Tag: Antoneta Gales

„Cea mai mare responsabilitate a unei mame este să îi arate fiicei ei că e fericită.” | Antoneta Galeș

Mă aud spunând ceva și o aud pe ea, pe mama. Pregătesc o mâncare și îmi vin în minte gesturi ale ei. Mă lovește brusc înțelepciunea și parcă e lângă mine, îmi șoptește la ureche. Orice ar fi, mama e cu mine mereu. Alături de ea e bunica. Sunt mătușile mele, verișoarele mele. Sunt prietenele mele. Sunt cu mine fiica mea și sora ei. Toate prietenele lor.

 

Sunt eu. Și sunt toate femeile din viața mea. Eu sunt ele și ele sunt eu. Eu sunt. Noi suntem. Sunt. Suntem. 

Dacă e să vorbim despre moștenire, cred că e ceea ce primim, ce alegem să păstrăm, ce adăugăm noi și ceea ce dăm mai departe. E acest continuum al transformării și al dezvoltării. Nicicând nu au avut femeile o viață mai bună decât acum, încă mai sunt multe de făcut, dar educația femeilor este esențială. Copiii, fete și băieți, sunt educați de mame, deci de femei, și dacă vrem să se schimbe ceva, de aici e nevoie să pornim: cum ne educăm fetele pentru o lume în care glasul lor să conteze și cum ne educăm băieții să conceapă o lume în care egalitatea de drepturi e mai mult decât un concept. 

 

Eram pe o plajă din Irlanda, de fapt pe niște stânci, stăteam și priveam valurile. Vântul bătea foarte tare, îmi tot dădeam părul din ochi, simțeam stropii oceanului și făceam greu diferența între picăturile de apă și lacrimi. Am avut atunci o senzație de bucurie și tristețe în același timp, mă durea suferința generațiilor de femei dinaintea mea, dar parcă le percepeam și zâmbetul a victorie. „Am  reușit, fetelor, suntem mai bine!”

 

Eu am pornit blogul pe vremea când Ada, fiică-mea, pleca la București. Ca un fel de susținere de la distanță. Mai mult niște întrebări, niște subiecte la care să reflecteze.  Cine sunt eu să dau lecții? Vreo înțeleaptă? Dacă aș fi fost așa, poate că nu ar fi trebuit să învăț pe pielea mea, m-aș fi mulțumit cu experiența celorlalți. Mă străduiesc să ofer ceva, dacă nu un răspuns bun, măcar o întrebare. Să spun lucruri care ar putea fi importante pentru generații de femei de aceeași vârstă cu mine sau pentru fiicele lor. 

 

Cred că asta au făcut și generații de femei înaintea noastră, s-au străduit ca pentru următoarele să fie puțin mai bine. Ne-au transmis asta așa cum s-au priceput. Poate că încă se mai temeau când ne rugau să fim prevăzătoare și delicate. Acum mai bine de o sută de ani, câteva au fost foarte curajoase când au militat pentru dreptul la vot. 

 

Mamele sunt femei 

Educația începe de acasă. Acolo unde le spunem copiilor noștri de mici ce pot face și ce nu pot face. Atunci când le spunem „așa se face, pentru că așa s-a făcut mereu” sau „nu se poate pentru că mereu s-a făcut astfel”. Poate că e nevoie să predăm materia „curaj”. 

 

Am lucrat foarte mult în resurse umane și am ținut mereu la neutralitatea anunțurilor în recrutare și la decizii strict legate de competențe. Cine zice că o femeie n-ar putea fi sudoriță? Probabil că sunt puține, dar poate că există o femeie care a ales meseria asta și poate că e foarte bună. Abia la un interviu voi afla, voi verifica și abia apoi voi lua o decizie. 

 

Situația de mai sus e o provocare. E cazul să dărâmăm niște limitări. Pot face multe lucruri dacă voi reuși să dețin cunoștințele și abilitățile necesare, și dacă voi avea și atitudinea potrivită. Nu ține de gen. 

 

Indiferent de educația pe care am primit-o, putem decide acum dacă vom continua sau vom schimba ceva. Da, am văzut cum mamele noastre au avut un spațiu destul de strâmt de manevră, cum au fost obediente, dar este decizia personală a generației actuale de femei și a celor viitoare să continue asta sau nu. Este o decizie personală să ne educăm copiii să perpetueze asta sau nu.  

 Antoneta Galeș și fiicele

 

Demnitate și curaj 

Străbunica mea a avut șase copii. Străbunicul meu a fost căpitan de vas. Înainte de a pleca într-una dintre călătorii, a vrut să-i lase străbunicii niște bani să se descurce să țină casa până la întoarcerea lui. Ea i-a spus că nu-i ajung, știa că el ar fi putut să-i lase mai mulți, dar el a refuzat. Când străbunicul s-a întors de pe mare, cei doi galbeni erau tot acolo unde i-a lăsat el. Ea fusese jignită și i-a arătat că se poate descurca și singură. Pe toată perioada cât el a fost plecat, ea s-a apucat și a cusut și a făcut bani din croitorie. Am moștenit asta cu „pot și singură” de la ea. Străbunica a rămas văduvă la nici patruzeci de ani și a crescut singură șase copii. 

 

Am moștenit poate de la ea încrâncenarea și lupta. M-am mai îmblânzit și mă bucur, dar a durat. Am început să comunic mai clar și la timp ce consider că am nevoie. Și să nu o iau personal dacă nu se poate. Să nu mă lupt să schimb pe cineva care nu are nici cea mai mică intenție de a se schimba. 

 

E valabil în toate relațiile noastre. Cu cât spunem mai clar ce efect are comportamentul celuilalt asupra noastră și ce dorim să se schimbe, cu atât mai bine. În general stăm și adunăm bile negre într-un sac pe care-l ducem mereu în spate și lovim cu sacul când ne ajunge cuțitul la ochi. Credem că a fi feminină înseamnă să manipulăm, să influențăm și să-l condiționăm sau pedepsim pe celălalt. 

 

Când i-am spus mamei prima dată că urmează să divorțez, s-a speriat îngrozitor. Nu asta mi-a zis, ci m-a amenințat că nu mă voi descurca, că o să-mi fie greu. Apoi a încercat să mă convingă că nu e atât de rău – și nu era – că viața ei a fost mai grea – și avea dreptate. I-am zis că am nevoie de ajutorul ei și nu de critici. A înțeles și mi-a fost aproape și, cumva, treptat, spaimele ei s-au domolit. A ajuns să-mi admire curajul. 

 

Femeile sunt eroine 

Este incredibil cât de grea a fost viața mamelor și a bunicilor noastre. Uităm des și avem impresia că avantajele de care ne bucurăm acum au fost simplu de obținut. 

 

Cine își poate imagina viața fără mașină de spălat automată? Mie mi-e greu. Într-o fabuloasă prezentare la TED Women, Hans Rosling vorbește tocmai despre impactul mașinii de spălat automate: The Magic Washing Machine. 

 

„În ce constă magia lor? Mama mi-a explicat magia cu această mașină chiar din prima zi. Ea a spus: „Hans, am încărcat rufele, mașina face treaba acum. Iar noi putem merge la bibliotecă.” Fiindcă asta este magia: încarci rufele, și ce obții din mașină? Obții cărți din mașini, cărți pentru copii. Așa a avut mama timp să-mi citească. Îi plăcea mult. Am primit abecedarul. Atunci mi-am început cariera de profesor, când mama avea timp să-mi citească. Și a avut cărți și pentru ea. A putut studia engleza, a învățat-o ca limbă străină. Și a citit tare multe romane, tot felul de romane diferite. Și am iubit mult, mult de tot această mașină.”

