Marina Palii este absolventă a Universității de Artă Teatrală și Cinematografică, București. Așa cum se autocaracterizează, Marina este spontană și nerăbdătoare, o actriță complexă care se identifică în totalitate cu meseria pe care o practică.
Deși a cochetat și cu alte zone profesionale, fiind pasionată de studiul limbilor străine noi, mereu s-a întors la prima sa pasiune, actoria, simțind o atracție spre artă și umanism și crezând că „arta și iubirea vor salva lumea”.
Pasiunea și munca depusă au adus-o pe Marina pe marile scene, reprezentările sale fiind apreciate la scenă deschisă, atât la Berlinale, cât și acum, în cadrul Galei Gopo unde a fost nominalizată la categoria cea mai bună actriță într-un rol principal.
Cine este Marina? Ce îi place să facă, ce o reprezintă?
Sunt un om modest, dintr-o familie modestă, cu o viață modestă, dar cu ambiții mari. Mă aprind ușor, sunt încăpățânată, spontană, nerăbdătoare, nu suport nedreptatea. Tocmai am enumerat mai toate calitățile care pentru un actor sunt defecte. Îmi place arta, umanismul.
Înainte, credeam că arta și iubirea vor salva lumea. Acum, nu mai înțeleg nimic. Îmi plac oamenii sinceri, îmi place liniștea, sau să vorbesc cu necunoscuți atunci când mi-e greu, îmi place să râd și apoi să mă supăr la glume proaste, îmi place cum transpirația lipește costumul de scenă de corpul obosit după un spectacol bun, sau după o zi de filmare muncită bine.
Ți-ai început studiile la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, specializarea Filologie (polonă – franceză), iar ulterior te-ai reorientat spre Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, Bucureşti. Ce te-a determinat să faci această schimbare? De ce litere, de ce teatru?
Chiar și atunci când am intrat la Facultatea de Limbi Străine, voiam să fac teatru. Când eram mică îmi plăcea să îmi imaginez că am mai multe vieți în același timp. În liceu cochetam cu noțiuni de fizică cuantică. Cochetam în sensul că nu mă pricepeam deloc, dar visam mult. Mi se părea atunci, din spectacolele pe care le vedeam la Sibiu, că mințile actorilor chiar pot da o formă timpului.
Dar pentru că eram prea mult în capul meu, după liceu, dădusem o probă foarte proastă la Sibiu, la actorie, și chiar dacă am intrat, am decis să nu confirm locul și să plec la București, să mă pregătesc mai bine și să dau a doua oară la actorie, de data asta mai prezentă.
Bucureștiul m-a coborât cu picioarele pe pământ. Între timp, am decis să studiez polona pentru că voiam foarte mult să ajung în Gdansk, la Festivalul Shakespeare. Am descoperit o plăcere în a studia limbi străine noi. După filologie, am dat la UNATC și am fost mulțumită de rezultat. Nu mai vedeam dimensiuni paralele.
Când ți-ai dat seama că teatrul și cinematografia sunt marile tale pasiuni și acesta este drumul pe care vrei să îl urmezi?
În liceu, fusesem voluntar la FITS timp de trei ani. M-a educat tot ce vedeam pe scenele de la Sibiu, în special în perioada festivalului. De acolo teatrul. În Moldova nu văzusem niciun spectacol de teatru, nu știam de niciun film de referință în afară de cele sovietice.
La 16 ani am început să descopăr lumea, la 20 de ani mi-am dat seama că vreau teatru, la 24 că vreau să fac și film. Nu știu de ce am vrut acest drum, nu cred că pentru glorie sau mai știu eu ce închipuiri narcisiste. Eu credeam că actorii pot da formă timpului, dacă ne referim la timp ca materie. Descoperind culisele acestei meserii, cred mai rar asta. Mi s-au împământenit visele, ca să zic așa.
Încă din timpul facultății ai avut diverse colaborări cu teatre din țară. Care este cea mai frumoasă amintire/ experiență pe care o ai din perioada studenției? Care a fost rolul pe care l-ai îndrăgit cel mai tare?
