Sarah este o apariție fresh, clean, urban & chic, cu un aer occidental și cu un ten lucios, aparent odihnit, pe care nu știi exact ce să citești. Are un stil simple-luxury, subliniat de un fular cu pattern Burberry și de haine simple, bine croite.
Este pasionată de cafea, un ”coffee nerd” de-a dreptul, așa că deschiderea cu care a îmbrățișat întrebările mele a fost, cu siguranță, facilitată de faptul că i-a plăcut la nebunie cafeaua din Meron. Nu vreau să mă gândesc cum era dacă ar fi fost invers. Uite că, uneori, și cafeaua pe care o bei cu cineva poate să aibă un rol decisiv în felul în care curge conversația.
O fată din nord, tocmai din Canada, care ajunge să facă muzică în Mexic? Cum așa?
M-am născut, da, în Canada, într-un oraș mai mic din nordul orașului Toronto, dar la 18 ani am plecat în SUA, mai exact în Cleveland, ca să studiez, după care am urmat Yale University. Cu toate astea, Ciudad de México este orașul meu preferat. Un oraș absolut incredibil, colorat, plin de artă și de cultură, de mâncare bună și de bucătari extraordinari. Am locuit 3 ani în Mexic pentru că ex-ul meu m-a adus aici și trebuie să recunosc că datorită acestei relații am descoperit acest oraș, de care însă m-am îndrăgostit pentru totdeauna. Și, chiar dacă relația cu prietenul meu de atunci s-a terminat, chiar dacă între timp sunt căsătorită și locuiesc altundeva, rămâne orașul meu preferat.
Se pare că relația cu orașul durează mai mult decât a durat relația cu ex-ul.
Asta așa e. Ciudad de México mi-a oferit atât de multe oportunități și am petrecut un timp atât de frumos acolo! În 2014, cu ajutorul unor prieteni, am reușit să înființez un festival de muzică de cameră, pentru că era ce îi lipsea acestui oraș. Se numea Chamber Music Society México și aduceam foarte mulți artiști nord-americani de prestigiu. Am și predat, iar acel timp a fost extraordinar pentru mine.
Încă mai coordonezi toate aceste lucruri acolo?
Ah, nu! Acum viața mea arată diferit, dar îmi doresc să merg ocazional și să cânt acolo.
Am văzut că ești și violonistă, și violistă. De care dintre aceste instrumente te simți mai apropiată.
În acest moment al vieții mele, mă simt mai apropiată de violă. Acum mă percep ca violistă. Am 39 de ani și simt că mă reprezintă mai mult sunetul ei întunecat. Am fost violonistă până la 30 de ani, iar timp de 7 ani am fost prim violonistă a Cvartetului de coarde Linden, cu care am făcut numeroase turnee prin toată lumea și am câștigat numeroase premii. Ajunsesem la un nivel foarte înalt la vioară și mi-era greu să percep unde voi mai evolua ca violonistă. Totuși, simțeam că în viața mea trebuie să existe un soi de upgrade. Așa că, pe la 30 de ani, am început să studiez viola. Abia atunci cred că am fost gata pentru această schimbare.
Astfel, am început să experimentez muzica „din mijloc”, nu din prim plan. E total altfel. Când mi-am dat seama cum e, am zis ”wow”. A fost exact schimbarea de care aveam nevoie ca să simt că evoluez altfel. Știi… în muzica clasică trebuie să fii foarte focusat pe ceea ce faci și, uneori, rămâi blocat. Nu mai vezi unde poți crește. Dar viola m-a resuscitat, forțându-mă să ies din zona de confort. A fost un revival, un refresh, cum vrei să-i spui.
Crezi că ai atins un nivel mai înalt ca violistă decât ca violonistă?
Din punctul meu de vedere, viola e un instrument mai greu decât vioara. Mai mult, cred că orice violonist ar trebui să încerce această provocare a cunoașterii violei. Acum mă autodefinesc ca violistă, dar cred că nivelul înalt pe care l-am atins ca violonistă a contribuit decisiv la nivelul pe care îl am acum ca violistă. M-a ajutat să înțeleg o sumedenie de lucruri. Ce e foarte special la violă e și faptul că, deși are un repertoriu mult mai restrâns decât vioara, e unul dintre cele mai bune. Nu sunt mulți cei care s-au încumetat să compună pentru violă. E un instrument perceput ca fiind destul de ciudat. Totuși, ce s-a compus e extraordinar.
Să trecem de la relația ta cu viola la relația ta cu SoNoRo. Cum e?
Sunt foarte impresionată de muzicienii pe care Răzvan Popovici îi invită în acest festival. Sunt numai muzicieni de top. E o plăcere și o onoare să cânt cu ei.
Care este provocarea ta ca artist?
Noi, muzicienii, începem foarte repede și ne dedicăm viețile muzicii. Trec anii și, când te uiți în spate, vezi o carieră lungă și cu multe fețe. Există multe momente dezamăgitoare, multe eșecuri, e despre renunțare la timp, la familie, îți consumă totul. Provocarea cea mai mare a fost să găsesc mereu un echilibru între toate acestea, ceea ce e cel mai greu lucru pentru muzicieni, mai ales când își doresc o carieră internațională.