 

Bunica mea nu a avut mașină de spălat până pe la jumătatea vieții ei. Mama a avut mașină automată abia prin anii ‘90. Când s-a născut fiică-mea, spălam scutecele ei la o mașină obișnuită, de unde rufele se scoteau și se clăteau. Le storceam cu mâna. 

 

Mama a citit enorm. O vedeam cu o carte în mână de fiecare dată când avea puțin timp liber. Cititul este o moștenire. 

 

Care este moștenirea

Mamele noastre ne-au învățat că pot duce mult. În momentul în care ne plângem de viața noastră, încearcă să ne explice că ele au dus-o mai greu, că au suportat mai mult, că au făcut tot ce le-a stat în putință ca nouă să ne fie mai ușor.  Ce facem noi cu această posibilitate și ce le lăsăm fiicelor noastre? Mie mi se pare că avem o misiune.   

 

Cea mai mare responsabilitate a unei mame este să îi arate fiicei ei că e fericită. Vorbesc mult despre fericire și sunt nevoită să precizez că înseamnă, pentru mine, liniște, capacitatea de a savura lucrurile bune și de a găsi resurse atunci când trec prin greutăți. Am avut noroc că am făcut un burnout (2010) și de atunci am studiat foarte mult care ar putea fi acțiunile noastre concrete pentru a ne face viața mai bună. Îmi place să împărtășesc asta, am scris Caietul Fericirii și mesajele pe care le primesc de la cei care îl utilizează mă onorează. Cel mai mult mi-a plăcut o scrisoare pe care am primit-o de la o doamnă dirigintă la clasa a cincea, care a lucrat subiectele din caiet cu copiii, online, în pandemie. 

 

Fericirea mea ca femeie o poate determina pe fiica mea să înțeleagă că există acțiuni clare pe care le poate întreprinde pentru a fi mai bine cu ea și cu viața ei. Mama îmi spunea uneori că a rămas cu tatăl meu și datorită nouă, copiilor, în încercarea de a-și explica decizia, mai degrabă ei decât nouă. Am avut o perioadă în care eram furioasă pe mama pentru asta. Abia apoi am înțeles că a făcut tot ce a putut mai bine, atât cât s-a priceput. Am reușit să accept că și tatăl meu tot asta a făcut, atât a putut. Compasiunea față de ei a venit când am renunțat să mai vreau un alt trecut, când am înțeles – destul de repede, aș zice – că responsabilitatea pentru viața mea îmi aparține, că deciziile mele sunt importante pentru viața mea și că nu mă ajută la nimic să dau vina pe ei. Degeaba încerc să mă justific: „din cauză că mama…” sau „pentru că tata…” , eu sunt cea care răspunde acum. 

 

Am auzit cândva o poveste foarte frumoasă: doi frați au un tată bețiv și violent, care nu e în stare să aibă un serviciu. După ani și ani, cei doi au vieți foarte diferite, unul este asemeni tatălui său, celălalt este opusul: muncește și are o familie fericită. La întrebarea „cum de ai ajuns așa?”, amândoi rostesc aceleași cuvinte: „dacă l-ai cunoaște pe tatăl meu, ai înțelege.”. 

 

Avem responsabilitate deplină în a alege ce facem cu ceea ce am trăit, experiențele de  viață, învățămintele pe care le-am primit, moștenirea, sunt lucruri  care ne transformă viața și putem spune: „din cauza” sau „datorită”. Pentru că noi suntem responsabili pentru ce alegem să facem cu ceea ce am primit: identic sau dimpotrivă. 

 

 

De curând am lansat niște conversații pe care le filmăm și le distribuim în online. Suntem trei: Ada, sora ei, Alexia, și cu mine. Suntem de vârste diferite și avem provocări diferite, discuțiile între noi sunt „la cald”, dezbatem concepte sau povestim despre provocări. Ada are 30 de ani, Alexia doar 18, eu am 51. Sunt perspective foarte diferite, fiecare vârstă are înțelepciunea ei. Vrem să fim alături de femei din fiecare dintre aceste generații. 

 

Suntem împreună. Eu și cu tine, cea care citești acum. Suntem împreună cu toatele și poate că asta este moștenirea pe care vrem să o lăsăm: să contribuim la educația generațiilor următoare: sensibilitate și asertivitate, blândețe și fermitate, demnitate și curaj. 

 

Sunt eu. Și sunt toate femeile din viața mea. Eu sunt ele și ele sunt eu. Eu sunt. Noi suntem. Sunt. Suntem. 

 

Despre Antoneta Galeș

Antoneta Galeș este specialist în resurse umane, art-terapeut Phronetik, Solution-focused Coach și Mental Health Facilitator Trainer. Din 2020 este consultant în dezvoltare organizațională acreditat pentru BERD (Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare). 

Ca trainer, coach și consultant, toate acțiunile sale sunt îndreptate către crearea unui mediu care să pună în valoare calitățile și punctele tari ale fiecărui om.  

Consideră că sănătatea mentală și emoțională înseamnă starea în care suntem plini de resurse și facem față mai bine încercărilor prin care trecem și suntem mai echipați cu abilitățile necesare de a fi conștienți și de ceea ce e bine în viața noastră. 

În 2019 a publicat Caietul Fericirii un instrument pentru creșterea capacității de atenție și observație, de analiză a gândirii, care are drept consecință creșterea nivelului stării de bine. 

În 2021 a apărut „neFERICIREA noastră cea de toate zilele”, un volum în care detaliază subiectele din caiet. 

Scrie romane polițiste sub pseudonimul Tony Mott. 

Lista publicații: „Roșu”, (roman, editura Pastel, Brașov), „hohote & clocote” (poezii, editura Pastel, Brașov), „Doi” (roman, editura Tritonic, București), „Julieta avea un pistol” (roman, editura Tritonic, București), „Un glonț pentru Julieta” (roman, editura Tritonic, București), „Nu dați cu pietre în Julieta” (roman, editura Tritonic, București), „Vin roșu pentru soțul meu” (povestire în volumul „Noir de București”, editura Tritonic, București), „Caietul Fericirii” (non-fiction), „Iarna crimelor perfecte” (roman, editura Tritonic, București), „Toamna se numără cadavrele” (roman, editura Tritonic, București), „Capcana” (povestire în volumul „Schițe de iubire 2.0”, editura Tritonic, București), „neFericirea noastră cea de toate zilele” (non-fiction, editura Creator, Brașov), „Ultima vară otrăvită” (roman, editura Tritonic, București), „Norocul turistului” (povestire în volumul „Noir de Brașov”, editura Tritonic, București).

—

Materialul a fost publicat in Revista print The Woman (Moștenirea/Spring 2022).

Revista poate fi comandată de pe site-ul www.thewoman.ro (transportul este gratuit).

“Ne conduce stresul sau ține de noi să-l gestionăm?” Despre burnout și wake-up calls | Antoneta Galeș, Sonas antrenează fericirea

Am condus departamentul de formare și dezvoltare al unei multinaționale în perioada 2000 – 2006, apoi am preluat și funcțiunile administrative, devenind director de resurse umane. Inițial (2000 -2006) am răspuns de oameni începând de la recrutare, politici motivaționale, comunicare,  dezvoltare și până la evaluare. Participam la deschiderile de magazine coordonând tot ce înseamnă de la alegerea oamenilor și până la integrarea acestora. Interveneam ulterior cu programele de training adecvate.