În anul întâi de facultate am făcut un exercițiu de improvizație, un fel de etude pornind de la un fragment din „De veghe în lanul de secară”. Eram o prostituată care trebuia să ceară bani protagonistului pentru un act sexual care nu s-a consumat. El nu trebuia să îi dea. Îmi amintesc și acum privirea colegului în timp ce îl convingeam să îmi dea banii, că aveam nevoie de ei.
El avea obligația să nu mi-i dea. Scena a durat ceva timp, pentru că eu refuzam să plec și îl imploram să îmi dea banii. Și a cedat. A fost ceva extrem de uman în acel schimb de priviri. În spectacolul de licență jucam Gloria din „Și caii se împușcă, nu-i așa?”.
Am îndrăgit foarte mult acel rol, dar nu de la început, pentru că îmi era greu să accept asemănarea dintre noi două. Dar da, e un personaj care m-a ajutat să mă accept așa cum sunt, să depășesc etapa ”trăirismului” în facultate și să râd de mine mai mult. M-aș mai întoarce la Gloria, mai ales în perioada asta.
Anul 2018 pare să fi fost unul aparte pentru tine, fiind cel în care ai primit primul tău rol într-un film, Malmkrog. Cum ai primit vestea? Care au fost etapele pe care a trebuit să le parcurgi până ai fost selectată?
Eram în mașină, mă întorceam de la Sighișoara liniștită că mă întorc la master, bucuroasă de experiență, când primesc un apel, aflu că iau și sunt rugată să îmi fac bagajele să vin la Sighișoara. Râdeam pe bancheta din spate, sunând profesoara de la master și rugându-mă de ea să mă lase să plec la filmări.
Am venit în februarie, am plecat din Sighișoara la început de aprilie. Castingul a fost scurt, am trimis un selftape cu un monolog în franceză, apoi am fost sunată să vin la Sighișoara la casting. Acolo am citit la masă un text, Cristi a dat câteva indicații, seara i-am cunoscut pe actorii francezi. Am înțeles de ce am luat rolul abia spre finalul filmărilor.
În această producție ai avut șansa să fii colegă de platou cu mulți actori consacrați. Cum a fost această experiență pentru tine? Ai simțit asta ca o presiune mare pe umerii tăi sau din contră, acest aspect te-a ajutat să evoluezi?
Am petrecut 40 de zile la Sighișoara. Am comparat perioada asta cu cele 40 de zile în deșert, la nivelul provocărilor și limitelor cu care m-am confruntat. Presiunea a fost enormă, dar a trebuit să învăț din mers. Începând cu abecedarul. În ceea ce privește procesul de filmare, tot greul a fost spre binele meu. Clar m-a ajutat, tot ce mi s-a întâmplat după a fost datorită acestui film.
De unde îți iei inspirația? Ai actori pe care îi urmărești cu drag și te raportezi la ei ca la un exemplu?
Mereu am apreciat actorii care, pe lângă profesionalism, dau dovadă și de o verticalitate morală, care poartă cu ei un adevăr pe care nu-l trădează. Prefer să iau drept exemplu un actor poate mai puțin popular, dar mai onest în alegerile sale. Din fericire, cunosc astfel de oameni. Inspirația vine în mare parte din copilărie, din răni deschise, din neputință. Din păcate, confortul nu mă inspiră, și aici chiar mi-aș fi dorit să fiu construită altfel.
Care este perspectiva ta asupra asupra zonei artistice, a actoriei în România? Care consideri că sunt cele mai mari provocări cu care se confruntă un actor?
Pentru un actor angajat, cred că provocarea ar fi să rămână mereu antrenat într-un sistem care încurajează sedentarismul și plafonarea. Pentru un actor independent, cred că marea provocare e să poată supraviețui din artă fără să ajungă să facă compromisuri rușinoase.
Îmi doresc foarte mult ca în artă să primeze calitatea, iar calitatea costă, nu o poți face la nesfârșit din încropeli. Îmi doresc să fie mai mult interes pentru cultură, mai mulți oameni competenți și onești în comisiile de finanțare. Mai multă finanțare. Adică bani la cultură, bani folosiți chibzuit și transparent. Bani și locuri de muncă pentru tinerii actori.
