SoNoRo Orient Express. Conversații din ”tren” cu Geanina Simion și artiștii festivalului. #musicbeats cu Gilles Apap

Din 2006, SoNoRo e cel mai curajos festival de muzică clasică din România. A pus muzica de cameră într-o altă lumină, ridicând-o la rang de eveniment și a știut să facă acest lucru construind programul în jurul unor ”piloni” esențiali: o temă centrală/ediție, o poveste bună, vizualuri îndrăznețe și jucăușe, artiști consacrați la nivel internațional, spații neconvenționale, artă și arhitectură care să dea o dimensiune vizuală muzicii. SoNoRo a înțeles că un recital de cameră e mai mult decât muzică. E o experiență completă care trebuie să țină cont de toate aceste elemente și să includă spectatorul într-o poveste. 

Tema din acest an a festivalului a fost SoNoRo Orient Express și a fost inspirată din călătoriile luxoase cu celebrul tren Orient Express, din perioada La Belle Époque. De-a lungul unei călătorii între București și Cluj și pe parcursul a 18 concerte, tema a pus în valoare ce ne unește, ca europeni, și a arătat că distanțele sunt risipite rapid prin muzică, atunci când suntem dispuși să ne imaginăm o lume fără granițe, care ne invită să o cunoaștem și să o iubim. Publicul a fost invitat în această călătorie de la un capăt la altul al continentului, în trenul misterios al Festivalului, pentru a fi mai aproape de muzică și de artă, dar și mai aproape unii de alții. (Statement SoNoRo)

În perioada 27 septembrie – 2 octombrie 2022, acest ”tren” a ajuns și la Cluj și ”o oprit” în 8 stații: Gara CFR Cluj, Auditorium Maximum, Iulius Mall, Casa Boema, Filarmonica de Stat ”Transilvania”, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Casa Libertății Religioase, Cercul Militar. 12 muzicieni au fost invitați să urce în tren, iar cu o parte dintre ei am încercat să stau de vorbă în ”vagonul restaurant” de la BELUGA, unde prânzurile sofisticate au dat și mai multă savoare conversațiilor. 

E duminică și e ultima zi de SoNoRo Orient Express. La Cluj, SoNoRo se încheie la Cercul Militar, cu Finale: Madness on the SoNoRo Express, o explozie de Stravinski (o temă muzicală pentru baletul Pulcinella), Hindemith (o lucrare compusă în joacă, scrisă ca pentru niște muzicieni care nu și-au revenit încă din beție), Lavignac (un exercițiu spectaculos de pian la 8 mâini, ceva foarte rar de văzut și de auzit) și… finalul, o surpriză. Marele final i-a fost acordat lui Gilles Apap & fellow passengers, cu un program de ”tunes and melodies”. Gilles Apap încheie, deci, călătoria acestui express muzical.

Cei care ați călătorit cu acest tren măcar vreo 2-3 stații înțelegeți de ce i s-a dat finalul lui Gilles. Cei care nu-l cunoașteți încă, ”well”, vorba lui, să sperăm că acest interviu vă va da măcar câteva highlights despre personalitatea sa fascinantă. Unul dintre cei mai interesanți artiști pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului. I-am luat interviul de câteva zile, dar mi-a luat ceva vreme să-l conturez, urmărindu-l pe Gilles în fiecare seară, ca să încerc să înțeleg, totuși. 

Credit foto: Șerban Mestecăneanu

Înainte de interviu, îi citisem biografia din broșura SoNoRo, făcusem ceva research pe Internet, dar cât de puțin vorbește o biografie despre un om, de fapt. Cât de puțin înțelegem din el. Cât de imposibil ne e să spunem ce ”culoare” are. Desigur, metaforic vorbind. 

Pornim de la câteva ”facts”:

– Yehudi Menuhin l-a descris drept „un adevărat violonist al secolului XXI”;

– Gilles este cunoscut pentru virtuozitatea sa, pentru modul unic de a aborda muzica, dar și pentru bucuria deosebită de a cânta. (E prima dată când citesc în biografia vreunui artist chestia asta cu ”bucuria de a cânta”. Toți ar trebui să cânte cu bucurie, oare de ce se menționează aici în mod special?);

– El combină repertoriul clasic standard cu genuri precum jazz și folk din întreaga lume.