Partea de administrare însemna doar payroll și contracte de muncă. Mi-am zis că ar trebui să fie simplu și mi-am dat șase luni să le pun pe toate la punct. Chiar dacă știam că sunt lucruri de făcut, nu bănuiam cât anume. După aproape un an, în condițiile în care apăreau modificări legislative în fiecare lună, pe care trebuia să le introduc în sistemul de salarizare, lucrurile nu stăteau perfect. Nu de alta, dar programul cu care lucram trebuia modificat la fiecare actualizare legislativă. Îl luam pe colegul meu de la IT deoparte, îi arătam schema logică și făceam modificările necesare.

La primul audit serios pe care l-am avut, am fost întrebată dacă nu mi se pare că e prea mult ceea ce fac. De parcă aș fi avut timp să mă întreb și asta. Ceea ce pare acum de domeniul fantasticului era munca mea de atunci. În 2006 m-am apucat să verific dacă algoritmiii erau corecți, în timp ce operam schimbări la câteva săptămâni, funcție de noile prevederi.

Cum spuneam, după aproape un an, am fost întrebată de către persoana care conducea compania de ce sunt atât de tensionată. Și poate că nemulțumită. I-am explicat că mi-am acordat un termen de a pune lucrurile în ordine și că nu am reușit.

M-a întrebat dacă totul funcționează – ceea ce era foarte clar – și i-am zis că da. M-a întrebat cine mi-a cerut mai mult și a trebuit să-i spun adevărul. Termenele și așteptările erau ale mele. Nu am făcut burnout chiar atunci, a mai durat cam trei ani. Dar principalul vinovat am fost eu însămi.

Se vorbește din ce în ce mai mult despre burnout. Este din ce în ce mai frecvent, iar cauzele sunt multiple, e de vină și modul în care omul își gestionează activitățile, dat find faptul că încărcarea și presiunea sunt din ce în ce mai mari, dar și organizațiile care se străduiesc prea puțin în crearea unui mediu de muncă adecvat, productiv și colaborativ.

Conform definiției OMS Organizația Mondială a Sănătății (WHO – World Health Organization): ”burnout este un sindrom rezultat în urma stresului cronic la locul de muncă și care a fost gestionat inadecvat. Se referă exclusiv la fenomenul apărut în context ocupațional și nu ar trebui aplicat pentru a descrie efecte similare în alte domenii ale vieții.”

Eu dețineam o poziție de conducere și mi-am făcut-o cu mâna mea. Dar burnoutul nu este caracteristic doar celor care sunt dependenți de muncă, workaholici ca mine, e ceva care li se poate întâmpla și angajaților care ajung să se simtă depășiți de stres, pentru că mediul pune prea mare presiune asupra lor. În cele mai multe companii nu se cere în mod clar să vii la muncă chiar dacă ești bolnav, dar există undeva o presiune pentru performanță care te împinge să te duci cu perfuzia la birou.

Eram la o ședință importantă pe care o moderam eu. Aveam o branulă în mână, dimineața fusesem la medic să-mi fac injecția și urma să mă duc seara din nou. Purtam o singură mănușă lungă să o acopăr. Când m-a întrebat o colegă dacă e o nouă tendință vestimentară să umbli cu o singură mănușă lungă până la cot, i-am arătat despre ce e vorba, de fapt. Mi-a zis că sunt nebună, ceea ce știam.

Motivele principale pentru care se poate ajunge la burnout

 Senzația de lipsă de control

Oamenii  au nevoie să știe că pot interveni sau că pot contribui asupra deciziilor care îi privesc la locul de muncă. Trebuie să aibă senzația că pot influența programul, că există o oarecare flexibilitate. Am lucrat pentru o rețea de magazine și apăreau deseori discuții cu privire la programul colegilor din magazine. Cu cât erau mai des consultați, cu atât lucrurile se desfășurau mai lin. Cât de greu putea fi să-ți strângi toți oamenii și să-i întrebi dacă au anumite preferințe și apoi să ajungi cu toți la un loc la o înțelegere? Uneori mai ușor – adică unii făceau asta mai ușor – alții nu înțelegeau și atunci se creau blocaje.

Oamenii au nevoie să dețină toate mijloacele și informațiile pentru a-și face munca bine. Nu vrea nimeni să-și bată joc de ceea ce face. Dar în momentul în care nu le dai uneltele necesare se creează un stres suplimentar inutil.

Așteptări neclare cu privire la ceea ce au de făcut

Există studiul Gallup cu privire la implicarea angajaților. Acolo sunt 12 afirmații despre muncă. Una dintre ele este ”știu ce am de făcut la locul de muncă”. Oamenii au nevoie de claritate, trebuie să știe ce au de făcut și ce rezultate trebuie să producă.

Acum șase ani am publicat primul articol pe tema studiului Gallup. Apoi am răspuns la comentariile care s-au iscat.

Dinamică disfuncțională

Afirmația ”oamenii pleacă din cauza jobului, ci din cauza superiorului direct” merită extinsă la mediul de muncă. Pentru că interacțiunea nu se petrece doar în relația unu la unu cu superiorul, e vorba de toată dinamica între colegi. Este mediul unul în care respectul este susținut? Se ajută oamenii între ei sau este un mediu competițional acerb?

Mediul de muncă și cultura organizațională contează din ce în ce mai mult. Iar cultura este rezultatul tuturor interacțiunilor dintre cei care alcătuiesc organizația, cum vorbesc, cât de sinceri sunt, cât de mult este susținută colaborarea.

Aud deseori expresia ”nu există cultură organizațională”.Faptul că mediul e disfuncțional înseamnă doar că există o cultură disfuncțională și nu că nu ar exista niciuna. Putem pune pe pereți ce lozinci vrem. Cultura organizațională înseamnă ce trăim și nu ce pretindem.

Avem nevoie să vedem noi înșine care este contribuția noastră, dar și ca ea să fie apreciată, să ni se spună. Pentru că avem nevoie să fim văzuți și să contăm pentru cei din jur. Dacă un șef face micromanagement sau dacă este tolerat ca șefii să-i terorizeze pe angajați, stresul devine prea mare și prea greu de dus.

Activitate monotonă sau haotică

Oamenii au nevoie să se simtă provocați de ceea ce fac, dar, în același timp, să aibă senzația că pot duce la capăt ceea ce au de făcut. Dacă sarcinile sunt prea plictisitoare, intervine  monotonia. Dacă totul este haotic apare senzația de lipsă de control și, din nu, stresul acut.

Datoria unei companii este să creeze proceduri și să susțină principii.

Lipsa sprijinului social

Indiferent de tipul de muncă, dacă este vorba de mai mult decât un singur angajat, e nevoie de senzația de ”împreună”. Practic, nu există niciun mediu în care rezultatele se obțin de către o singură persoană. La reușita unei operații contribuie și infirmiera care se asigură că sala a fost sterilizată, nu doar chirurgul care a tăiat și cusut.