Perspectivele mele sunt sumbre. Îmi pare rău pentru toți absolvenții minunați care vor fi aruncați în zona gri a sintagmei ”te descurci”. În România e pe descurcate. Facem, dregem, ne descurcăm.
Ai luat în calcul vreodată posibilitatea de a părăsi România și de a merge într-o altă țară pentru a-ți continua cariera?
Da, de mai multe ori. Ultima dată am luat în calcul această posibilitate după ce am participat la Berlinale Talents. Dar era pandemie, am o familie de care nu mă pot despărți, viață personală, oameni pe care îi iubesc. Mi-a fost frică la 30 de ani să las totul baltă și să plec către necunoscut. Nici nu aveam cum să iau această decizie de una singură.
În cadrul Galei Gopo ai fost nominalizată la categoria cea mai bună actriță într-un rol principal, în Malmkrog. Ce reprezintă pentru tine această nominalizare? Care a fost primul gând care ți-a trecut prin minte când ai primit vestea?
Când am primit vestea, încercam să fac rost de medicamente care urmau a fi trimise ca ajutor umanitar. M-a anunțat un amic pe Facebook că am fost nominalizată. Abia după, a doua zi, am conștientizat nominalizarea, seara, când m-a întrebat iubitul meu cu ce mă îmbrac.
Era un amestec de panică și bucurie, oboseală și adrenalină în același timp, am început să râd isteric. Mă bucură mult această nominalizare. Pe cine nu ar bucura? E o dovadă că ceea ce fac nu fac în van, cu speranța că, din punct de vedere profesional, de acum încolo va fi mai bine.
Ce sfat i-ai da unui tânăr care visează ca într-o bună zi să fie pe scenă, să devină actor, dar nu primește neapărat susținerea de care ar avea nevoie? Ce l-ai sfătui să facă?
Cred că primul sfat pe care pot să i-l dau este să viseze mai puțin și să muncească mai mult în sensul ăsta. Trăim vremuri în care să trăiești exclusiv din artă, mai ales la început de drum, este extrem de greu.
Deși, nu cred că a fost vreodată ușor, nici în vremuri mai bune. Cred că l-ar ajuta să idealizeze mai puțin acest vis, să se ancoreze în realitate și să muncească pentru a obține recunoașterea pe care o dorește.
Atunci când nu ești pe scenă sau pe platourile de filmare, ce îți place cel mai mult să faci? Cum îți petreci timpul liber?
De când a izbucnit războiul, am uitat de tot ceea ce îmi plăcea să fac înainte. Timpul liber nu mai este liber, prima lună mi-am petrecut-o ca voluntar fie la Gara de Nord, fie în centre de refugiați, fie stăteam pe telefoane și ajutam cu cazari, cu transport, cu acte, cu ce puteam.
Dar am ajuns să nu mai am timp pentru viața personală. De profesională nici nu mai zic, acolo am rămas repetentă de-a dreptul. Acum am luat o pauză. De la tot. Din punct de vedere profesional, poate nu e momentul potrivit. Înainte îmi plăcea să călătoresc, să joc rentz, să văd filme bune, spectacole, să citesc, să ies cu prietenii și să ne pierdem în dezbateri mărunte pe subiecte mari.
Într-o dimineață, în timp ce mergeam spre teatru, mi-am petrecut timpul liber admirând pomii înfloriți, am realizat că nu mai e iarnă și m-a bușit plânsul.
Cu ce fel de oameni te înconjori zi de zi?
Recent, cu câțiva oameni apropiați și cu o singurătate de care am nevoie
Un regret:
că nu am petrecut mai mult timp alături de familie
Cel mai important lucru pe care l-ai învățat în ultimii ani:
nu amâna pe mâine ce poți face azi
Cafea sau ceai?
Cafea la orice oră a zilei.
Tocuri sau flat shoes?
Flat shoes. Tocurile mă panichează.
Editor:
