actrita Archives | The Woman Magazine

Maria Obretin, actriță: „E un strigăt în această generație. Să nu trecem surzi!”

Maria Obretin a știut dintotdeauna că vrea să devină actriță. Stătea lipită de televizor în copilărie, pentru a se uita la filme, era fascinată de tot ce însemna cinema și organiza teatru cu păpuși împreună cu prietenii ei. Pe lângă pasiunea descoperită în copilărie, Maria a luat cu ea încă de pe atunci una dintre cele mai importante lecții și anume bucuria lucrurilor simple: „Aveam atât de puțin și ne bucura totul. Încă am această capacitate de a mă bucura de orice. M-a salvat de multe ori în meserie și nu numai”.

Devenită actrița de astăzi, Maria ne spune că pasiunea din copilărie a rămas cu ea pe tot parcursul carierei: „Sunt fericită că am o meserie pe care o ador și că abia aștept să sune telefonul și să am treabă”, deși viața de actor independent nu este întotdeauna ușoară.

În acest an, aceasta a fost unul dintre mentorii festivalului IDEO IDEIS, unde a întâlnit „actori talentați, curajoși, inventivi și empatici”, experiență pe care a cuprins-o într-un singur cuvânt, spunându-i „euforie”.

Ne-a povestit mai multe astăzi despre pasiunea pentru actorie, cu greutățile care vin cu această meserie, dar menționând de fiecare dată frumusețea acesteia. Ca parte din IDEO IDEIS, ne-a vorbit despre tânăra generație de actori, despre „excepția” care definește acest festival, despre puterea comunității, importanța acestor inițiative și cum îi ajută pe tineri mai departe în viață.

Maria, ai decis că vei deveni actriță încă de la vârsta de 6 ani. Cum ai luat această decizie? Ce te-a determinat să vrei să urmezi această meserie?

Nu-mi amintesc să fi existat vreun moment de revelație, am știut tot timpul că vreau să mă fac actriță. Am crescut cu teatru radiofonic. Din fața televizorului nu mă clintea nimeni când era vreun film. Singurul impediment era întreruperea curentului.

La cinema cu ai mei eram cel mai cuminte copil. Nu avem modele în familie, pur și simplu eram fascinată de povești spuse astfel. Cred că am fost norocoasă că mi-am descoperit devreme pasiunea, pentru că energia mea, felul în care mi-am organizat viața, planurile mele s-au canalizat spre această meserie.

Cum și-a pus amprenta copilăria ta asupra actriței care ești astăzi?

Nu erau prea multe jucării în acea perioada. Știu că ne adunam pe covor la câte cineva și fiecare aduce vreo amărâtă de păpușă sau mașinuță. Cărțile de povești erau citite și răscitite până le știam pe de rost. Etapa următoare a fost să le punem în scenă, firește. Orice obiect, cârpă, băț, devenea altceva. Cred că a fost un antrenament bun pentru imaginație. Apoi, organizam tot felul de cluburi. Aveam un club de arheologie, dezgropam pietrele mai mari de pe stradă… 🙂 Am organizat și o grădină botanică minoră într-un colț de stradă. Am copilărit lângă un șantier cu mormane de nisip și pietriș. Era și un lac verde și scârbos care iarna îngheța. Aveam și patinoar și derdeluș. Nu ne puteam plânge. Da, categoric m-a ajutat copilăria. Aveam atât de puțin și ne bucura totul. Încă am această capacitate de a mă bucura de orice. M-a salvat de multe ori în meserie și nu numai.

Joci atât la teatru, cât și în filme pe micile sau marile ecrane. Unde te simți cel mai în largul tău? Care dintre cele două posturi ți se pare mai complicată? Care sunt diferențele majore între cele două ipostaze?

Mi-e greu să aleg. Fiecare are partea de frumos și de greu. La film ești totuși o rotiță într-un mecanism, trebuie să îți înțelegi rolul și să îl îndeplinești cât mai bine. Pe platou devii brusc iubita, prietena, soția, mama cuiva. Nu e atât de mult timp de repetiții. Mă fascinează această provocare. La teatru e mai mult proces, descoperire, creștere, chin, praf. Apoi, după ce piesa e gata, urmează altă etapă. O piesă de teatru e un organism viu, respiră aerul spectatorilor din acea seară și se modifică subtil. Îmi place că e viu, că poți să redescoperi tot timpul, că te ține în prezent.

Probabil principala diferență e că la film spectatorul e la câțiva centimetri de tine, în timp ce la teatru, dacă ai o sală mare, trebuie sa ajungi cu gândul și energia ta până la cei din ultimul rând. Ai aceleași mijloace ca actor, dar le calibrezi diferit în teatru și în film.

Este bine cunoscut faptul că actoria nu este o meserie care să genereze venituri mari. Care sunt greutățile unei vieți de actor despre care ar trebui să se vorbească mai des? De ce obstacole te-ai lovit tu de-a lungul carierei tale?

Cred că în toate meseriile e dificil, mai ales la început. E destul de greu să pătrunzi în această lume când ești mic, tânăr, nu te știe nimeni. Trebuie să ai multă credință și rezistență. Să nu te frustrezi, să nu iei nedreptățile personal, să îți ții drumul, dacă asta îți dorești. Până la urmă lucrurile se leagă.

Da, multă vreme am avut tot felul de joburi ca să îmi permit luxul de a fi actriță. Nu știu, singura problema e că trec niște ani, că pierzi niște roluri pe care nu mai ai cum să le joci mai târziu, la altă vârstă. Dar asta e, nu am făcut niciodată un caz din chin și din trecerea anilor. Lucrurile se așează în ritmul lor. Până la urmă, și răbdarea e scrisă-n legile omenești.

Povesteai într-un alt interviu despre aceste greutăți și menționai necesitatea de adaptare a Codului Muncii. Ce consideri că ar trebui schimbat astfel încât actoria să nu fie o meserie nobilă, doar la nivel verbal?

Nu mă pricep la legi, probabil ar fi bine sa fie adaptate niște legi din afară, unde treaba funcționează. Statutul independentului e neglijat de foarte mulți ani. Abia în pandemie au realizat și ceilalți câtă fragilitate e în acest sector. Mulți ani, panica mea cea mai mare a fost să nu mă îmbolnăvesc, de exemplu, pentru ca nu mai aveam cum sa plătesc terorizanta chirie. În independent, dacă nu muncești, nu ai.

Perioadele de muncă pot alterna cu cele în care nu prinzi niciun proiect. Ar fi normal, din moment ce plătim taxele ca toți oamenii din țara asta, să fim protejați în perioadele dintre proiecte. Cred că un statut clar al independentului ar ajuta acest sector. Pentru ca e multă neputință deocamdată. Faptul că nu sunt angajată m-a împiedicat să fac un împrumut la bancă, de exemplu. Oricât le-ai arăta tu că muncești, că ai venituri, ești neeligibil.

În acest an, ai fost unul dintre mentorii festivalului IDEO IDEIS. Cum ai descrie rolul tău de mentor în cadrul festivalului? Care au fost principalele lecții pe care le-ai împărtășit tinerilor? Ce sfaturi le-ai oferit?

Mă responsabilizează maxim această postură. Prima dată când am fost mentor am și intrat într-un soi de panică. Termenul te duce cu gândul la cineva mai în vârstă, cu experiență multă. M-a liniștit mica revelație că e un lucru bun că sunt mai aproape de vârsta participanților, căci toate chinurile, întrebările, spaimele și nebunia acelei vârste îmi sunt încă vii printre amintiri. Și așa se face o legatură minunată și adesea trainică. Iar în ceea ce privește discursul, l-am adaptat în funcție de nevoile celor cu care lucram.

Cred că principalul sfat e să își aleagă să facă în viață ceea ce își doresc cel mai mult, să aleagă cu inima. Cred că e important să facem în viață meseria care ne place, ne bucură. Altfel, ar fi destul de trist. Acum vreo 3 ani am fost la Botoșani, în capsulele IDEO IDEIS. Voiau câțiva să dea la teatru, în ciuda presiunii de acasă. Le-am zis de câteva ori „dragi viitori colegi”. Ne-am despărțit cu un „ne vedem pe platouri sau pe scenă”. Și acum, în această vară, am filmat pentru un film cu mulți tineri. Actrița care are rol principal e foarte tânăra, e studentă în anul 2 la UNATC. Eram mama ei în film. La repetiții mi-a spus ca e din Botoșani, că ne-am văzut la IDEO IDEIS. Ne-am bucurat amândouă că ne-am reîntâlnit pe platouri, dupa cum am stabilit. 🙂 Mi s-a părut o întâmplare minunată.