Ne întoarcem iar la contribuție și recunoaștere. Tot în studiul Gallup mai  câteva afirmații importante:

”Supervizorul sau altcineva de la serviciu, pare să țină la mine ca persoană”

”Exista cineva la serviciu care îmi încurajează dezvoltarea”

”La muncă, mi se pare ca se ține cont de părerile mele”.

Pentru obținerea celor 12 afirmații au fost chestionate inițial sute de companii și s-au centralizat răspunsurile a mii de oamenii. Practic, cu cât compania avea mai mult succes, cu atât mai mult erau validate cele 12 răspunsuri. La momentul actual, sunt mii de companii și milioane de oameni care au confirmat afirmațiile.

Viața dincolo de muncă

Și eu credeam că dacă muncesc și dorm e suficient. Doar că avem nevoie de mai mult, avem nevoie și de relaxare, de contact cu noi înșine, de liniște și de de multe alte lucruri. Se vorbește despre echilibrul muncă-viață.

Mie mi se pare că sună prea pompos, ca și când atunci când muncești nu trăiești. De aici apar disensiunile. Dacă acceptăm că munca e și ea parte din viața noastră, doar că nu e totul, poate că ar fi mai ușor.

Ce aș face diferit acum sau ce am făcut diferit după burnout?

În primul rând, când mi-a sunat ceasul, mi-am dat seama că e gravă treaba. Nu am folosit expresia în sens metaforic, mă refer la soneria de la cuptor când am fost anunțată că e gata prăjitura, doar că era un dezastru și eu am început să plâng.

Mi-am adus aminte și de încercările disperate pe care le făceam în ultimul timp de a mă relaxa, de a mă odihni, dar nu era nimic posibil, și nici nu mă mai atrăgea nimic. Știam metode, știam tehnici, dar nu funcționau. Pentru simplul motiv că bateria era complet epuizată.

Veneam de la muncă după 14 ore și nu făceam altceva decât să aștept să dorm. Credeam că atâta timp cât dorm aproape 8 ore e ok ce fac. Doar că, în afară de cele 8 ore de somn, nu mai știam altceva. Era o perioadă dificilă, trăgeam de mine de la un proiect la altul, îmi ziceam că imediat trece, că după perioada asta va fi mai bine. Apoi era altceva.

Cu toate bibliotecile și cărțile din capul meu pierdusem. Când era deja prea târziu mi-am pus întrebarea care credeam că funcționează: ”ce ți-ai dori să faci ca să te simți mai bine?”. Și când doar liniștea a fost răspunsul, mi-am dat seama că e prea târziu și trebuie să fac ceva.

Mi-am luat trei luni de pauză. Am început să studiez mai mult despre cum se poate face să nu ajungi aici. Am făcut o formare în art-terapie prin mijloace vizuale și una în coaching.

Am devenit antrenor de fericire. Cu condiția să acceptăm că fericirea este liniște și calm, și capacitatea de a trece mai repede, mai bine și mai ușor prin provocările vieții. Reziliența este despre capacitatea de a-ți reveni după o experiență grea și nu capacitatea de a o evita. Pentru că în viață se întâmplă și evenimente negative pe care nu le putem controla. Contează ce faci atunci.

M-am întors când mi-am dat seama că e foarte important ceea ce fac eu pentru oameni. E talentul meu și ceea ce mă face să funcționez, de a le da celorlalți curajul de a deveni cea mai bună variantă a lor.

Cultura muncii

În Japonia există un cuvânt în legătură cu munca și se cheamă karoshi, practic s-ar traduce prin suprasolicitare până la moarte.

 “Arbejdsglæde” este un cuvânt folosit exclusiv în țările scandinave și care se traduce prin ”fericire la muncă”.  În alte părți nu există această cultură prin care ”munca” și ”fericirea” ar putea fi asociate, pentru simplul fapt că cele două ar fi incompatibile. Dar noi petrecem mult timp muncind și eu nu văd de ce nu am putea accepta că funcționează.

Sigur că este o datorie a fiecăruia dintre noi, dar ține și de politicile și practicile din cadrul unei companii. E nevoie să înțelegem că oamenii doresc să colaboreze și să producă impact. Și să le creăm cadrul de a face asta cât mai bine.

Putem alege în ce mod influențăm mediul de muncă.

Fericire la muncă

Suntem cei mai în măsură să schimbăm ceva, dar avem nevoie de susținere și de impuls pentru asta. Companiile care decid să fie alături de oamenii din interior și să-i sprijine în obținerea echilibrului mental și emoțional – fericire, cu alte cuvinte – vor avea doar de câștigat. Și există și cercetări pe tema asta.

Shawn Achor este un autor și fost profesor la Harvard care a cercetat efectele care se obțin în cazul în care crește nivelul stării de bine în mediul profesional. A derulat studii asupra studenților la Harvard și în multe companii din topul Fortune 500, precum și în diferite alte locuri din lume. Indiferent de domeniu sau de persoane, rezultatele certifică faptul că antrenarea minții pentru atenție, observație, reflecție și fericire conduce la succes măsurabil: creșterea vânzărilor cu 37% și creșterea productivității cu 31%.

E nevoie doar de un antrenament mai bun pentru a face față tuturor provocărilor. E de ajuns să ne creștem capacitatea de a fi prezenți în realitate și de a observa și ce e bun, ce ne ajută să fim mai bine cu noi înșine, cum să ne înțelegem și să ne gestionăm mai bine emoțiile.

Oamenii mai fericiți contribuie la îmbunătățirea culturii organizaționale. Modul în care interacționează cu ceilalți schimbă comportamente, iar cultura organizațională este rezultatul tuturor acțiunilor și interacțiunilor dintre cei care alcătuiesc organizația.

O modalitate eficientă pentru a contribui la fericirea colegilor este antrenamentul minții. În momentul în care oamenii sunt mai fericiți, aceștia performează mult mai bine decât atunci când sunt negativi, stresați sau chiar neutri. Crește nivelul de energie, crește colaborarea orientată către rezultate, crește productivitatea și crește angajamentul.

Am colaborări în mai multe companii cu privire la schimbare organizațională.  Cultura înseamnă acțiuni și interacțiuni între oamenii care alcătuiesc o organizație, este ceea ce facem și ceea ce spunem că vom face. Și, evident, ne ținem de promisiuni. Are legătură cu crearea unui mediu în care oamenii sunt apreciați, sunt tratați echitabil, în care se susține conlucrarea și care este echitabil.

Intrumentul pe care îl propun este Caietul fericirii, un instrument care ar fi putut avea titlul ”Caietul pentru dobândirea echilibrului mental și emoțional”, dar ar fi sunat prea lung și prea complicat. Despre asta e vorba, caietul este destinat observației active și a concentrării pe identificarea mecanismelor automate de acțiune și înlocuirea acestora cu comportamente dezirabile.

caietul fericii antoneta gales the woman-01-01

Caietul este structurat pe 52 de teme, câte una în fiecare săptămână, și propune reflecția pe teme care au fost ordonate special, astfel încât la sfârșitul completării acestuia, starea de bine să fie o consecință.

Caietul trece, progresiv, prin teme legate de satisfacție, comunitate, comunicare și include și exerciții de respirație și atenție.

Care sunt beneficiile clare? 

– te ajută să faci față mai bine tuturor provocărilor pe care le ai și să descoperi resursele cele mai bune

– crește capacitatea de a identifica soluții și sporește eficiența în rezolvarea problemelor.

– îți vei acorda mai multă atenție în mod obiectiv și capeți mai multă încredere în tine.

– te face mai atent și mai conștient de nevoile tale reale și te ajută să te apropii de tine.

– te face mai realist și te ajută să treci mai ușor peste greutăți.

Succesul unei organizații depinde de oamenii din interiorul acesteia. Cu cât aceștia sunt mai bine, mai echilibrați și mai împăcați, cu alte cuvinte, cu cât sunt mai fericiți, sunt mai productivi, mediul de muncă devine mai pozitiv și cu atât compania are mai mult succes. Ideea e că dacă o companie investește în starea de bine a angajaților, va avea rezultate mai bune.

Antoneta Galeș - Cătălin Neacșea

Antoneta Galeș este coach, trainer și art-terapeut. Are o experiență de peste 20 de ani în domeniul resurselor umane și training. În 2014 a fondat Sonas (cuvântul irlandez pentru fericire), o companie de consultanță care are ca obiectiv dezvoltarea oamenilor și crearea mediului care să pună în valoare calitățile acestora. Mai multe detalii pe antonetagales.ro. Scrie romane polițiste sub pseudonimul Tony Mott (tonymott.ro).

Disciplina și perseverența în cultivarea stării de bine | Antoneta Galeș, Sonas antrenează fericirea

Disciplina și perseverența sunt esențiale în obținerea succesului. E valabil și pentru companiile mari, și pentru cele medii, și pentru cele mici, dar și pentru independenți. În mediul artistic se întâmplă același lucru. Absența eșecului nu înseamnă succes.

La conferința Brand Minds de anul acesta, unul dintre speakeri a întrebat oamenii care este cel mai important lucru pe care și-l doresc de la viață. Prezentarea era pregătită pentru mediul de afaceri, drept pentru care vorbitorul a ignorat răspunsurile primite din sală.

Se auzise fie mai tare, fie doar șoptit, fie în română, fie în engleză, un singur cuvânt, adică două, ”fericire” și ”happiness”. – Paranteză: ne reglăm puțin definiția mai întâi și acceptăm că fericire este acea stare de liniște, confort și împăcare cu propria viață și nu euforie continuă? –  Hitendra Wadhwa, cel despre care îți povestesc, s-a făcut că nu aude, dar ar fi putut admite că fericirea este o condiție esențială pentru succes. Oricum, el a vorbit despre cum ar trebui să avem mai întâi un echilibru cu noi înșine pentru a obține orice.

Doar că, am două vești. Cea bună e că ne putem antrena, cea proastă e că pentru a menține acest echilibru trebuie să facem asta tot timpul.

Unul dintre candidații la președenția României dorește să-i facă fericiți pe români. Și am văzut multe comentarii de prost gust despre imposibilitatea acestui demers. Are legătură doar cu această atitudine negativă pe care o tot perseverăm prin care nefericirea e un bun de preț, pentru uniii e singurul, că doar proștii sunt fericiți, iar ceea ce pretind ei de la viață nu are cum să fie valabil și pentru noi.

Ei bine, avem nevoie de echilibru, de sens și de relații de conectare autentice. De ce e în România atât de greu? Pentru că lipsa de încredere e generalizată și că doar extremele funcționează: naivitatea sau credința că toți ceilalți, mai puțin eu, fură sau sunt mânați de intenții rele. Lumea e greu de schimbat deodată, singura șansă este să începem de undeva, cel mai la îndemână este să pornim de la noi înșine, doar că asta înseamnă responsabilitate. Și elementele descrise în titlu.

Chiar și în cadrul proiectelor de durată medie, tot cam trei luni de zile ține orice heirupism.

Am văzut companii mici care pornesc cu mare entuziasm o inițiativă, se zbat, țipă și se străduiesc, dar după vreo trei luni le scade entuziasmul, apoi încep să comenteze despre situația externă, apoi o lasă din ce în ce mai moale.

Am lucrat în proiecte care păreau destinate unei recunoașteri masive, care aveau șanse mari de reușită, dar care s-au dezumflat după un timp. Maximum trei luni durează orice minune.

E greu să pretindem de la ceilalți lucruri pe care noi nu le facem. E și contraproductiv.

Mai întâi și mai întâi ar fi de preferat să o luăm de acolo unde putem produce efectele cele mai mari. Putem avea grijă de alții doar dacă știm să avem grijă de noi.

Grija față de noi înșine înseamnă ceva mai mult decât o baie cu spumă și cu lumânări în jurul căzii. E mai mult decât câteva acțiuni destinate relaxării ocazionale. E ceva ce pare simplu și despre care toată lumea spune că e complicat spre imposibil, că nu avem timp, bani sau ocazia. E tot așa ca și cu cititul, ce mult am vrea și ce mult ne-am dori, dar e universul care conspiră împotriva noastră și ne pune la dispoziție social media și canalele de filme și de seriale, nu că nu am vrea noi.

Grija față de noi înșine înseamnă capacitatea de a înțelege ce avem nevoie cu adevărat, ce ne face bine și decizia de a acționa în consecință. Înseamnă să nu mai dăm play următorului episod sau să închidem calculatorul – că nici măcar nu mai e nevoie să apăsăm pe buton ca să pornească filmul, e de ajuns să nu facem nimic și el pornește singur.

Grija față de noi înșine e atunci când renunțăm la cel de al doilea fel de mâncare sau la desert, dacă tot ne încruntăm la cântar. E atunci când refuzăm o petrecere sau să susținem pe cineva, pentru că, pur și simplu, nu mai suntem în stare. E capacitatea de a recunoaște că am obosit și aceea de a spune ”nu” când este cazul.

Fericirea subiectivă sau starea de bine despre care vorbesc este un sentiment de împlinire și de confort cu propria viață, este liniștea mult râvnită și absența suferinței.

Cele mai multe cliente cu care fac coaching (folosesc cuvântul ”cliente” pentru că femeile par mai interesate de a face ceva cu privire la confortul lor mental și emoțional, în proporție de 80% lucrez cu femei, indiferent că e coaching executive, business sau general) îmi spun că își doresc liniște, pace și dobândirea unui sentiment de calm. Din punctul meu de vedere este fix definiția fericirii.Sunt aproape șase luni de când am publicat Caietul Fericirii,  un instrument care ar fi putut avea titlul ”Caietul pentru dobândirea echilibrului mental și emoțional”, dar ar fi sunat prea lung și prea complicat.

Despre asta e vorba, caietul este destinat observației active și a concentrării pe identificarea mecanismelor automate de acțiune și înlocuirea acestora cu comportamente dezirabile. L-am publicat în 20 martie, Ziua Internațională a Fericirii, și are la bază cercetări științifice actuale cu privire la igiena psihică și  emoțională și psihologie pozitivă.

În tot acest răstimp, am primit mesaje de la cei care l-au folosit și care i-au descoperit efectele. A venit vara, mesajele s-au rărit, așa că am încercat să văd cam care au fost motivele. Concluzia cea mai importantă este că sunt dovezi clare că funcționează. După trei săptămâni, cei care au folosit caietul s-au simțit mult mai bine cu ei înșiși. Suficient de bine, încât, în proporție de 50%, s-au oprit după aproximativ trei luni, adică 12 subiecte.

caietul fericii antoneta gales the woman-01-01

Avem un nivel presetat al stării de bine subiective. Unii mai mare, alții mai mic. Face parte din trăsăturile înnăscute pe care le avem, tot așa cum suntem mai degrabă optimiști sau pesimiști, nu pentru că ne-am dori asta, ci pentru că, pur și simplu aceasta este tendința care se manifestă mai pregnant.