– Născut în Algeria, într-o familie de francezi, Gilles a început studiul viorii în copilărie, în Franța; mai târziu s-a mutat în SUA, unde și-a continuat studiile la Institutul Curtis. 

– Încă de la o vârstă fragedă, a ales să se îndepărteze de constrângerile industriei muzicale internaționale, căutându-și propria cale. (Cum adică? Ce o fi însemnând această îndepărtare? M-am întrebat.)

– În calitate de solist, a cântat alături de orchestre precum Leipzig Gewandhaus, San Francisco și Vancouver Symphony, Hamburg Philharmonic. Alături de cvartetul său, The Colors of Invention (vioară, acordeon, contrabas și țambal), Gilles a prezentat o altă latură a muzicii de cameră, pe care a contopit-o cu lucrări clasice ale unor compozitori precum Vivaldi, Ravel și Bartók și piese folk tradiționale. 

– Cel mai recent proiect al său este trupa de etno jazz Meduoteran (vioară și saz sau bağlama), duo care participă la numeroase festivaluri de folk și jazz din întreaga Europă. 

– Un alt proiect dezvoltat de Gilles este The Transylvanian Mountain Boys alături de car a lansat trei discuri.

– Gilles este unul dintre cei mai apreciați interpreți ai muzicii lui Enescu. (De ce tocmai Enescu? Cum s-a legat un om care nu a avut de-a face cu România de acest nume? Muream de curiozitate.)

Credit foto: Șerban Mestecăneanu

Mergem câteva zile în urmă. E miercuri seara și SoNoRo Orient Express oprește la Auditorium Maximum, pentru concertul Through the Looking Glass / Oglindiri în timp, unde ultima lucrare a serii este Impressions d`enfance, pentru vioară și pian, de George Enescu. Interpretează la pian directorul artistic al festivalului, Diana Ketler, iar la vioară Gilles Apap.

O interpretare absolut incredibilă, iar expresiile diferite de pe fața lui Gilles Apap, mereu cu ochii închiși, deci neavând nevoie de partitură, îți spun că acest om trăiește acea muzică cu toată ființa lui. După finalul care lăsase sala în uimire, urmează un bis. Gilles Apap, din nou fără partitură, interpretează muzică transilvăneană, ca un lăutar, dar… ce lăutar!

O finețe rară de a aborda muzica străveche a acestei zone, care, de obicei, e foarte melodioasă, dulce și puternică în același timp și care aproape că te ridică de pe scaun. Dar Gilles o interpretează cu finețea cu care ar interpreta ceva clasic, atent la fiecare notă, totul e o ”cipcă lucrată la detaliu”,  nu mai e un ”lepedeu colorat și aspru”. 

Vine ziua de joi și îl urmăresc pe Gilles în alte două concerte, unul după altul. E obosit, festivalul e foarte solicitant, iar el se reface între piese într-un mod pe care nu îl mai văzusem la niciun alt artist: Gilles se întinde pe podea, pe spate, cu mâinile sub cap și cu ochii închiși. Așa se relaxează el, așa se repune pe picioare. Sau pe cizme. 

Fie că e pe scenă, fie că e în afara ei, fie că e în pantaloni de stofă, fie că e în jeanși, Gilles are în picioare o pereche de cizme scurte de cowboy, din piele maro. Aproape întotdeauna, fermoarele cizmelor sunt închise doar până la jumătate, ceea ce face ca pantalonii să i se ridice deasupra cizmelor și să rămână acolo. De obicei, la un picior în cizmă, la celălat peste, ceea ce creează la început o imagine oarecum ”funny”, dar pe care nu o mai observi în timp ce îl vezi cu câtă bucurie și, în același timp, seriozitate, abordează muzica. Gilles e un munte de autenticitate și de umanitate. Sau, mai bine zis, un ocean. Muntele e evident, se vede cât e de înalt, dar despre Gilles nu știi niciodată cât e de adânc. 