Cum a fost pentru tine experiența festivalului? Cum arată noua generație de actori? Există anumite modele sau trenduri pe care le-ai observat?

Am trăit câteva zile suspendați din viețile noastre. Toți. Organizatori, participanți, traineri, mentori. Sunt impresionată în fiecare an de organizatori, de felul în care gândesc totul, cu atâta grijă, atenție, responsabilitate, pentru că experiența participanților să fie una bogată și plină de revelații.

Noua generație de actori e plină de talent, inventivitate, curaj. Foarte interesant este faptul că foarte mulți dintre adolescenții de la IDEO IDEIS nu devin actori. Ei sunt în diferite trupe de teatru din orașele lor pentru ca au înțeles că ceea ce dobândesc îi va ajuta în viața, indiferent de carierele pe care le vor urma. Treaba asta mi se pare tare importantă.

Și da, parcă mai mult decât în alți ani, e o generație care strigă „suntem aici, vedeți-ne, țineți cont de noi!”. Sunt curajoși, inteligenți, empatici, plini de energie. A fost o bucurie fiecare întâlnire cu ei.

Cum te-a ajutat pe tine personal și profesional această experiență? Ce ți-a plăcut cel mai mult la festival și la interacțiunea cu acești tineri?

Mi-a plăcut mult că în ciuda vârstei, putem comunica, știm să ne ascultăm și să ne înțelegem. Dacă pentru o clipă am ajuns la sufletul unuia dintre ei și am fost de folos, sunt fericită. Meseria asta ne face egali. Asta e minunat la ea. Suntem pe scenă, depindem unii de ceilalți, suntem o echipă, o familie. Îmi place să cred că am fost ca o familie bună, funcțională. Am fost mentorul trupei A.C.T. din Bacău. Sunt niște tineri senzaționali, nu exagerez deloc. Nu au un coordonator, se ocupă ei de tot, cer ajutorul unui adult actor sau regizor din Bacău, atunci când au nevoie. Dar repetă singuri, se organizează singuri. Sunt talentați și deștepți, funcționează minunat împreună. Am fost impresionați de performanța lor. Au făcut un spectacol de commedia dell’arte care putea sta foarte bine pe o scenă profesionistă.

Cred că „euforie” ar descrie frumos efectul întâlnirii dintre noi. Și le mulțumesc pentru cum m-au primit în familia lor!

Cum ajută IDEO IDEIS în mod concret tinerii? Cum îi îmbogățește pe ei această experiență? Cum vezi tu aceste inițiative destinate domeniului creativ?

IDEO IDEIS e o excepție. Ar trebui să existe mult mai multe inițiative de acest gen. Eu aș fi fost fericită dacă exista un context atât de frumos și de plin de revelații la vârsta mea.

E important pentru adolescenți acest cadru în care se simt în siguranță, în care li se suflă în aripi. Am văzut atenția cu care organizatorii aleg temele și continua preocupare să ofere o experiență care să îi ajute pe participanți.

E o comunitate talentată, deșteaptă, atentă, empatică la IDEO IDEIS, e important pentru adolescenți să trăiască asta. Nu toți devin actori, dar încrederea, bucuria, felul în care comunică între ei, felul în care se expun, vulnerabili și puternici în același timp… toate astea sunt experiențe care le folosesc în viață.

Trupa ACT & Maria Obertin @IDEO IDEIS 18. Photo by Matei Bumbuț

Povestește-ne câteva întâmplări din perioada festivalului, care îți vor rămâne în suflet. Ne poți oferi și câteva detalii behind the scenes?

Prefer să păstrez în suflet interacțiunile frumoase și importante, poate, pentru mulți dintre ei, pentru că am avut încredere unii în ceilalți și ne-am deschis. Dar pot spune cât de impresionată am fost să îi văd pe cei din programul #experiențaIdeoIdeis. IDEO IDEIS si-a mai asumat un rol de câțiva ani. Organizează Capsule de Teatru și Deșteptări – adică trimite oameni care să lucreze cu adolescenții în comunități în care nu există tradiția unei trupe de teatru, în care preocuparea pentru dezvoltarea de acest tip e minoră.

Acum 2 ani eu am fost la Roșiorii de Vede și am lucrat cu tineri adolescenți care nu aveau nicio experiență de acest tip. Nu m-am simțit niciodată în viața mea mai utilă ca atunci. Când tinerii îți spun „mie un adult nu mi-a vorbit niciodată atât de frumos” sau „e prima dată când prind încredere că pot face și eu ceva”, e tare dureros. Sunt la început de drum, sunt plini de posibilități și resurse interioare. Dar mulți nu au niciun sprijin. E important să ajungem la aceste comunități. Anul acesta #experiențaIdeoIdeis a călătorit în 8 orașe, a ajuns la peste 200 de adolescenți, iar pe 20 dintre ei i-a dus într-o tabără de creație unde au lucrat în 7 zile un spectacol și un mediu-metraj. Le-am văzut în festival și am rămas impresionată. Întregul proiect e impresionant… și știu cât de important a fost pentru adolescenții de acolo să trăiască altceva, să aibă încredere în ei, să prindă curaj. E un strigăt în această generație. Să nu trecem surzi! Vom fi surprinși de discursul articulat și curajos!

3 cuvinte care te caracterizează: Bucurie, pasiune, energie.

Un moment în care te-ai simțit mândră că ești actriță: Nu știu dacă mândrie. Sunt fericită că am o meserie pe care o ador și că abia aștept să sune telefonul și să am treabă.

Rolul preferat jucat în carieră: Mi-e greu să aleg, am muncit pentru toate rolurile, e sufletul meu acolo, mi-s dragi toate.

Ultimul lucru pe care l-ai făcut pentru prima dată: Am mancat la un restaurant srilankez cu gașca de prietene acum câteva săptămâni. Gusturi noi, minunate, surprinzătoare.

Note to self: Ce-i al meu, e pus deoparte.

–

Editor:

„Cel mai greu este atunci când simți că nu ești luat în serios de oamenii care nu fac meseria asta.” | Ana Udroiu, actriță

Dacă spectacolele românești de musical vă sunt cunoscute, cel mai probabil ați remarcat-o deja pe scenă pe Ana Udroiu – este Wednesday Addams în „Familia Addams” și Lucy în „Opera de trei parale”, ambele producții semnate de Răzvan Mazilu.

Ana este angajată a Teatrului Excelsior din București, cu apariții în diverse producții de film și o voce încântătoare, fiind parte din echipa care dublează vocile în filmele și serialele de desene animate difuzate de Disney Channel.

Cine este, de fapt, Ana Udroiu?

Ana Udroiu este o fată destul de O.K., care încearcă să fie un om cât mai bun cu ea însăși și cu ceilalți oameni.

Pe plan profesional, Ana încearcă mereu să fie un artist din ce în ce mai bun și mai complex, căutând în același timp să spună ceva relevant cu fiecare rol și proiect în care lucrează.

În prezent, Ana este angajată la Teatrul Excelsior, unde vă recomand să o vedeți în Familia Addams și în Opera de Trei Parale. În rest, o puteți vedea la înregistrări sau rezolvând tot felul de treburi în multe locuri prin oraș. Ana e ca mercurul, cum apare, cum e în retrograd!

Ana Udroiu (2)

Cum și cand ți-ai dat seama că dorești să urmezi o carieră în lumea artei?

N-a fost un moment anume, au fost mai multe semne pe tot parcursul copilăriei și adolescenței. Într-o zi prezentam știrile meteo de la fereastră, în alta îi așezam pe colegii mei de clasă și făceam împreună o scenetă, apoi la toate petrecerile dansam și repetam toate sincronurile pe care le vedeam prin videoclipuri, deci un regizor/dansator/prezentator de succes aș fi reușit eu să fiu.

În orice caz, era clar că mă voi orienta spre o meserie din zona artistică.

Ce alte pasiuni mai ai?

Îmi place să variez, să îmi găsesc îndeletniciri noi, să învăț lucruri noi. M-am apucat de echitație, îmi place să schiez, vara îmi place să merg pe Stand Up Paddle și îmi place foarte mult să călătoresc. Dacă aș avea mulți, mulți bani, aș încerca să descopăr toate cotloanele lumii.