Sunt unii care sunt încrezători, în ciuda greutăților cu care se confruntă, și alții care sunt înverșunați și negativiști, chiar dacă au o mulțime de lucruri care să-i bucure.

Eu mi-am antrenat mult optimismul realist pe care am ales să îl manifest. Sunt genul care nu crede și nu spune, pur și simplu, ”totul o să fie bine”, eu prefer să mă gândesc ce pot face pentru asta. De la sine sunt prea puține lucruri care să funționeze.

Cercetările au demonstrat – din fericire – că starea de bine este influențată genetic în proporție de 50%. Un optimist ar spune ”doar 50%”. Eu mă rezum la a afirma un fapt, tot așa cum despre pahar spun doar că are apă. Prea puțin relevant dacă e pe jumătate plin sau pe jumătate gol, contează doar ceea ce este. Dacă 50% este determinat genetic, cealaltă jumătate se împarte astfel: 10% circumstanțe externe și 40% acțiuni concrete. Cei 10% reprezintă influența evenimentelor externe: necazuri sau bucurii.

Chiar și acestea ne modifică starea doar temporar. Cele mai multe dintre ele, fie pozitive, fie negative, se estompează în timp, de la șase luni până la doi. Am zis cele mai multe.

Avem 40 de procente din capacitatea noastră de a fi mulțumiți de viața noastră care depind de noi. De cum gândim, de cum gândim despre cum gândim, și de acțiunile noastre concrete.

Caietul Fericirii a fost rezultatul mai multor ani de studiu. Am ”reușit” un burnout în 2010 și de atunci m-am concentrat pe a înțelege motivele și pe a lucra la prevenție.

Odată ce ești workaholic, obsedat de control și perfecționist – și mă refer la mine – e mult de lucru, și tot la fel de mari sunt șansele de reușită, ai ghicit, cu condiția de a persevera. Iar eu la asta nu am excelat. Drept pentru care, din 2010 și până acum am reușit să mai ajung de vreo două-trei ori pe marginea prăpastiei, doar că m-am oprit la timp, cunoșteam semnele.

De ce a fost nevoie să ajung acolo? Că altfel nu eram în stare să înțeleg. Cică înțeleptul e acela care învață din experiențele altora, nu e nevoie să se dea el însuși cu capul de ușă. Ei bine, eu nu eram atât de înțeleaptă.

Înțelepciune înseamnă și să previi. Dacă avem un oarecare exercițiu în a preveni îmbolnăvirea fizică, în ceea ce privește sănătatea mentală și emoțională, mai avem ceva de lucru. O primă condiție este perseverența.

Se vorbește foarte mult despre succes și ne sar în ochi reușitele altora.

E inconfortabil să ne gândim de câte ori au dat greș cei care au acum succes sau mari realizări. Sunt rare cazurile când e vorba doar de noroc și nu merită să ne bazăm pe asta. Contează zecile de ori în care au încercat, sutele și miile de ore în care au exersat.

Mama era tare mândră de mine când eram eu mică pentru că eram genul de copil care vine de la școală, mănâncă – aici e o întreagă poveste, pentru că nu mâncam, dar mă asiguram că mama credea că am mâncat -, se odihnește, eventual, apoi își face lecțiile. Așa am rămas până târziu, când mi-am ordonat altfel prioritățile, am înlocuit relativ lecțiile cu studiul selectiv al lucrurilor interesante și cu cititul.

Când am ajuns să muncesc ca angajat, am fost mereu extrem de preocupată de munca mea și de rezultate, mai puțin de grija față de mine, nu mi-era clar ce înseamnă. Aveam perseverență, îmi urmăream interesele cu privire la muncă, dar îmi lipsea disciplina de a ține cont de mine și de nevoile mele reale.

Mi se pare cu atât mai important să fiu disciplinată și perseverentă cu cât programul meu e mai mult cel pe care îl decid eu, decât stabilit din exterior. Viața de antreprenor vine cu alt gen de provocări decât cele pe care le-am avut până acum. Mă trezesc la aceeași oră în fiecare dimineață, chiar dacă nu-mi respect programul de somn, deși știu foarte clar că somnul face bine la cap.

Sfaturi nu dau, te provoc să analizezi tu cum gândești, ce gândești, ce planifici și cum. Ce-ți dorești cel mai mult?

Antoneta Galeș - Cătălin Neacșea
Antoneta Galeș este coach, trainer și art-terapeut. Are o experiență de peste 20 de ani în domeniul resurselor umane și training. În 2014 a fondat Sonas (cuvântul irlandez pentru fericire), o companie de consultanță care are ca obiectiv dezvoltarea oamenilor și crearea mediului care să pună în valoare calitățile acestora. Mai multe detalii pe antonetagales.ro. Scrie romane polițiste sub pseudonimul Tony Mott (tonymott.ro).

“Dacă acceptăm că fericirea este împăcarea cu sine și cu restul lumii, senzația de împlinire și de mulțumire în legătură cu viața noastră, lucrurile ar fi mult mai simple.” | Antoneta Galeș

Curiosity thrilled the cat. Nicidecum să o ucidă. În tot demersul căutării și a dorinței de a cunoaște, subliniază Antoneta, te cauți pe tine. Dacă o cunoști personal, vei înțelege din primele vorbe asta. I se vede curiozitatea avidă și în privire. Antoneta Galeș, căci cu ea vom sta la povești în cele ce urmează, este unul dintre oamenii pe care i-am văzut reinventându-se frumos de-a lungul timpului, fiind deopotrivă om de HR și comunicare, autor de romane polițiste și promotor al fericirii ca formă de a evolua. 

A lucrat mereu cu și pentru oameni. Crede că este esențial să comunicăm ce avem de făcut și ce rezultate am obținut, pentru că oamenii vor să contribuie și vor să le fie recunoscută și apreciată contribuția. Ladies, Antoneta Galeș, owner Sonas România. 

  1. Cum a fost copilăria ta? Care este cea mai frumoasă amintire pe care o ai din acea vreme?

O permanentă căutare a fost copilăria mea. Eu voiam să descopăr lumea și să înțeleg cum funcționează mintea oamenilor. Eram veșnic curioasă și mereu cu o carte în mână. Mă tot refugiam pentru a putea citi în liniște. Uneori puneam în scenă cu copiii ce citeam eu, drept pentru care am fost și muschetar, și medic, și arheolog, și detectiv. Nu mă gândeam că e o meserie să fiu scriitor, chiar și după cinci romane publicate – scriu sub pseudonimul Tony Mott – tot mi-e greu să recunosc asta.

În toate lucrurile pe care încercam să le descopăr mă căutam și pe mine. Am părut mereu sigură pe mine, doar că aveam tot felul de întrebări. Încă mai am, pe mine mă sperie oamenii cu certitudini prea multe.

Am încercat tot timpul să aflu, curiozitatea asta mi-a rămas. Nici acum nu cred până nu verific și mereu caut mai multe surse. Exemplul cel mai bun pentru asta e o întâmplare de pe când aveam în jur de șase ani. Mă jucam la mine acasă cu o altă fetiță, părinții nu erau acasă. Când am auzit soneria, m-am dus la ușă. Prevăzătoare, m-am uitat pe vizor, doar că nu se vedea nimic. Și atunci am întrebat:

– Cine e?

