De peste 25 de ani, Rodica Mocan este cadru didactic la Universitatea Babeș-Bolyai. A început la Departamentul de Jurnalism, după care, în urmă cu aproape 20 de ani, s-a transferat la noua Facultate de Teatru și Film, unde în momentul acesta coordonează un program de masterat în Arte Digitale Interactive.
Deși la bază a studiat ingineria, s-a îndreptat spre lumea artei din dorința de a-și înțelege soțul, care este artist. Cunoașterea ambelor domenii – tehnologie și artă – i-a permis să se îndrepte către zone care combină arta și tehnologia, cum ar fi artele digitale, artele performative interactive sau alte forme de artă intermedia. Ne-a vorbit despre călătoria sa impresionantă de viață, despre artă și unele modalități de a o înțelege, despre noile generații de artiști și nevoia de sustenabilitate. O conversație despre frumusețea de a descoperi arta și importanța de a lăsa ceva în urmă.
Povestiți-ne despre dumneavoastră. Care a fost călătoria din punct de vedere profesional, până în acest moment?
Când am absolvit liceul, în anii ‘80, nu existau foarte multe opțiuni pentru a-ți construi o carieră. Mama mea era medic, făcuse naveta toată viața undeva la țară, deci pentru mine era clar că nu-mi doream asta. Eram bună la limbi străine, dar nu mi se părea atrăgătoare o carieră în învățământ dat fiind contextul puternic ideologizat din acea vreme. Și atunci, ca mulți alții, m-am îndreptat spre Politehnică, urmând să descopăr că de fapt este un domeniu care mi se potrivește. Poate că aș fi fost un bun inginer, dar viața avea alte planuri pentru mine.
După ce m-am căsătorit în timpul facultății, am rămas acasă câțiva ani pentru creșterea copiilor, timp în care a venit Revoluția din ’89 și, implicit, mari deschideri către lume. Împreună cu soțul meu, care este artist plastic, și cei doi copii care erau mici la acea vreme, am petrecut un an în Statele Unite unde el a fost invitat ca artist rezident la două universități americane. Acolo, în 1992, a apărut posibilitatea reorientării mele profesionale spre un nou domeniu după ce am reușit să mă înscriu într-un program de masterat în artă. Am început să studiez graphic design, la început pentru a înțelege mai multe despre artă, fiind căsătorită cu un artist, dar și pentru că educația mea tehnică mă făcea să mă raportez cu ușurință și interes la tehnologiile care începeau să fie tot mai folosite în domeniu.
Încă de la începutul anilor ‘90 au apărut și în România mijloace de comunicare complet noi, iar noi aveam senzația că s-a ridicat o cortină și descoperim dintr-odată o lume fascinantă și complet nouă. Abia mai târziu aveam să înțeleg că, de fapt, cortina s-a ridicat la momentul la care întreaga lume trecea printr-o nouă revoluție tehnologică, determinată pe de o parte de ceea ce astăzi numim digitalizare, pe de altă parte de apariția Internetului și toate celelalte platforme care au revoluționat comunicarea.
Azi ne întrebăm ce a fost prima dată: deschiderea politică și căderea blocului comunist care a permis dezvoltarea tehnologiilor și a comunicațiilor sau invers, pentru că nu mai putea fi oprită comunicarea, a avut loc deschiderea politică și schimbările fundamentale care au urmat?
Cert este că am îmbrățișat de la început cu mare entuziasm toate aceste tehnologii, iar dezvoltarea mea a mers în direcția încercării de a înțelege și a identifica modul în care aceste noi tehnologii ne afectează și ne schimbă viața. După ce am terminat masteratul în Statele Unite, și câțiva ani petrecuți la Academia de Arte din Cluj ca manager în artă, am început să predau la Universitatea Babeș-Bolyai. La început am fost asistent și lector în cadrul Departamentului de Jurnalism, iar mai apoi ca și conferențiar și profesor la Departamentul Cinematografie și Media, unde predau și acum. În prima perioadă am explorat influența tehnologiilor asupra mass-media, apoi, în cadrul studiilor doctorale am cercetat modul în care tehnologiile influențează educația, respectiv dezvoltarea programelor de e-learning. Am continuat să explorez aspecte care țin de influența tehnologiilor digitale în artă, de impactul tehnologiilor asupra comunicării politice sau modul în care dinamica comunicării în familie se schimbă datorită apariției tehnologiilor mobile și a platformelor de media socială.