Ana Udroiu (1)

Dacă nu era actoria sau muzica, spre ce alt domeniu profesional te-ai fi îndreptat?

Acum câțiva ani mă lua cu frică atunci când mă gândeam că poate va trebui cândva să fac altceva, dar, în timpul pandemiei, am fost nevoiți să punem pe pauză tot ce făceam și atunci mi-am dat seama că nu mai sunt dependentă de meseria pe care mi-am ales-o.

Mi-am exprimat creativitatea în alte feluri și așa am descoperit pasiuni noi. La câte lucruri am mutat și am vopsit prin casă, cred că aș fi un designer de interior destul de bun, apoi lucrul cu camera, cu luminile și mai departe montatul filmulețelor pe care le mai făceam pentru teatru mi-a deschis interesul spre partea de post-producție.

Care este cel mai greu lucru pe care a trebuit să îl confrunți de când muncești în acest domeniu?

Cel mai greu este atunci când simți că nu ești luat în serios de oamenii care nu fac meseria asta. Mulți au impresia că e un fel de hobby și te întreabă „mai faci actorie?”, ca și cum actoria ar fi doar o fază prin care ai trecut cândva. Astfel, riști și tu să iți pui întrebări și să te îndoiești de direcția pe care ai ales-o.

Țin minte că am avut un moment de cumpănă acum câțiva ani, când mi-am pus problema asta foarte serios și m-am gândit dacă ar trebui să mă las de actorie de tot. Cred că astfel de momente sunt cel mai greu de depășit în viața unui actor.

Ana Udroiu

Actorie sau muzică? De ce?

Mă consider o actriță care cântă, nu neapărat o cântăreață, deci cu muzica nu am avut încă timp să aprofundez lucrurile. Mi-aș dori să cânt mai mult, dar nu mi-am găsit încă stilul și nici oamenii cu care poate m-aș asocia în viitoare proiecte muzicale.

Dar, chiar dacă m-aș apuca mai serios de muzică, tot aș rămâne ca bază la actorie, pentru că are un spectru mult mai larg de exprimare și oricum, pot face și muzică prin intermediul meseriei de actor.

Ce rol din spectacolele pe care le-ai jucat până acum a avut cel mai mare impact asupra ta?

Rolul lui Wednesday, din Familia Addams, mi-a solicitat aproape toate capacitățile.

În primul rând, a fost o provocare să înțeleg cheia de joc, musicalul nefiind un stil tocmai realist. În al doilea rând, a trebuit să studiez mult ca să pot cânta song-urile și, nu în ultimul rand, a trebuit să îmi racordez corpul la o disciplină de fier, pentru a mă putea potrivi în marele mecanism al unui spectacol de musical, care trebuie să meargă ca un ceas.

Cred că acest gen de teatru presupune foarte multe provocări, dar infinit mai multe recompense.

Ana Udroiu (3)

Care este actorul sau actrița preferată?

Pe lângă cei consacrați, îmi place să urmăresc și generația tânără. Mi se pare că, în multe cazuri, ești mai degrabă impresionat de actorii tineri, pentru că ei vor munci dublu că să își demonstreze calitățile.

Mi-a plăcut mult de Emma Corrin și de Claire Foy din The Crown, dar și de Josh O’Connor (care mai poate fi văzut și în God’s Own Country, alături de actorul nostru Alec Secăreanu – și el foarte bun!).

Apoi mi-a plăcut de cele două fete din L’amica geniale, Margherita Mazzuco și Gaia Girace, care au avut o sarcină foarte grea să ducă astfel de roluri dramatice. Rachel Brosnahan merită urmărită pentru calitățile ei comice în The Marvellous Mrs. Maisel. Îmi mai place și de Timothée Chalamet pentru că este un actor neobișnuit de deschis și disponibil, iar asta se vede în fiecare rol pe care îl face și, dacă tot suntem la superstaruri, aș menționă-o și pe Zendaya, care demonstrează că poate fi cameleonică încă de la o vârstă foarte mică.

Care este piesa ta de teatru favorită și de ce?

Piesa scrisă ar fi „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, pentru că este textul cu care am debutat într-un teatru profesionist și pentru că este scrisă atât de bine, încât ai impresia că nu trebuie să faci niciun efort ca să duci acțiunea mai departe.
Ca spectacol, aș zice „Raoul”, pe care l-am văzut cândva în facultate. Era un one man show în care acest James Thiérrée, nepotul lui Charlie Chaplin, făcea pantomimă, acrobații, dansa și la un moment dat zbura și deasupra noastră într-un ham.

Nu mai țin minte mare lucru, dar îmi amintesc că am fost foarte impresionată de faptul că un singur om poate umple scena Teatrului Național doar cu talentul și priceperea lui.

Iar ca spectacol care încă se joacă, daca mergeți în vacanță la Londra, recomand din toată inima „Book of Mormon”. Nici nu are rost să zic ceva despre el, este foarte, foarte bun din toate punctele de vedere și datorită lui am înțeles ce înseamnă musical în adevăratul sens al cuvântului.

Ce sfat le-ai transmite actorilor aflați la început de drum?

Să aibă puțină răbdare, atât cu industria, cât și cu ei înșiși, dar în același timp să încerce mereu să învețe noi skill-uri și să le șlefuiască pe cele vechi. Practic, să fie că o rățușcă ce pare calmă la suprafață, dar în apă pedalează de zor.

Să își culeagă cât mai multe informații, despre orice se poate, să meargă la festivaluri de teatru și de film, numai așa îți dezvolți universul interior.

Și nu în ultimul rând: disciplină, disciplină, disciplină!

Care este lucrul care te motivează să nu renunți și poate chiar să muncești din ce în ce mai mult pentru a-ți atinge obiectivele propuse?

Cel mai mult mă motivează faptul că avem o viață mult prea scurtă ca să ne-o petrecem în mediocritate și ideea că în orice domeniu ți-ai alege să profesezi, să încerci, sau chiar să reușești să fii cel mai bun.

Ana Udroiu (2)

Dacă te-ai putea întoarce în trecut, sunt decizii pe care ai prefera să le schimbi?

Nu prea cred că nu există regrete.

Mi-aș dori să fi fost puțin mai hotărâtă și mai perseverentă în trecut, poate chiar mai încrezătoare în forțele mele.

Mi-aș fi dorit să nu fiu învăluită de frică în luarea deciziilor, dar cred că lucrurile astea se învață cu timpul.

Mi-aș fi dorit ca la 20 de ani să fiu cum sunt acum, dar, din păcate, vorba youth is wasted on the young este adevărată.

Mentorul tău în actorie: Răzvan Mazilu.

Tocuri sau flat shoes? – Tocuri.

Activitatea ta favorită pentru a te recrea: Cafeluță și plimbare.

Ultimul lucru pe care îl faci înainte să adormi este: Mă gândesc că mai am de dormit 8 ore și 45,44,43,42…..

Rutina ta de dimineață este: Alta în fiecare zi.

Credit foto: Ioana Gioabă, Vlad Catană, Adi Bulboacă.

„ Sunt un om modest, cu o viață modestă, dar cu ambiții mari.”|Marina Palii, actriță

Marina Palii este absolventă a Universității de Artă Teatrală și Cinematografică, București. Așa cum se autocaracterizează, Marina este spontană și nerăbdătoare, o actriță complexă care se identifică în totalitate cu meseria pe care o practică.

Deși a cochetat și cu alte zone profesionale, fiind pasionată de studiul limbilor străine noi, mereu s-a întors la prima sa pasiune, actoria, simțind o atracție spre artă și umanism și crezând că „arta și iubirea vor salva lumea”.

Pasiunea și munca depusă au adus-o pe Marina pe marile scene, reprezentările sale fiind apreciate la scenă deschisă, atât la Berlinale, cât și acum, în cadrul Galei Gopo unde a fost nominalizată la categoria cea mai bună actriță într-un rol principal.

Cine este Marina? Ce îi place să facă, ce o reprezintă?

Sunt un om modest, dintr-o familie modestă, cu o viață modestă, dar cu ambiții mari. Mă aprind ușor, sunt încăpățânată, spontană, nerăbdătoare, nu suport nedreptatea. Tocmai am enumerat mai toate calitățile care pentru un actor sunt defecte. Îmi place arta, umanismul.

Înainte, credeam că arta și iubirea vor salva lumea. Acum, nu mai înțeleg nimic. Îmi plac oamenii sinceri, îmi place liniștea, sau să vorbesc cu necunoscuți atunci când mi-e greu, îmi place să râd și apoi să mă supăr la glume proaste, îmi place cum transpirația lipește costumul de scenă de corpul obosit după un spectacol bun, sau după o zi de filmare muncită bine.

Ți-ai început studiile la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, specializarea Filologie (polonă – franceză), iar ulterior te-ai reorientat spre Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, Bucureşti. Ce te-a determinat să faci această schimbare? De ce litere, de ce teatru?

Chiar și atunci când am intrat la Facultatea de Limbi Străine, voiam să fac teatru. Când eram mică îmi plăcea să îmi imaginez că am mai multe vieți în același timp. În liceu cochetam cu noțiuni de fizică cuantică. Cochetam în sensul că nu mă pricepeam deloc, dar visam mult. Mi se părea atunci, din spectacolele pe care le vedeam la Sibiu, că mințile actorilor chiar pot da o formă timpului.

Dar pentru că eram prea mult în capul meu, după liceu, dădusem o probă foarte proastă la Sibiu, la actorie, și chiar dacă am intrat, am decis să nu confirm locul și să plec la București, să mă pregătesc mai bine și să dau a doua oară la actorie, de data asta mai prezentă.

Bucureștiul m-a coborât cu picioarele pe pământ. Între timp, am decis să studiez polona pentru că voiam foarte mult să ajung în Gdansk, la Festivalul Shakespeare. Am descoperit o plăcere în a studia limbi străine noi. După filologie, am dat la UNATC și am fost mulțumită de rezultat. Nu mai vedeam dimensiuni paralele.

Marina Palii 0 9

Când ți-ai dat seama că teatrul și cinematografia sunt marile tale pasiuni și acesta este drumul pe care vrei să îl urmezi?

În liceu, fusesem voluntar la FITS timp de trei ani. M-a educat tot ce vedeam pe scenele de la Sibiu, în special în perioada festivalului. De acolo teatrul. În Moldova nu văzusem niciun spectacol de teatru, nu știam de niciun film de referință în afară de cele sovietice.

La 16 ani am început să descopăr lumea, la 20 de ani mi-am dat seama că vreau teatru, la 24 că vreau să fac și film. Nu știu de ce am vrut acest drum, nu cred că pentru glorie sau mai știu eu ce închipuiri narcisiste. Eu credeam că actorii pot da formă timpului, dacă ne referim la timp ca materie. Descoperind culisele acestei meserii, cred mai rar asta. Mi s-au împământenit visele, ca să zic așa.

Încă din timpul facultății ai avut diverse colaborări cu teatre din țară. Care este cea mai frumoasă amintire/ experiență pe care o ai din perioada studenției? Care a fost rolul pe care l-ai îndrăgit cel mai tare?

În anul întâi de facultate am făcut un exercițiu de improvizație, un fel de etude pornind de la un fragment din „De veghe în lanul de secară”. Eram o prostituată care trebuia să ceară bani protagonistului pentru un act sexual care nu s-a consumat. El nu trebuia să îi dea. Îmi amintesc și acum privirea colegului în timp ce îl convingeam să îmi dea banii, că aveam nevoie de ei.

El avea obligația să nu mi-i dea. Scena a durat ceva timp, pentru că eu refuzam să plec și îl imploram să îmi dea banii. Și a cedat. A fost ceva extrem de uman în acel schimb de priviri. În spectacolul de licență jucam Gloria din „Și caii se împușcă, nu-i așa?”.

Am îndrăgit foarte mult acel rol, dar nu de la început, pentru că îmi era greu să accept asemănarea dintre noi două. Dar da, e un personaj care m-a ajutat să mă accept așa cum sunt, să depășesc etapa ”trăirismului” în facultate și să râd de mine mai mult. M-aș mai întoarce la Gloria, mai ales în perioada asta.

Anul 2018 pare să fi fost unul aparte pentru tine, fiind cel în care ai primit primul tău rol într-un film, Malmkrog. Cum ai primit vestea? Care au fost etapele pe care a trebuit să le parcurgi până ai fost selectată?

Eram în mașină, mă întorceam de la Sighișoara liniștită că mă întorc la master, bucuroasă de experiență, când primesc un apel, aflu că iau și sunt rugată să îmi fac bagajele să vin la Sighișoara. Râdeam pe bancheta din spate, sunând profesoara de la master și rugându-mă de ea să mă lase să plec la filmări.

Am venit în februarie, am plecat din Sighișoara la început de aprilie. Castingul a fost scurt, am trimis un selftape cu un monolog în franceză, apoi am fost sunată să vin la Sighișoara la casting. Acolo am citit la masă un text, Cristi a dat câteva indicații, seara i-am cunoscut pe actorii francezi. Am înțeles de ce am luat rolul abia spre finalul filmărilor.

Marina Palii 0 2

În această producție ai avut șansa să fii colegă de platou cu mulți actori consacrați. Cum a fost această experiență pentru tine? Ai simțit asta ca o presiune mare pe umerii tăi sau din contră, acest aspect te-a ajutat să evoluezi?

Am petrecut 40 de zile la Sighișoara. Am comparat perioada asta cu cele 40 de zile în deșert, la nivelul provocărilor și limitelor cu care m-am confruntat. Presiunea a fost enormă, dar a trebuit să învăț din mers. Începând cu abecedarul. În ceea ce privește procesul de filmare, tot greul a fost spre binele meu. Clar m-a ajutat, tot ce mi s-a întâmplat după a fost datorită acestui film.

De unde îți iei inspirația? Ai actori pe care îi urmărești cu drag și te raportezi la ei ca la un exemplu?

Mereu am apreciat actorii care, pe lângă profesionalism, dau dovadă și de o verticalitate morală, care poartă cu ei un adevăr pe care nu-l trădează. Prefer să iau drept exemplu un actor poate mai puțin popular, dar mai onest în alegerile sale. Din fericire, cunosc astfel de oameni. Inspirația vine în mare parte din copilărie, din răni deschise, din neputință. Din păcate, confortul nu mă inspiră, și aici chiar mi-aș fi dorit să fiu construită altfel.

Care este perspectiva ta asupra asupra zonei artistice, a actoriei în România? Care consideri că sunt cele mai mari provocări cu care se confruntă un actor?

Pentru un actor angajat, cred că provocarea ar fi să rămână mereu antrenat într-un sistem care încurajează sedentarismul și plafonarea. Pentru un actor independent, cred că marea provocare e să poată supraviețui din artă fără să ajungă să facă compromisuri rușinoase.

Îmi doresc foarte mult ca în artă să primeze calitatea, iar calitatea costă, nu o poți face la nesfârșit din încropeli. Îmi doresc să fie mai mult interes pentru cultură, mai mulți oameni competenți și onești în comisiile de finanțare. Mai multă finanțare. Adică bani la cultură, bani folosiți chibzuit și transparent. Bani și locuri de muncă pentru tinerii actori.

Perspectivele mele sunt sumbre. Îmi pare rău pentru toți absolvenții minunați care vor fi aruncați în zona gri a sintagmei ”te descurci”. În România e pe descurcate. Facem, dregem, ne descurcăm.

Ai luat în calcul vreodată posibilitatea de a părăsi România și de a merge într-o altă țară pentru a-ți continua cariera?

Da, de mai multe ori. Ultima dată am luat în calcul această posibilitate după ce am participat la Berlinale Talents. Dar era pandemie, am o familie de care nu mă pot despărți, viață personală, oameni pe care îi iubesc. Mi-a fost frică la 30 de ani să las totul baltă și să plec către necunoscut. Nici nu aveam cum să iau această decizie de una singură.

Marina Palii 0 10

În cadrul Galei Gopo ai fost nominalizată la categoria cea mai bună actriță într-un rol principal, în Malmkrog. Ce reprezintă pentru tine această nominalizare? Care a fost primul gând care ți-a trecut prin minte când ai primit vestea?

Când am primit vestea, încercam să fac rost de medicamente care urmau a fi trimise ca ajutor umanitar. M-a anunțat un amic pe Facebook că am fost nominalizată. Abia după, a doua zi, am conștientizat nominalizarea, seara, când m-a întrebat iubitul meu cu ce mă îmbrac.

Era un amestec de panică și bucurie, oboseală și adrenalină în același timp, am început să râd isteric. Mă bucură mult această nominalizare. Pe cine nu ar bucura? E o dovadă că ceea ce fac nu fac în van, cu speranța că, din punct de vedere profesional, de acum încolo va fi mai bine.

Ce sfat i-ai da unui tânăr care visează ca într-o bună zi să fie pe scenă, să devină actor, dar nu primește neapărat susținerea de care ar avea nevoie? Ce l-ai sfătui să facă?

Cred că primul sfat pe care pot să i-l dau este să viseze mai puțin și să muncească mai mult în sensul ăsta. Trăim vremuri în care să trăiești exclusiv din artă, mai ales la început de drum, este extrem de greu.

Deși, nu cred că a fost vreodată ușor, nici în vremuri mai bune. Cred că l-ar ajuta să idealizeze mai puțin acest vis, să se ancoreze în realitate și să muncească pentru a obține recunoașterea pe care o dorește.

Atunci când nu ești pe scenă sau pe platourile de filmare, ce îți place cel mai mult să faci? Cum îți petreci timpul liber?

De când a izbucnit războiul, am uitat de tot ceea ce îmi plăcea să fac înainte. Timpul liber nu mai este liber, prima lună mi-am petrecut-o ca voluntar fie la Gara de Nord, fie în centre de refugiați, fie stăteam pe telefoane și ajutam cu cazari, cu transport, cu acte, cu ce puteam.

Dar am ajuns să nu mai am timp pentru viața personală. De profesională nici nu mai zic, acolo am rămas repetentă de-a dreptul. Acum am luat o pauză. De la tot. Din punct de vedere profesional, poate nu e momentul potrivit. Înainte îmi plăcea să călătoresc, să joc rentz, să văd filme bune, spectacole, să citesc, să ies cu prietenii și să ne pierdem în dezbateri mărunte pe subiecte mari.

Într-o dimineață, în timp ce mergeam spre teatru, mi-am petrecut timpul liber admirând pomii înfloriți, am realizat că nu mai e iarnă și m-a bușit plânsul.

Cu ce fel de oameni te înconjori zi de zi?

Recent, cu câțiva oameni apropiați și cu o singurătate de care am nevoie

Un regret:

că nu am petrecut mai mult timp alături de familie

Cel mai important lucru pe care l-ai învățat în ultimii ani:

nu amâna pe mâine ce poți face azi

Cafea sau ceai?

Cafea la orice oră a zilei.

Tocuri sau flat shoes?

Flat shoes. Tocurile mă panichează.

Editor:

DIANA BOBOIA THE WOMAN EDITOR 2021-01

„Îmi iubesc meseria atât de mult încât, nici nu vreau să mă gândesc la ce aș putea să fiu dacă nu aș fi actriță”, Ștefana Badiu, cofondatoare Dream & Act

A lucrat un deceniu în domeniul economic, pentru cele mai mari corporații din România, dar a ales să renunțe pentru a-și urma pasiunea din copilărie: actoria. A urmat o a doua facultate, respectiv Facultatea de Arte, specializarea Arta Actorului, renunțând, astfel, la profesia de economist.

În prezent, Ștefana Badiu împărtășește iubirea pentru actorie și cu ai săi cursanți din cadrul școlii Dream & Act, a cărei cofondatoare este.

Ați fost economist. Cum ați ajuns să practicați actoria?

Pasiunea pentru actorie a început de când eram copil. Obișnuiam să mă joc de-a sclava Isaura prin casă, iar în școala generală participam la cercul literar de română, dar și la concursuri de poezii, unde mi-am dat seama că am abilitatea de a învăța foarte repede sute de poezii. Când a trebuit însă să aleg liceul pe care să îl urmez, mama m-a îndrumat să aplic la Liceul Economic, deoarece a considerat că meseria de economist este una „asigurată”. Ulterior, am urmat o facultate cu profil economic, devenind economist cu diplomă. Pe perioada studiilor am lucrat în mai multe domenii, pentru a mă întreține, iar după finalizarea acestora, am urmat calea multinaționalelor și a economiei.

Timp de 10 ani am fost economist, până în 2009, când s-a produs o schimbare în viața mea. În urma unui accident la schi, precedat de o perioadă lungă de recuperare, am avut timp să-mi fac o analiză a vieții mele. Mi-am dat seama că eram nefericită cu statutul de economist, așa că am decis să schimb asta.

Așa că m-am înscris la Facultatea de Arte, specializarea Arta Actorului, chiar dacă în paralel am continuat să lucrez în economie. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, dar și cea mai zbuciumată, fiind marcată și de divorț.

Totuși, sunt de părere că am luat cea mai bună decizie a vieții mele, aceea de a-mi urma pasiunea. Încurajez pe toată lumea să își urmeze pasiunile și dorințele, indiferent de vârsta pe care o au. Acum, nu-mi pot imagina viața fără meseria de actor, fără a gândi ca un actor, fără a mă uita la oameni și la experiențele vieții prin prisma unui actor. Iar acest lucru este o binecuvântare pentru mine.

Meseria dumneavoastră de actor se definește foarte bine și prin prisma școlii pe care ați fondat-o. Cum și când a început povestea școlii de actorie Dream & Act?

În anul 2013, am participat la un eveniment de Public Speaking, unde le-am cunoscut pe cele care aveau să îmi devină, o lună mai târziu, partenere: Irina Bescuca și Mădălina Berdila. Într-o discuție la o terasă, cele două au observat pasiunea mea pentru actorie și s-au arătat dornice să urmeze și ele măcar un curs pentru actori amatori. Le-am recomandat inițial cursul unui fost coleg de facultate, Ninel Petrache, un profesor minunat, care însă nu mai ținea clasa în acei ani. Așa că, într-un entuziasm sincer, le-am spus: „Hai să ne facem noi școala noastră de actorie și îl chemăm pe el să predea la noi!”. Și așa s-a și întâmplat. Am învățat arta predării actoriei de la Ninel, urmând, ulterior, să încep să predau singură, și, mai târziu, alături de colega mea, Irina Bescuca.

Cum ați descrie toți acești ani de Dream & Act?

Cred că toți acești ani de când am fondat Dream&Act au fost cei mai minunați ani din viața mea.

Ne-au trecut foarte mulți oameni pragul, am avut peste 70 de grupe de cursanți și ne bucurăm că am reușit să le insuflăm pasiunea pentru actorie.

Desigur, lucrurile s-au schimbat în contextul actualei pandemii, ca în cazul tuturor business-urilor. Inițial, am decis să luăm o pauză de două săptămâni, timp în care am căutat soluții viabile pentru a ne putea continua activitatea. Astfel am decis să ne continuăm online cu grupele pe care le avem și să încercăm chiar să deschidem o grupă nouă, tot online. Lucrurile au decurs chiar mai bine decât ne așteptam. Au fost și câteva persoane care au decis să renunțe o perioadă și să reia cursurile fizic, atunci când acest lucru va fi posibil.

Am deschis și acea grupă nouă online și dacă inițial am susținut workshop-uri online, am continuat apoi să ne vedem video zi de zi.

Pe lângă școala de actorie, sunteți și actor. În ce distribuții vă vom putea vedea?

Mă puteți vedea în distribuții precum: „Flagrant”, „Când Cupidon e chior”, „Caragiale Remix”, „Dublu sens”. Totodată, înainte de a intra în starea de urgență, aveam ultimile repetiții pentru un spectacol foarte drag mie, „Domnisoarele din Avignon”, în regia lui Bogdan Gagu.

Este dureros că noi actorii nu putem juca și îmi este foarte dor de scenă. Însă sper că lucrurile vor reveni curând la normal și vom putea să ne bucurăm publicul din nou.

Terapie prin Artă by Create.Act.Enjoy proiect inițiat de către Diana Buluga revine la Cluj-Napoca

Terapie prin Artă by Create.Act.Enjoy își propune și în acest an să aducă un plus de veselie, empatie și culoare celor care vor fi in spitale în Cluj-Napoca.

Proiectul include activități care se potrivesc pentru toate vârstele și condițiile: 16 momente artistice itinerante, 8 ateliere creative, 3 concerte în curtea spitalelor și un spectacol de teatru, zeci de vizite surpriză „Rudă pentru o zi”, instalații și expoziții.