– Sunt Omul Pădurii și-am venit să te mănânc.

M-am întors în cameră, i-am zis fetei că mă duc după ajutoare și am sărit pe geam. Locuiam la parter, știu că trebuie precizat. Am fugit la locul de joacă și am adunat toate mamele, bunicile și copiii de acolo, spunându-le că e un ciudat la mine la ușă. Când am ajuns în casa scării l-am recunoscut pe nenea Carol, un coleg de serviciu al mamei, care venise să aducă ceva și care credea că face glume bune. Mi-am cerut scuze mamelor, bunicilor și copiilor. Și lui Carol, evident, care era purpuriu de stânjeneală. Mi se pare emblematică întâmplarea.

Această sensibilitate și stare de alertă permanentă am avut-o tot timpul. Mi-am asumat-o mult mai târziu. De aici vin și romanele pe care le scriu, am uitat să precizez că scriu thrillere și romane polițiste, construind atent psihologia și motivațiile personajelor.

inais 17iunie (139)

  1. Ce trăsături ale tale, ca profesionist, crezi că provin din familie și din felul în care ai fost crescută? Pe de altă parte, care este cel mai valoros lucru pe care l-ai învățat lucrând alături de echipe?

Disciplina, respectul și îndeplinirea promisiunilor. Țin minte că am fost odată cu mama la un sediu al întreprinderii la care lucra, undeva la marginea orașului. Probabil că mergea rar acolo, pentru că tot veneau oamenii la ea și îi mulțumeau. Țin minte că mi-a zis atunci: ”dacă poți face ceva pentru un om, atunci să faci doar bine”.

Cred că o calitate importantă este să faci ce spui și să spui ce faci. Să vorbești cu oamenii cu care colaborezi. Am lucrat mereu cu oameni și pentru oameni. Companiile sunt doar niște constructe sociale, ele există doar atâta timp și doar la modul la care oamenii le dau viață. Este esențial să comunicăm ce avem de făcut și ce rezultate am obținut, pentru că oamenii vor să contribuie și vor să le fie recunoscută și apreciată contribuția.

Cel mai important lucru este să descoperi calitățile și talentele oamenilor și să le dai ocazia să și le pună în aplicare. E mult mai simplu să lucrezi cu oameni care sunt la locul potrivit decât să încerci să construiești ceea ce lipsește. Oamenii lucrează mai bine atunci când fac ceea ce le vine mai ușor: pe cel care se simte confortabil vorbind cu ceilalți să-l pui la recepție și pe cel care iubește cifrele să-l lași la contabilitate și nu invers. Rezultatele se produc mereu împreună.

  1. Care crezi că e aportul principal pe care un lider feminin îl poate aduce într-o companie?

Oamenii au nevoie de lideri care să fie de încredere, să fie onești, să-și țină promisiunile și să poată da speranță. Un studiu Gallup despre cele mai importante trăsături afirmă că liderii cei mai apreciați creează încredere, arată compasiune, oferă stabilitate și dau speranță. Oamenii sunt motivați de rezultatele pe care produc și se simt fericiți colaborând cu ceilalți pentru obținerea lor.

Femeile tind să susțină mai mult colaborarea și se descurcă ceva mai bine cu recunoașterea și gestionarea emoțiilor proprii și ale celor din jur. Cred că inteligența emoțională ar putea fi un plus, la fel și compasiunea și înțelegerea celorlalți.

inais 17iunie (156)

  1. Ce îți dorești să vezi mai mult în industria din care faci parte?

Mi-ar plăcea să văd mai mult interes autentic către dezvoltarea oamenilor din companii. M-aș bucura dacă am înțelege că sintagma cultură organizațională este ceea ce facem, ce spunem, este suma tuturor interacțiunilor din cadrul unei companii și nu doar lozincile pe care le punem pe pereți. Cultura înseamnă modul în care se poartă unii cu alții oamenii din interior și este responsabilitatea celor care conduc. Procesele trebuie să fie în așa fel construite încât să insufle colaborare, respect și armonie.

  1. Se spune că suntem suma experiențelor care ne-au marcat și a oamenilor pe care i-am întâlnit. Povestește-ne despre un wake-up call și de un om care te-a marcat profesional.

Primul meu job a fost să vând bilete de avion într-o agenție de turism, în loc să lucrez într-un birou al unui institut de stat în industria lemnului. Terminasem secția de design și mobilă de artă și nu voiam doar să învârt niște hârtii, dacă tot nu puteam desena mobilă. A fost o situație dificilă cu niște clienți, angajatorul mi-a vorbit foarte urât. După plecarea lor, m-am dus și i-am zis că nu tolerez lipsa de respect și că plec în secunda în care va mai îndrăzni să ridice tonul la mine sau îmi va spune cuvinte pe care nu le voi tolera. Mai întâi a fost surprins, apoi mi-a zis că mai sunt o sută ca mine, dar când a văzut că pot pleca pe loc și-a cerut scuze. Am mai stat vreo trei luni și mi-am găsit un job în recrutare. Am înțeles foarte repede și foarte clar modelul negativ.

Modelul pozitiv a fost când lucram într-un proiect al Băncii Mondiale, eram angajata unei firme germane de consultanță și beneficiarul principal era Ministerul Muncii. Șeful meu avea o bogată experiență internațională, lucrase în Africa, dar lucrase și pentru Organizația Internațională a Muncii la Geneva. Eu aveam 27 de ani. M-a încurajat să învăț, să contribui, să vin cu idei, astfel încât după numai un an m-a trimis pe mine să țin cursuri pentru funcționarii din agențiile care încă se chemau ”de șomaj”. Au devenit agenții de ocupare doar după încă trei ani, odată cu schimbarea legii.

M-am străduit să aplic aceleași metode de provocare și îndrumare cu oamenii cu care am lucrat ulterior.

  1. Când discutăm despre conturarea direcției de comunicare într-o organizație, care este cel mai important element de care trebuie să ținem cont?

Să vorbim cât mai clar cu cei cu care lucrăm despre ceea ce facem și de ce. Cel mai rău este atunci când informația este folosită ca monedă de schimb. Unii află mai repede, informația circulă pe ascuns. La momentul în care se anunță ceva, știe toată lumea, doar că timpul în care ea a fost doar la nivel de ”bârfă” este un timp consumat în disconfort și neîncredere.

Obiectivele organizației trebuie să fie foarte clare, este esențial ca fiecare să știe ce are de făcut pentru a ajunge ”acolo”.

  1. În ce crezi că merită să mai crezi? Tinând cont de direcția în care se îndreaptă lumea: social, economic, politic?

Cred în adevăr, gândire critică și educație. Cred că este responsabilitatea fiecăruia dintre noi să își aducă aportul așa cum poate mai bine. Cred că e nevoie de contribuția fiecăruia dintre noi, cred că putem produce impact acolo unde activăm. Poate că schimbarea nu se vede atât de rapid, dar atâta vreme cât eu știu că fac ceea ce este necesar, cândva se va vedea efortul comun.

 inais 17iunie (157)

  1. Prin ce crezi că se manifestă putearea comunităților?

Oamenii care sunt mânați de același interes de a face bine se găsesc, se susțin și produc impact. Particip la acțiunile pe care le organizează Fundația Comunitară Brașov și văd de fiecare dată când se inițiază strângeri de fonduri sau solicitări de voluntari cât de multe lucruri se pot face atunci când se creează contextul. Sunt mulți oameni care vor să contribuie și este nevoie doar de organizare și de un cadru, de cele mai multe ori.