Gilles, cum de ai ajuns să cânți muzică tradițională din Transilvania? Ce legătură ai tu cu o astfel de muzică?

G.A.: Iubesc muzica tradițională. Simplu. Dintotdeauna am iubit-o. 

Ce e cu acel proiect de trupă etno jazz de care am citit?

G.A.: – Ce proiect de etno jazz?

Despre care scrie în biografie. 

G.A.: – Oh, man, so many bullshits. Câteodată, biografiile se străduiesc prea tare să dea o dimensiune cât mai internațională unui om. Dar, dacă vrei să știi mai multe despre mine, o să-ți povestesc eu the real story, așa cum trebuie. Now, listen to me…

Credit foto: Șerban Mestecăneanu

Stând așa, în fața mea, și căutându-ți, cu vocea asta, cel mai bun început de poveste, parcă ești cowboy-ul din The Big Lebowski.

Gilles Apap râde și, cu accent de cowboy și cu vocea cowboy-ului din filmul respectiv, începe: I`m gonna tell ya a story `bout a man in Los Angeles…

Râdem amândoi.

G.A: So, my dear… M-am mutat în California când aveam 21 de ani. Și mi-am creat propria soap opera de Santa Barbara. Știi ce e aia o soap opera?

Da, normal.

G.A.: Well. Dar știi că era mai demult o soap opera care se numea Santa Barbara?

Da, știu și asta.

G.A.: Ok, girl. Eu aș putea spune că am avut Santa Barbara mea. Long story short: ca în orice film de genul ăsta, și aici e o poveste de dragoste. S-a întâmplat că m-am îndrăgostit de o fată din Santa Barbara. Eu nu aveam nimic, lucram într-o mică orchestră și, de fiecare dată când reușeam să pun deoparte niște bani, cumpăram un bilet de avion și mergeam la ea.

Dar tu unde locuiai atunci?

G.A.: – Într-un mic orășel numit Cannes. (Râde.)

Cum ai ajuns acolo?

G.A.: – M-am născut în Algeria, dar, când aveam o lună, părinții mei au plecat din Algeria doar cu două valize, din cauza conflictelor de acolo. Au ajuns în sudul Franței, s-au stabilit acolo și nu s-au mai întors niciodată acasă. Ca mulți alți oameni ca ei. Ce nu am știut eu însă era faptul că această fată de care mă îndrăgostisem avea reale probleme de sănătate și a trebuit multă vreme să am grijă de ea. Așa a început soap opera de Santa Barbara. 

Credit foto: Șerban Mestecăneanu

Am pornit de la muzica transilvăneană și am ajuns într-un punct în care parcă ești tot mai departe de Transilvania. Cum ai ajuns tu la muzica asta, acolo, în California?

G.A.: Cineva, la un festival, îmi dăduse o casetă cu muzică din Moldova. Mai exact, din Basarabia. Eu eram un biet copil care juca fotbal și care avea grijă de prietena lui bolnavă. Dar am ascultat caseta, mi-a plăcut, nu înțelegeam ce e cu acea muzică, am început să caut mai multe lucruri despre Moldova, despre România și, în special, despre Enescu. Îl descoperisem pe Enescu și îmi doream foarte mult să merg să îi văd casa. Ascultasem și un interviu cu Enescu, făcut la Paris, în care vorbea despre o carte a lui, Souvenir d`enfance. Oh, man! E cea mai frumoasă carte pe care am citit-o în viața mea!

Am fost atât de mișcat de ce am citit acolo! Știi… în cartea aia nu există ego. Cânta magistral la vioară, dar, din carte, pare că vioara era așa… un nimic. Că se juca la vioară ca un clovn. Nu el ca muzician era important, ci dragostea lui pentru locul său. Vorbea despre România ca nimeni altul. Nimeni nu cred că a vorbit cu atâta dragoste despre țara lui cum a vorbit Enescu despre România. Am început să îi cânt muzica. Am cântat-o chiar și sub bagheta lui Yehudi Menuhin, când a organizat Fundația ”George Enescu” un eveniment în 1989, în Berlin. Când căzuse Zidul Berlinului. 