În ultima perioadă explorăm cele mai recente tehnologii adoptate de artiști și apariția unor noi forme de arte, digitale și adesea interactive.
Să vorbim puțin despre relația dumneavoastră cu arta. Dincolo de faptul că soțul este un artist, ce relație aveți cu arta? Ați avut vreodată dorința de a crea? Cum vă exprimați creativitatea?
Nu am cum să trec dincolo de faptul că, pentru mine, arta este legată de soțul meu. În momentul în care ne-am căsătorit, eu eram un inginer în formare, iar el era determinat să se dezvolte ca artist vizual, așa încât mă îngrijora ignoranța și incapacitatea mea de a înțelege acest domeniu atât de important pentru el. Așa am hotărât ca în timpul petrecut în Statele Unite să încerc să studiez arta, în primul rând ca să-l înțeleg pe el. M-a sprijinit necondiționat, ajutându-mă să mă dezvolt mai departe. Într-un fel, acest fapt a marcat începutul unei dinamici a noastre, în care cercetările mele mă duceau în direcții noi de intersecție între tehnologie și artă, direcții pe care apoi le experimenta în lucrările lui. Deși el nu este foarte prieten cu tehnologia, o folosește foarte mult în arta lui și este foarte deschis la orice aspect legat de inovații tehnice și de aplicații digitale.
În cariera mea academică, explorarea noilor tehnologii și influența acestora asupra diferitelor domenii ale vieții avea să se focalizeze tot mai mult pe noile genuri de artă care combină artele digitale cu performance-ul interactiv și cu interacțiunea dintre artist, tehnologie și public. Aceste noi forme de artă invită spectatorul să participe și să interacționeze la rândul lui cu produsul artistic. Și așa am pornit cel de-al doilea doctorat, de data aceasta în teatru și arte performative, descoperind un întreg univers legat de artele digitale și intersecția acestora cu alte forme de artă.
Puteți da un exemplu?
Probabil una dintre lucrările care mi-a fost cel mai aproape de inimă este Hakanai, a lui Adrien M. & Claire B. Este o companie de performeri care a prezentat acest spectacol la Clujotronic cu câțiva ani în urmă. În acest performance, o dansatoare acționează prin mișcările sale o serie de senzori, determinând generarea unor imagini grafice care sunt proiectate în timp real pe câteva ecrane – în cazul acesta spațiul performativ este un cub transparent – care, pe de o parte, traduc mișcarea dansatorului și o transformă în forme grafice generate de calculator, pe de alta, interacționează cu mișcările acestuia. Este un gen nou de artă numită intermedia, foarte complexă și spectaculoasă, care a apărut și în spațiul nostru de ceva vreme.
Aș aminti și instalațiile interactive în care te poți juca cu imaginea folosind mișcarea corpului și poți picta cu lumină, poți face lucruri care să transforme spectatorul din pasiv contemplativ în angajat în lucrarea respectivă. Probabil că este una dintre caracteristicile cele mai importante ale artelor care folosesc tehnologia, capacitatea aceasta de a crea o altă dinamică în receptarea actului artistic.
Cum s-au schimbat generațiile? De la generație la generație, există modificări de comportament și de mentalitate. Dacă ar fi să faceți o analiză sau o comparație, care ar fi plusurile și minusuri?
Am fost cadru didactic în toată această perioadă de tranziție, dar și de dezvoltare și de începuturi ale istoriei tehnologiilor digitale – pe care am trăit-o cu toții după Revoluție, așa încât, am avut ocazia să observ atât generații care au venit fără niciun fel de competențe digitale – în primii ani chiar predam cursuri de introducere în utilizarea calculatorului – cât și studenți care vin cu competențe complexe de utilizare a unor tehnologii digitale. Dar, în ciuda democratizării accesului la tehnologie pentru o mare parte dintre ei, cunoștințele necesare pentru a înțelege și a integra aceste competențe într-un domeniu profesional sau artistic relevant trebuie dobândite într-un context formal.
