miercuri și joi o veți putea asculta interpretând la pian în cadrul recitalurilor În căutarea răspunsurilor, de la Biserica Evanghelică-Luterană (8 noiembrie, ora 19.30), și Minunatul oraș Viena, de la Cinema Arta (9 noiembrie, ora 19.30).
Bilete aici: https://festival.sonoro.org/concerte/.
Interviul face parte dintr-o serie cu artiștii SoNoRo, iar gazdă pentru Geanina și invitații săi este Meron Horea.
–
Editor: Geanina Simion
Cu peste 15 ani experiență în marketing și comunicare, Geanina Simion își împarte timpul între numeroase proiecte de marketing cultural.
Un lucru care ne bucură este faptul că în ultimii ani tinerii încep să umple rândurile sălilor de spectacole cu muzica clasică și să participe la evenimente culturale, iar acest fapt se datorează, cu siguranță, unor oameni precum Geanina Simion care au înțeles cum trebuie să comunice cultura și să își adapteze mesajele pe limbajul lor.
Mamă a doi copii, cu un simț fin al umorului și un stil de scris care te captează încă de la primele cuvinte, Geanina activează într-un domeniu în care lipsa banilor și conservatorismul par a fi cele mai mari provocări.