Oricum voiam să te întreb despre întâlnirea ta cu Menuhin, dar puțin mai încolo. Acum încă suntem la momentul descoperirii lui George Enescu. 

G.A.: – Da. Am fost invitat apoi de Răzvan Popovici de la SoNoRo să particip la acest festival, în urmă cu vreo 10 ani, cred, și mi-am adus și prietena cu mine în România. Era o ocazie să descopăr România. Și să merg să văd casa lui Enescu.

Care prietenă? Tot cea de care îmi povesteai?

G.A.: – C`mon! Câte iubiri poți avea într-o singură viață?

Depinde de persoană. 

G.A.: – Da, tot aceeași. Am ajuns în România, deci. Am mers la un prim concert, care era sponsorizat de ceva companie producătoare de țigări. Erau acolo niște femei superbe, care ofereau pahare cu vin. Nu știam und să mă uit, inclusiv prietena mea a spus că mă înțelege dacă mă uit după femeile astea. Și ea se uita. Totul arăta impresionant și atunci eu am mers la Răzvan, acest ”baron de Carpates”, și îi spun: Look, man, nu știu cine ești, dar eu trebuie să ajung la casa lui Enescu. Și ”baron des Carpates” spune no problem, cheamă șoferul și mă duce la casa lui Enescu. Așa mi s-a îndeplinit mie visul. 

Majoritatea vor să trăiască the american dream și tu voiai the romanian dream?

G.A.: American dream? Cum e ăsta?

Știi tu… Pornit de jos, casă cu peluză, familie, mașină…

G.A.: – Ah, da, și mers la biserică. Înțeleg.

Și zâmbet larg, cu dinți albi, perfecți, de reclame de anii `50. 

G.A.: – Mie nu-mi prea pasă de astea, deși eu mi-am făcut singur prin casă. (Îmi arată niște poze cu casa lui din California, o casă aproape de ocean, din lemn, îmi spune că el a făcut podeaua superbă din poze.) Eu doar voiam să învăț muzica asta și să înțeleg felul lui de a vorbi despre ea. 

Credit foto: Șerban Mestecăneanu

Care este lucrarea lui Enescu pe care ți-ai dori cel mai mult să o cânți?

G.A.: – Ce am cântat miercuri. Impressions d`enfance. Toate acele informații din lucrare… Oh, Doamne… În muzica lui Enescu, trebuie să intri foarte adânc pentru a putea să o înțelegi. Această lucrare pare foarte fragmentată, ea prezintă, pe rând, diverse elemente din jurul lui. Te uiți la șemineu, apoi auzi cucul, apoi te uiți iar la ceva. Toate elementele sunt acolo și trebuie să le înțelegi și să faci tu legătura între ele, ca să îți iasă tabloul întreg. But it was just great, man! This festival is so great! Știi, ăsta e singurul festival în care merg să cânt.

Gilles, povestește-mi cum ai ajuns să te întâlnești cu Menuhin și ce a însemnat asta pentru tine.

G.A.: – Oh, man! Întâlnirea cu el a fost unul dintre cele mai mari daruri din viața mea. Îmi amintesc că aveam 12 ani când am fost la primul concert cu el. Primul meu concert. Prima dată când mi-am pus cravată și toate cele. Primul meu autograf. Eram foarte fericit.

Mai târziu, am învățat pe de rost Sonata nr. 5 de Bartók și am participat la Menuhin Competition în Paris. Era după acest concurs când Menuhin m-a sunat să cânt în acel concert organizat împreună cu Fundația ”George Enescu” la Berliner Philharmoniker, în 1989. Am cântat Sonata nr. 3 pentru vioară de Enescu și a fost foarte emoționant.

Menuhin era extrem de agitat, de tensionat însă. Erau acolo tot felul de oficiali din Est, poate din cauza asta. Îmi amintesc că a avut un discurs bun, dar cu care eu nu am prea rezonat, ca să-ți spun adevărul. 