Începând de astăzi, 17 iunie, și până în 18 iulie, actorii cooptați în proiect vor juca și se vor juca împreună cu pacienții de-a lungul zilelor în care sunt programate momentele artistice itinerante. Acestea vor fi susținute de actorii Paul Sebastian Popa, George Sfetcu, Carina Bunea, Alina Mișoc, Ioana-Maria Repciuc și Bogdan Gontineac, coordonați de regizorul Cristian Pascariu și de Diana Buluga, actriță și coordonator al proiectului. Aceste spectacole de teatru și improvizație care colindă întregul spațiu al unui spital au rolul de a aduce atmosfera de spectacol în saloane, cabinete, holuri și amfiteatre și de a transforma interacțiunile cotidiene dintr-un spital în amintiri prețioase. Diversitatea momentelor artistice a crescut la această ediție grație noilor costume de bufoni, absolut fabuloase, create de designerul vestimentar Călina Langa.

Atelierele creative se vor organiza în două dintre spitalele unde timpul mediu de internare al pacienților este mai lung, iar din chestioanarele aplicate în anii anteriori când s-a desfășurat proiectul a reieșit că activitățile alternative sunt binevenite. În zilele de luni-joi, de la ora 14:00, pacienții vor fi invitați să încerce exerciții de teatru și improvizație, să picteze, să compună muzică, să se cunoască unii pe alții, iar mai cu seamă pe ei înșiși. Atelierele vor fi coordonate de actorii Raluca Uzunov, Paul Sebastian Popa și Bogdan Gontineac. Vinerea este o zi dedicată concertelor în aer liber, primul fiind cu tinerii muzicieni de la Cantabile Quartert.

În plus, din dorința de a lăsa ceva permanent în urmă, ediția din acest an include construirea a două „creative spots”, unde pacienții să poată folosi aplicații de terapie prin artă. Aceste instalații creative vor fi amplasate la Spitalul Clinic de Recuperare și la Spitalul Militar și vor veni în completarea instalațiilor video incluse în ediția proiectului de anul trecut. Lucia Mărneanu, de data asta în calitatea de artist plastic, a fost cooptată pentru decorarea curții de la Institutul Regional de Gastroenterologie și Hepatologie cu un mural, alături de care va fi amenajat și un spațiu de recreere, cu mobilier urban.

Terapie prin Artă by Create.Act.Enjoy proiect inițiat de către actrița Diana Buluga s-a extins național

Aceasta este cea de-a șaptea ediție a proiectului Terapie Prin Artă al asociației culturale Create.Act.Enjoy și numărul spitalelor partenere a ajuns la șase.

Cele mai noi instituții spitalicești cooptate în proiect sunt Spitalul Clinic Municipal Cluj-Napoca și Spitalul Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca (secția Medicină Internă, strada Clinicilor). Proiectul revine și în spitalele cu care colaborarea a început în anii trecuți: Spitalul Clinic de Recuperare, Spitalul Militar de Urgență „Dr. Constantin Papilian”, Institutul Regional de Gastroenterologie și Hepatologie „Prof. Dr. Octavian Fodor”, Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Cluj-Napoca.

Pe toată perioada de desfășurare, din mai până la final de iulie, proiectul implică peste 50 de artiști profesioniști (actori, regizori, fotografi, videografi, muzicieni, designeri) și aproximativ 100 de voluntari.

Inițiativa asociației clujene are ca scop promovarea unui tip de terapie bazată pe activități artistice și creative care influențează sănătatea psihică, emoțională și fizică a persoanelor de orice vârstă, oferindu-le oportunitatea de a forma noi legături sociale. Proiectul vine în sprijinirea eforturilor medicilor, pacienților și apropiaților acestora de a spori efectele tratamentelor din spitale prin activități complementare, bazate pe artă și interacțiune. Implicarea artiștilor și a voluntarilor în activități directe cu persoanele din unitățile spitalicești contribuie la crearea sentimentului de comunitate, la promovarea unei stări de bine și a importanței consumului de artă în societate.

„Am creat acest proiect în 2012, când eram proaspăt absolvenți ai unor facultăți vocaționale. Am aplicat la un apel de finanțare pentru proiecte de „terapie prin artă” care urmau să fie implementate în 5 spitale din ţară – asta putea să însemne teatru, pictură sau muzică.

Noi am aplicat pentru Spitalul Clinic de Recuperare din Cluj și am găsit o formulă prin care să combinăm teatrul cu filmul, fotografia și scenaristica. Ceea ce cred eu că a făcut diferența a fost că ne-am gândit activățile în așa fel încât să implice activ persoanele aflate în spital – nu doar pacienții, ci și cadrele medicale.

De atunci proiectul a tot crescut, însă mereu a rămas o rampă de lansare pentru artiștii tineri, la început de carieră, pentru care oportunitățile de a-și crea experiență profesională sunt în continuare limitate”, spune Diana Buluga, actriță, co-fondator și coordonator al proiectului Terapie prin Artă by Create.Act.Enjoy.

Materialele foto-video din edițiile precedente ale proiectului Terapie prin Artă se pot vedea pe site-ul oficial Create.Act.Enjoy sau pe canalul de Youtube.

Detalii suplimentare:

hello@createactenjoy.com sau 0743 307 087.

Audrey Hepburn: „Pick the day. Enjoy it – to the hilt. The day as it comes!”

Nu îmi amintesc dacă prima dată am „întâlnit-o” pe Audrey în „Sabrina” sau „Vacanță la Roma”.

Știu însă că de la prima vedere m-a fascinat. Mai întâi, prin frumusețea, gingășia și stilul unic pe care le afișa în filme. Din curiozitatea de a descoperi mai multe despre această femeie-fenomen, am început să citesc despre omul Audrey. Aveam să aflu că frumusețea chipului era dublată de o frumusețe a sufletului, cel puțin la fel de impresionantă.

Audrey Hepburn a creat artă prin intermediul carierei, iar prin faima de care s-a bucurat a „creat” umanitate. În jurul vârstei de 59 de ani a decis să devină ambasadoare UNICEF. A început să cutreiere lumea, și-a unit forțele cu politicieni și oameni faimoși, pentru a ajuta copiii nevoiași. În perioada în care a colaborat cu UNICEF, organizația aproape că și-a dublat veniturile obținute din donații și sponsorizări. Audrey a „intrat” în UNICEF cu două „calificări”: renume și suflet.

Gingașă ca o lalea (puțină lume știe că, în timpul războiului, s-a hrănit cu bulbi de lalea, ceea ce avea să aibă un impact negativ asupra carierei de balerină la care visa), Audrey a fost doar o fată care visa să devină următoarea Anna Pavlova, care se cățără în copaci împreună cu frații ei, o tânără care deseori se simțea nesigură, dar care a învățat să se descurce cu destoinicie.

Indiferent de ceea ce viața i-a adus în cale, Audrey a strălucit și nu a dat greș în a ține seama de ceva de care noi uităm prea des:

Viața însăși este cea mai mare oportunitate!

„Pick the day. Enjoy it – to the hilt. The day as it comes. People as they come …. The past, I think, has helped me appreciate the present – and I don’t want to spoil any of it by fretting about the future.”

By Gabriela Blaga

Gabriela este un project manager creativ, cu experiență în change management, process improvements, business development și community management. Spune despre ea că îi place să iasă în afara zonei de confort. Are calități de excelent comunicator și mediator, cu o mare capacitate de a analiză a contextului organizațional, capabilă să coordoneze proiecte complexe la nivel regional și global, cu implementări de proiecte în Europa, Asia și America de Sud. Combină, cu succes coordonarea de proiecte cu activități de training, generând și menținând relații de business pe termen lung. Din februarie 2017, este antreprenor social, fondatoarea Asociației S.O.S. Endometrioza, care are ca obiectiv major creșterea nivelului de conștientizare asupra acestei afecțiuni feminine în România. Îi place să scrie și să împărtășească din propriile experiențe.

Surse foto: uma.edu.ve, fi.wikipedia.org, eleganceathome.blogspot.ro.

S-a tras cortina pentru Stela Popescu. 59 de ani de carieră, spre bucuria publicului

Stela Popescu a trecut în neființă la vârsta de 81 de ani. Vor rămâne însă pentru totdeauna piesele de teatru și filmele care au consacrat-o în cei 59 de ani de carieră. Născută într-o familie de învățători care, potrivit ei în nenumăratele interviuri, au susținut-o tot timpul, pleacă în 1953 la facultate, iar dintr-o selecție, ajunge să fie repartizată la Facultatea de Limbă Rusă ,,Maxim Gorki”. A renunțat la ea după un an pentru pasiunea pentru teatru și intră în echipa Teatrului Ministerului de Interne.