Avem nevoie de să fim văzuți și apreciați. Avem nevoie să facem parte din ceva, avem nevoie de comunități care să ne susțină. Cred în puterea lui ”împreună”, observ din practică faptul că se obțin rezultate foarte bune în atelierele de grup, uneori mai repede și mai bine decât în sesiunile individuale. Știu că e o chestiune care ține de  încredere și uneori durează, dar cei care au curajul de a participa la ele se simt mai bine văzând că nu sunt singurii care se confruntă cu situații dificile. Mă refer aici la atelierele de fericire, unde discutăm despre teoria și practica stării de bine, la atelierele de creștere a încrederii sau a rezilienței, sau atelierele de art-terapie prin mijloace vizuale (desen, pictură).

  1. Povestește-ne puțin despre Caietul Fericirii. Cum a prins contur și cum ai gândit structura exercițiilor cuprinse în el?

În urmă cu aproape zece ani am făcut un burnout, epuizare cronică. Eram perfecționistă și workaholică. Toate bibliotecile care-mi căzuseră în cap până atunci erau inutile, nu găseam niciun fel de răspuns la întrebarea ”ce poți face acum ca să te simți mai bine”.  După burnout am început să caut asiduu mai multe explicații și, evident, soluții. Filozofie, psihologie pozitivă, art-terapie, coaching. Ani. Aproape zece.

Am publicat în primăvară Caietul fericirii. Dacă ai întreba pe oricine suficient de stăruitor ce anume își dorește de la viață, răspunsul ar fi, cel mai des, ”să fiu fericit”. De multe ori apare ca o aspirație îndepărtată sau efemeră – de fapt, ar trebui doar să știm să definim fericirea. Dacă acceptăm că fericirea este împăcarea cu sine și cu restul lumii, senzația de împlinire și de mulțumire în legătură cu viața noastră, lucrurile ar fi mult mai simple.

E nevoie doar de un antrenament mai bun pentru a face față tuturor provocărilor. Contează să ne creștem capacitatea de a fi prezenți în realitate și de a observa și ce e bun, ce ne ajută să fim mai bine cu noi înșine, cum să ne înțelegem și să ne gestionăm mai bine emoțiile.

Nivelul de stres în societate este din ce în ce mai mare și avem nevoie să ne înțelegem mai bine modul în care gândim și să observăm procesul, pentru a-l corecta atunci când e nevoie. Avem o mulțime de ”automatisme”, comportamente pe care le facem fără să ne gândim.

În general, suntem preocupați de trecut – lucruri care s-au întâmplat deja – sau de viitor – ceea ce încă nu există -, în loc să trăim în prezent, acolo unde este viața noastră cu adevărat. Gândim prea mult fără să ne dăm mereu seama de asta și trăim în propriile noastre scenarii. Și asta se întâmplă atât în legătură cu viața personală, cât și cu cea profesională. Ni se poate întâmpla să ”rătăcim” în altă parte când suntem acasă, să ne gândim la ce avem de făcut la muncă, sau invers, să ne gândim la concediu când suntem la serviciu. Gândirea este o activitate necesară și lăudabilă, doar că e nevoie să o facem în deplină cunoștință și să facem distincție între un proces de analiză și un moment în care ne pierdem în hățișul de gânduri.

Caietul fericirii propune 52 de subiecte importante, ordonate astfel încât să te ajute să găsești mai ușor rezolvarea situațiilor dificile cu care te confrunți. Caietul trece, progresiv, prin teme legate de satisfacție, comunitate, comunicare și include și exerciții de respirație și atenție. Provocarea caietului e să reflectezi în fiecare săptămână la câte o temă și să îți notezi, tot în caiet, observațiile.

  1. Ce ți-ai dori să nu uiți niciodată – indiferent cât ar trece timpul sau ai avansa în carieră?

Că și eu obosesc. Tind să nu-mi dau seama când exagerez, cu tot antrenamentul pe care îl am în a observa. Eu trebuie să fiu foarte atentă și să-mi structurez programul cu atenție. Îmi programez relaxarea.

 inais 17iunie (169)

UNguilty pleasures:

  1. Ce muzică te face să te simți acasă?

Depeche Mode, U2, Coldplay, The Killers, Kodaline. În general formații de tipi care urlă.

  1. Cartea de pe noptieră sau autorul preferat?

În ordinea în care i-am descoperit, autorii mei preferați: Saul Bellow, Julian Barnes, David Lodge, John Irving. În ceea ce privește genul literar în care scriu, am o mare admirație față de Jo Nesbo, un autor norvegian de thriller și am avut marea plăcere să vorbesc în deschidere la o întâlnire a lui cu cititorii de la Brașov.

Pe noptiera mea e acum Ludmila Ulițkaia.

  1. Cu ce fel de oameni te înconjori?

Îmi plac oamenii care au mai multe întrebări despre lume și viață decât răspunsuri. Îmi plac cei care au curaj, care se implică, cei care sunt onești. Îmi place să învăț câte ceva de la ei sau împreună cu ei.

  1. Pentru ce-ți faci timp intotdeauna?

Știu care sunt lucrurile cele mai importante pentru starea de bine, așa că mă străduiesc să am un echilibru între muncă și relaxare. Timpul este o noțiune foarte relativă, cred că noi trecem și nu timpul, așa încât ține foarte mult de modul în care îmi stabilesc prioritățile.

Fiica mea locuiește la București, e actriță la Teatrul Național, uneori îmi organizez programul în așa fel încât să avem mai mult timp împreună când vine ea la Brașov sau când mă duc eu la București.

  1. Destinația preferată de vacanță?

Irlanda, pentru că mi se pare cel mai frumos loc de pe lume, sau Danemarca, pentru că acolo locuiește fratele meu.

  1. Dacă n-ai face ce faci, ce-ai face?

 Aș locui într-o casă la malul mării și aș scrie romane.

  1. Note to self?

 Fă bine ce faci și fă doar bine.

Credit photo: Cătălin Neacșea
Vestimentație: Ina Isbășecu, INAIS. 

️ Narator curios, Iulia Pascal 

Antoneta Galeș

Antoneta Galeș este Modertor în cadrul The Woman și deține o experiență îndelungată în dezvoltarea oamenilor, care a început în urmă cu 20 de ani în recrutare și training și a continuat cu activitatea de consultanță în cadrul unui proiect al Băncii Mondiale, de modernizare a serviciilor de ocupare din România.

A fost Directorul de Resurse Umane și apoi director de comunicare și dezvoltare organizațională, în perioada 2000-2018, într-o companie interanțională de retail. Din 2014 a fondat Sonas, companie care are ca misiune creșterea capacității oamenilor de a fi mai fericiți.

Studiul comportamentelor și al motivației – Antoneta este art-terapeut Phronetik® și Solution-focused Coach – aduce plus-valoare coachingului executiv pe care îl oferă.
În calitate trainer, coach și consultant, toate acțiunile sale sunt îndreptate către crearea unui mediu care să pună în valoare calitățile și punctele tari ale fiecărui om. Consideră că pasiunea pentru oameni a făcut-o să își dezvolte talentul pe care îl are, respectiv acela de a insufla celorlalți curajul de a deveni cea mai bună variantă a lor.