Cum s-a schimbat viața ta după aceste reușite?

G.A: Doamne, cum ar fi putut, de fapt, să se schimbe dacă aș fi vrut! Când aveam vreo 27 de ani, mi s-a propus cea mai tare colaborare. Cu Sony Classical și EMI Records. Contractul era imens, cam așa de mare (îmi arată cu mâinile mărimea unui teanc de hârtii cam de vreo 10-15 cm grosime), iar eu, când am văzut așa ceva, am simțit că asta va însemna pierderea completă a libertății mele. Așa că l-am refuzat. Am simțit că nu-i de mine viața aia și am plecat acasă.

Pactul cu Diavolul.

G.A.: – Bine zici. Exact așa era. După care, au vrut să mă convingă iar și mi-au trimis o cutie cu Dom Perignon. Shit, man! Aveam 27 de ani. Primeam Dom Perignon acasă. Mă sună chiar managerul companiei. Trimit limuzina după mine. Merg la Sony Classical, o clădire imensă, ajung în biroul în care trebuia și mă așteptau acolo 7-8 manageri în costume. Eu eram în jeanși, în cizme și cu plete. Pe vremea aia, aveam păr lung.

Și încep să-mi pună tot felul de întrebări. M-au întrebat direct: What kind of meat do you play? Eu am rămas blocat. Am zis: Whaaat? Despre ce vorbiți? Ei au continuat: Yes, what kind of meat do you play? Oh, Doamne! Pentru oamenii ăștia muzica e ”carne”. Așa numesc ei muzica. E ”carne”. Nu mi-a plăcut deloc abordarea asta.

M-am întors și am plecat. Apoi au sărit și și-au cerut scuze, mi-au spus că e doar o expresie. Au reușit oarecum să mă convingă iar. Am mers la hotel, am comandat câtă mâncare am vrut, iar după o lună angajaseră deja tot felul de oameni pentru hairstyle, fashion style and so on. După care am spus iar no, this is not my life. Ăsta nu sunt eu.

Și am renunțat. Și nu am regrete deloc. Asta e viața. Acum locuiesc în California, într-un orășel, am casa mea, fac surfing de fiecare dată când am ocazia și, când vreau să exersez, îmi iau vioara și merg în pădure, ținând concerte copacilor. 

Credit foto: Șerban Mestecăneanu

Gilles, unde este cel mai razna loc în care ai cânta?

G.A.: – În Himalaya, la 6000 de metri înălțime. 

Și ce ți-ai dori foarte mult să cânți?

G.A.: – Tot ce am vrut să cânt am cântat deja. Acea piesă de Enescu, Impressions d`enfance, este tot ceea ce mi-aș putea dori. Cu cât mai mult cânți ceva foarte greu, cu atât descoperi ceva și în tine. Ceilalți poate că nu înțeleg. Am un prieten bun, care m-a tot ascultat și mi-a spus Man, nu înțeleg nimic din ce cânți acolo, dar apreciez efortul! Mi s-a părut cel mai cool compliment pe care l-am primit. 

Cum așa?

G.A.: – Pentru că cred că de acolo vine plăcerea unui artist: din faptul că cineva ajunge să aprecieze efortul pe care, de fapt, nu-l poate auzi. You know? 

Editor: Geanina Simion

Cu peste 15 ani experiență în marketing și comunicare, Geanina Simion își împarte timpul între numeroase proiecte de marketing cultural.

Un lucru care ne bucură este faptul că în ultimii ani tinerii încep să umple rândurile sălilor de spectacole cu muzica clasică și să participe la evenimente culturale, iar acest fapt se datorează, cu siguranță, unor oameni precum Geanina Simion care au înțeles cum trebuie să comunice cultura și să își adapteze mesajele pe limbajul lor.

Mamă a doi copii, cu un simț fin al umorului și un stil de scris care te captează încă de la primele cuvinte, Geanina activează într-un domeniu în care lipsa banilor și conservatorismul par a fi cele mai mari provocări.