De-a lungul carierei, Stela a ajuns la inima publicului ei prin o mulțime de producții: a jucat la Teatrul de Revistă Constantin Tănase (,,Boema bucuria mea”, ,,Te-aștept diseară la Lipscani”), Teatrul de Comedie (,,Plicul”, ,,Steaua fără nume”), Opera Comică pentru Copii (,,Piatra din casă”, ,,Chirița), Teatrul Radiofonic (,,Gaițele”, ,,Sânziana și Pepelea”, ,,Coana Chirița cântăreață”), dar și în mai multe filme (între care ,,Nea Mărin miliardar”, ,,Pe malul stâng al Dunării albastre”, ,,A doua cădere a Constantinopolului”) și seriale de televiziune.

Va rămâne cunoscută și pentru rolurile jucate împreună cu Alexandru Arșinel, cei doi fiind văzuți atât de lumea artei teatrale și cinematografice, cât și de public, ca etalonul umorului de calitate.

Unul dintre cele mai cunoscute roluri recente ale Stelei Popescu, care a ajuns să fie viralizat pe rețelele de socializare, a fost monologul despre educație pe care l-a interpretat în serialul Las Fierbinți. Punându-se în pielea unei directoare de școală din mediul rural, monologul care prezenta o situație ad literam a sistemului educațional din țara noastră, spunea așa: ,,Toţi profesorii pleacă la Bucureşti, nimeni nu mai vrea să predea aici. Am scris la minister, am fost la inspectorate, nu sunt soluţii. De parcă aici n-ar fi copii de valoare. Nicăieri în Europa nu mai există aşa ceva: să încălzeşti clasele cu lemne. Lucrurile din ţara asta au luat-o pe un drum greşit.”

A primit mai multe premii și distincții de la înalți oficiali, de la Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, oferit în 2004 de președintele în funcție de atunci Ion Iliescu, Decorația Regală ,,Nihil Sine Deo”, decorație oferită de regale Mihai I al României, Ordinul Național ,,Steaua României” oferit de președintele în exercițiu Klaus Iohannis ,,pentru dragostea și talentul de care a dat dovadă în promovarea artei teatrale”, la decorația oferită de Nicolae Timofti, fostul președinte al Republicii Moldova, titlul onorific de ,,Artist al poporului”.

By Loredana Bertișan – Editor Contribuitor The Woman

Loredana este de profesie jurnalist, cu experiență de peste cinci ani în domeniu. A lucrat pentru mai multe publicații locale și naționale și a urmat mai multe stagii de formare în domeniu atât în țară, cât și în străinătate. Este absolventă a Departamentului de Jurnalism din cadrul Universității ,,Babeș-Bolyai”. Pe parcursul studiilor a descoperit că are o pasiune pentru partea de social și voluntariat, așadar a creat comunitatea Art4Education prin care se ocupă de campanii caritabile pentru copiii din satele României.

Sursă foto: www.image.stirileprotv.ro, www.specialarad.ro, www.revistatango.ro, www.romaniatv.net

Monica Bîrlădeanu – Curioasă, curajoasă, liberă

Monica Bîrlădeanu, style-icon, actriță și antreprenoare, este populară atât în România cât și în străinătate. În SUA a acceptat un rol în serialul Lost, în anul 2006, după rolul din Moartea domnului Lăzărescu (regizor Cristi Puiu). În anul 2012 Monica a lansat o casă de producție în Los Angeles care are 23 de proiecte pe care le regizează și produce.

Din spirit autodidact , a învățat să sculpteze în ceară și mai apoi în argint. Acesta a fost începutul unui nou business adiacent, o linie de bjuterii intitulată Mooncast, pe care le-a construit de la zero și pe care le-a gândit singură: de la piese, website, identitate sau distribuție până la tot conceptul și franciza brandu-lui.

Cine este astăzi frumoasa Monica Bîrlădeanu?

Este exact cine vrea să fie, iar sentimentul este eliberator. Când ajungi la acel nivel de maturitate în care începi să te vezi prin ochii tăi şi nu prin ai altora, poţi reuşi să muţi chiar şi munţii din loc. Devii o forţă.

Cum simţi actoria acum că ai experimentat şi alte domenii de activitate?

Una nu le exclude pe alta – mi s-au părut întotdeauna domenii creative complementare. Ca să mă gândesc la un rol la un nivel mai profund, de obicei aleg să lucrez cu migală la o piesă şi în felul acesta bruiajul zilnic dispare, iar mintea începe să-mi genereze soluţii mai interesante decât aş fi capabilă în tumultul unei zile obişnuite.

Cum este Monica – antreprenorul?

Foarte „do it yourself”. Pornind de la realizarea bijuteriilor, crearea magazinului online, programarea şi customizarea acestuia, editarea fotografiilor de produs şi până la trimiterea unui mesaj pesonal fiecărei cliente Mooncast. Monica – antreprenorul funcţioneză după principiul „nevoia te învaţă”, aşa că acumulez constant informaţii noi care mă ajută să mă dezvolt atât uman, cât şi profesional.

Ai început MoonCast de la zero şi singură. Ai face ceva diferit dacă ar fi să o iei iar de la capăt?

Lucrurile s-au întâmplat exact aşa cum trebuie, totul a avut un parcurs firesc şi consider că drumul de până acum a avut un rol foarte important în dezvoltarea mea personală şi nu aş face nimic diferit.

Am învăţat atât de multe lucruri, iar faptul că pot să povestesc despre ele la un eveniment precum conferinţa The Woman after 5 PM! de la Oradea mi se pare că punctează foarte bine acest aspect. Nu voi povesti din cărţi de marketing sau de afaceri, totul va fi aplicat, din ceea ce eu am trăit de câţiva ani încoace.

Care sunt provocările cele mai mari ca şi antreprenor? Poţi să ne dai exemple de situaţii?

Provocarea cea mai mare a fost să găsesc acele piese cheie pe care o femeie trebuie să le aibă şi pe care le poate purta în mai multe combinaţii. Am pornit de la premisa clară că bijuteriile pe care le fac trebuie să fie în primul rând ceva ce aş purta chiar eu. Experimentez foarte mult cu forme şi mărimi şi întotdeauna încerc să iau feedback de la femeile care îmi poartă creaţiile.

Este foarte important pentru mine să ştiu ce anume îşi doresc. Un exemplu concret: la început, cerceii pe care îi realizam erau mult mai mici comparativ cu cei pe care îi fac acum, însă buna mea prietenă Silvana m-a rugat să îi fac ei o pereche mai mare. Am postat pe Instagram o poză cu acei cercei, iar până dimineaţa am găsit în inbox suficiente mesaje cât să mă convingă că ar trebui să lucrez mai multe perechi cu acea mărime şi să le pun pe site. Cerceii îi poartă numele şi sunt în prezent unii dintre cei mai bine vânduţi.

De unde vin majoritatea clientelor Mooncast şi care este profilul femeii care alege o bijuterie Mooncast?

Am cliente din toate colţurile lumii, dar cap de lista sunt Los Angeles şi Canada. Femeia Mooncast cred că seamănă foarte mult cu mine. E o femeie căreia îi plac combinaţiile de argintiu/auriu, layerele, care poartă cercei mari în forme diferite fără să îi considere vulgari. E o femeie care nu se fereşte de ceea ce poate alţii ar considera „too much” şi care înţelege că o bijuterie e parte din stylingul unei ţinute şi poate schimba un întreg concept sau poate fi acel ceva care oferă dinamism şi o face să fie mult mai sexy.

Ai ales să faci altceva pe lângă actorie, deşi nu erai la o încrucişare de drumuri, ce s-a schimbat atunci?

Întâmplarea face că tot actoria m-a îndreptat spre ceea ce fac acum. Totul a pornit că o necesitate de a-mi ordona mintea lucrând cu mâinile, transformându-se rapid într-o formă de meditaţie. Prima dată când am descoperit asta a fost când lucram la un personajul Eloisa, din filmul „Maternity Blues”. Îmi era destul de greu la acel moment să generez nişte soluţii la dilemele personajului şi cumva am simţit nevoia de a lăsa toate întrebările care mă preocupau deoparte şi de a face o vreme ceva cu mâinile. Aşa am ajuns să îmi cumpăr un kit cu plastelină de argint. Arată fix ca cel pe care îl foloseam noi la grădiniţă.

Unde vrei să duci brand-ul Mooncast şi ce înseamnă el pentru tine?