Care este confesiunea pe care o faci publicului atunci când te exprimi prin muzică în fața lui?
De fiecare dată când urcăm pe scenă, aducem foarte mult bagaj emoțional acolo. Mii de emoții și de experiențe. Ne punem pe tavă în fața publicului. Iar ceea ce exprimăm este rezultatul multor ani de suferințe, de iubiri, de trăiri.
După lipsa ridurilor nu aș zice că sunt așa multe suferințe…
Noroc cu cremele… dar sunt. Confesiunea mea e, de fapt, una multiplă. Nu e un singur fel de a ajunge muzician. Acest drum nu este niciodată cum crezi că ar trebui să fie, indiferent cât studiezi și ce școli urmezi. E ceva mai mult de atât. There`s no one way to get there. Eu mi-am găsit locul în muzica de cameră pentru că felul în care comunici cu publicul e mult mai intim. Simți că petreci timp cu el.
Care a fost unul dintre cele mai impresionante momente pe care le-ai trăit pe scenă?
Cred că au fost două astfel de momente. Primul a fost când am cântat în Long Island, era ceva întrunire la nivel înalt de oameni de știință. Am cântat un cvartet de Beethoven, foarte slow, iar lumea era complet captivată de muzică. După concert, unul dintre cei de acolo a venit să ne mulțumească pentru muzică. Și nu în sensul că a fost doar frumos, ci revelator. Că el de vreo șase luni căuta o soluție la o problemă, dar nu a găsit-o până acum, în timp ce asculta concertul. Muzica poate crea astfel de revelații interioare. Un alt moment incredibil a fost în pandemie. Cântam în Musikverein. Și, în toată acea sală cu peste o mie de locuri, erau doar vreo 90 de oameni, din cauza condițiilor de distanțare. Stăteau izolați și noi eram la fel pe scenă. Și sentimentul era atât de intim, păream cu toții atât de vulnerabili! A fost un sentiment incredibil de intim.
Care a fost sala în care ți-a plăcut cela mai mult să cânți?
Uite, eu cred că muzica de cameră ar fi bine să rămână acolo. Adică în cameră. Nu în săli mari. În acest sens, cred că sala mea favorită este Haydn Hall, din Schloss Esterhazy, locul în care a trăit Haydn. Să cânți Haydn în locul în care el însuși a trăit a fost ceva cu adevărat unic. O experiență completă din toate punctele de vedere.
Care a fost unul dintre cele mai traumatizante momente ale tale, ca artist?
Cred că a fost o situația foarte dificilă, pe care am trăit-o când am început să studiez la Cleveland. Mi-am tăiat tendonul degetului mic de la mâna stângă și am avut noroc că atunci a fost la clinica din Cleveland cel mai bun ortoped din SUA, care a făcut tot posibilul și am reușit să mă vindec. A fost un moment cheie, în care cariera mea putea să se termine. A fost un adevărat coșmar timp de vreo șase luni, cât a durat recuperarea. Eu trebuia să merg în continuare la cursuri, mă uitam la toți ceilallți cum cântă, dar eu nu puteam face nimic.
Pentru a nu mă destabiliza, am început să merg la muzee, să citesc, să fac alte lucruri care m-au ajutat să cresc și altfel. Am învățat că, uneori, cele mai rele lucruri care ni se întâmplă pot fi cele mai mari lecții pe care le primim. Trebuie doar să avem încredere că este un motiv pentru care lucrurile se întâmplă astfel. Pe moment, ne este foarte frică, știu. Dar, dacă nu e cu frică, atunci nu este artă. De fiecare dată când urc pe scenă sunt terifiată. Fie că sunt 1000 de persoane în public, fie că sunt doar 10, sentimentul e același. Dar asta ne ajută să ne adunăm și să încercăm să fim mai buni. Lucrurile bune din viață nu vin ușor.
Pe Sarah McElravyo veți putea asculta în SoNoRo on the Couch în fiecare seară. Este o frumusețe pe chipul căreia nu se citește frica, dar, totuși, din viola ei răzbate arta. Veți simți tehnica și bucuria cu care cântă dacă veți alege, desigur, să fiți în public.
Bilete pentru concertele SoNoRo aici: https://festival.sonoro.org/concerte/
Interviul face parte dintr-o serie cu artiștii SoNoRo, iar gazdă pentru Geanina și invitații săi este Meron Horea.
Credit foto copertă: Șerban Mestecăneanu
–
Editor: Geanina Simion
Cu peste 15 ani experiență în marketing și comunicare, Geanina Simion își împarte timpul între numeroase proiecte de marketing cultural.
Un lucru care ne bucură este faptul că în ultimii ani tinerii încep să umple rândurile sălilor de spectacole cu muzica clasică și să participe la evenimente culturale, iar acest fapt se datorează, cu siguranță, unor oameni precum Geanina Simion care au înțeles cum trebuie să comunice cultura și să își adapteze mesajele pe limbajul lor.
Mamă a doi copii, cu un simț fin al umorului și un stil de scris care te captează încă de la primele cuvinte, Geanina activează într-un domeniu în care lipsa banilor și conservatorismul par a fi cele mai mari provocări.