Mooncast şi cu mine creştem împreună şi sunt sigură că vom avea un drum lung de parcurs. Pentru mine este în primul rând o metodă de evadare din cotidian, mă linişteşte foarte mult să lucrez şi să produc un obiect cu propriile mâini. Mooncast înseamnă unul dintre cele mai provocatoare proiecte pe care le-am făcut de-a lungul anilor, realizat la propriu de mâinile mele, iar satisfacţie şi emoţie mai mare că atunci când văd femei purtându-mi bijuteriile nu am mai simţit până acum. E o mândrie şi o bucurie combinată de fiecare dată cu o doză de recunoştinţă.

Care parte din tine a rămas în LA şi care în România?

Nici una – sunt întreagă peste tot pe unde umblu. Şi umblu de-obicei peste tot pe unde am treabă. Momentan în România.

Ce nu ştie publicul despre tine?

Sunt foarte multe persoane care se miră de fiecare dată când le povestesc că eu îmi creez singură bijuteriile, iar asta chiar înseamnă că folosesc ciocane, cleşti, patent, ghilotine sau şlaif-uri.

Este succesul copleşitor?

Depinde de vârstă la care îl experiementezi, de valorile pe care le ai în viaţă şi cât de mulţi te laşi influenţat de asta.

De ce crezi că nu au curaj femeile să facă un pas înainte şi să înfrunte prejudecăţile?

Pentru că nu se înconjoară de oameni care să creadă cu adevărat în ele. Prietenele şi le aleg pe criterii greşite, iar barbatii pe criterii de dominare. Asta nu mi se pare un context în care încrederea de sine şi curajul sunt calităţi cultivate şi încurajate.

Dacă ar trebui să te caracterizezi în 3 cuvinte, care ar fi acelea?

Curioasă, curajoasă (până la limita inconştienţei), liberă.

Photo credits: Emil Costruț

Styling: Diana Flore

MUA: Lidia Gligor (Vestige Centre Ville)

Hairstyle: Simina Cheteleș (Vestige Centre Ville)

Maria Popovici – de la teatru la strălucirea asumată a stand-up-ului românesc

„ Dacă vorbim despre femeia din publicul meu, care se bucură de spectacol, cred că îmi seamănă. Aș zice că e o femeie independentă, fără frică, care nu își cere scuze, care știe să zică NU și care se iubește foarte mult, indiferent de situație.”

Sunt un mare fan al show-urilor de stand-up comedy, un domeniu care s-a dezvoltat enorm în ultimii ani, în România. Chiar dacă totul a evoluat într-un ritm alert, nu voi uita niciodată cum râdeam cu lacrimi la spectacolele lui Doru Octavian Dumitru și la ale altor comedianți ai vremii, pe care putem să îi considerăm, la un anumit nivel, promotorii comediei de tip stand-up.

Acest gen de comedie, prin maniera directă și transparentă de a aborda anumite subiecte, până la urmă normale și obișnuite, din rutina cotidiană, poate fi catalogat ușor inaccesibil, deoarece esența lui nu poate fi gustată și înțeleasă constructiv, la nivel general.

Chiar dacă stand-up-ul nu este propus exclusiv de către bărbați, foarte puține femei și-au asumat acest rol, acela de dirijor al întregului act, al cărui succes depinde, foarte mult, de interdependența reciprocă, ce se creează între comediant și public, un spectacol care nu ar putea prinde viață fără caracteristica sa interactivă, care scoate întregul act din umbra frontală a monologului.

Și, oricât de mult aș aplauda inițiativa comedianților de a ne expune variante pline de empatie, cu care rezonăm, am simțit, totuși, nevoia constantă de o completare, asemenea unei replici bine argumentate, în cadrul unei dezbateri. Acest lucru s-a intamplat până să am ocazia de a o întâlni pe actrița Maria Popovici, tânara care a câștigat un celebru concurs de talente, datorită prestației sale de excepție.

Maria Popovici reprezintă acea voce asumată, care exprimă încredere în forțele proprii, o prezență feminină, de care scena comediei românești avea mare nevoie. E aproape imposibil să îi reziști. În cadrul show-urilor sale, Maria își prezintă cazul și îl susține cu dovezi concludente, asemenea unui avocat bine plătit, care urmează să câștige. Și a câștigat.

A câștigat admirația publicului, datorită naturaleții și sincerității, cu care care abordează subiecte obișnuite, prezentând situații amuzante din viața complicată a femeii. Deși acum se află în plin turneu național, Maria Popovici a acceptat să ofere un interviu revistei The Woman și, datorită asumării sale, o putem considera SMART, BEAUTIFUL, INDEPENDENT.

Când ai realizat că vrei să devii comediant? Cum se împacă acest statut cu cel de actor?

Cred că am realizat asta la foarte scurt timp, după ce am scris câteva glume și am început să urc pe scenele cluburilor de comedie din București. Pe masură ce numărul serilor de stand-up din viața mea creșteau, îmi doream să am parte de asta și mai mult, din ce în ce mai mult.

Există o imensă diferență între meseria de actor de teatru și cea de comedian, dar în același timp, una o ajută pe cealaltă, în sensul în care actoria m-a ajutat să am un oarecare curaj în stand-up, iar stand-up-ul și improvizația m-au ajutat să imi dezvolt latura comică în teatru.

Cum s-a schimbat viața ta odată cu apariția în lumina reflectoarelor?

Apariția mea în lumina reflectoarelor s-a petrecut mai demult, când am terminat facultatea, acum 5 ani și am început să joc la Teatrul ,, În Culise’’, un teatru independent din București.

Și s-a schimbat viața mea, pentru că spre deosebire de confortabila protecție a școlii, aici oamenii plăteau bilet să ne vadă, iar pentru mine asta a însemnat o responsabilitate mare, care m-a maturizat rapid, în munca mea de actor.

Ținând cont că trăim într-o lume în care există o diferență destul de mare între esență și aparență și nu toată lumea gustă abordarea directă, specifică spectacolelor de stand-up comedy, cum ai descrie femeia care face parte din publicul tău?

Depinde. Dacă vorbim despre femeia din publicul meu, care se bucură de spectacol, cred că îmi seamănă, că rezonează cu mine. Așa mi-ar plăcea să cred. Aș zice că e o femeie independentă, fără frică, care nu își cere scuze, care știe să zică ,,nu” și care se iubește foarte mult, indiferent de situație.

Dacă vorbim de situația opusă, aș spune că nu o cunosc. Eu am în jurul meu, în grupul meu de prieteni, numai femei nebune, în cel mai bun sens, frumoase ( și frumoase și pentru că sunt, dar și pentru că așa vor ele), deștepte și cu suflet de copil.

Abilitatea de autoironizare este o calitate. Ce alte abilități consideri că sunt egale cu succesul în acest domeniu?

Din păcate pot doar să îmi exprim părerea, pentru că încă nu am devenit expertă. Sunt, totuși, la început în acest domeniu, fac asta doar de 2 ani și jumătate, așa că nu cunosc rețeta pentru succes, dar cred că sinceritatea te poate ajuta foarte tare să scrii un material bun și să îl și livrezi din suflet.

Trebuie să ai curajul să sapi adânc și să pui totul pe tavă. Mie îmi place să fac asta, învăț să o fac din ce în ce mai bine și mai mult și văd atâta bucurie în public, atunci când oamenii se regăsesc în tot ce zic, în poveștile mele, în situațiile penibile etc.

Dacă ai putea să te caracterizezi în trei cuvinte, care ar fi acelea?

M-aș caracteriza prin: LIBERĂ, ÎNCĂPĂȚÂNATĂ și NAIVĂ

By Diana Arieșan – editor contribuitor The Woman

Diana este profesor pentru învățământul preșcolar cu o experiență de peste 11 ani și autorul cărții „Abis în dealul sihastru”, lansată în anul 2013 (Editura Grinta, Cluj-Napoca). În anul 2015 a devenit membru al Cenaclului UBB, proiect realizat în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj. Absolventă a Facultății de Psihologie și Științe ale Educației și a Școlii Populare de Arte „ Tudor Jarda”, din Cluj-Napoca, secția retorică, Diana are preocupări pentru artă, sub toate formele sale. În perioada 2012-2014 a fost membru al trupei de teatru „Pavlov 25”, iar în prezent își consolidează abilitățile de retor în cadrul diferitelor evenimente culturale.

Sursă foto: arhivă personală Maria Popovici, adrianmociulschi.ro