În același timp, însă, această generație trebuie să facă față dificultății de a se focaliza asupra unor domenii specifice. Sunt studenți care caută, se caută pe sine și nu întotdeauna se găsesc. Iar ceea ce mă întristează cumva, și sper să depășim etapa aceasta, este să observ că au fost foarte afectați de perioada aceasta de pandemie. Mulți dintre ei trebuie să facă față unor provocări în plan personal, în planul relațiilor, sau chiar la nivelul sănătății fizice sau psihice.
Au existat și perioade caracterizate de absenteism, de lipsă de interes pentru educație sau participare doar din inerție, dar astăzi am șansa să lucrez cu studenți la nivel de masterat și doctorat care sunt foarte motivați și vin cu mare dorință să se specializeze pe acest domeniu de nișă. Sunt artiști sau specialiști în calculatoare care doresc să aplice cunoștințele lor în noi forme de expresie artistică, iar unii dintre ei au competențe foarte avansate. Mă consider privilegiată să pot lucra la acest nivel unde învăț și eu alături de ei.
Ce vă bucură și ce vă neliniștește?
Spre deosebire de mulți alții, eu sunt foarte optimistă cu privire la viitor, pentru că văd un potențial extraordinar în tânăra generație. În același timp, mă îngrijorează dificultatea lor de a-și defini valorile și lipsa modelelor de care au nevoie. Deci, pare că există o lipsă de repere, să le numim așa. În momentul în care ai repere, te poți raporta la ele și realizezi că te poți dezvolta într-o direcție sau într-alta.
Vi se pare că acestea erau mai vizibile înainte?
Nu știu dacă erau mai vizibile. Poate pentru generația mea era mai clar cumva care erau modelele pozitive sau cele negative. Astăzi foarte des modelele care par a avea succes sunt cele care afișează succes financiar și atunci ți-l dorești și tu, uitând că nu întotdeauna acesta vine pe căi morale sau corecte.
Apoi, eu cred că această generație este ruptă între dorința de a evada din țară, de a pleca în altă parte, și dificultatea de a se desprinde cu totul de România. Nu-și găsesc locul nici aici, nici în altă parte. Am întâlnit studenți care au studiat în Anglia sau în Spania sau în altă parte și se întorc la masterat la noi.
De ce s-a întâmplat asta?
Din ceea ce am aflat de la câțiva dintre ei, acolo s-au simțit alienați. Nu s-au simțit vizibili. Erau nimeni. Aici au un sentiment mai profund de apartenență, de a fi cineva. Nu e ușor să răzbați nici la noi, dar nici dincolo, aici mi se pare că există o stare de confuzie. Din punctul meu de vedere, avem tineri foarte capabili, care trebuie ajutați să se găsească.
Apropo, am citit recent un comentariu al lui Florin Negruțiu, în Contributors, care spune că atunci când tinerii sunt crescuți fără limite, într-o stare de permisivitate totală, ei vor căuta acele limite, până când uneori le vor găsi în închisoare sau în spital. Și asta mi s-a părut îngrozitor. Limitele noastre, ale generației noastre, au fost puse de sistem, de școală, de uniformă, de anumite conduite, eram învățați că trebuie să ne încadrăm.
Și atunci, pe măsură ce extinzi cercul acesta al limitelor, poți avea adulți care sunt liberi, dar sunt liberi și trăiesc frumos într-un cadru bine delimitat. În momentul în care crești copilul fără niciun fel de limite, crezând că totul i se cuvine, el se împrăștie în toate direcțiile și nu se poate contura.
Este vorba despre o lipsă de limite pe care noi am cultivat-o probabil și din cauza faptului că am simțit că regimul comunist ne-a constrâns prea tare. Încă nu ne-am găsit echilibrul, trebuie să îl mai căutăm.
De ce credeți că societatea are nevoie de artă? Pare că lucrurile esențiale sunt departe de artă.
Încercați să închideți ochii și să vă imaginați lumea fără artă. Așa, cu ochii închiși, ne dăm seama că nu putem trăi fără artă, fără acest element atât de greu de definit în cuvinte.
Fără această hrană pentru suflet, doar hrana pentru trup nu ne ajunge.
Gândiți-vă cât timp petrecem într-o zi consumând artă. Și aici mă refer la film, la muzică, la frumosul care ne înconjoară. Chiar și în cele mai îngrozitoare condiții pe care le ai, iei o floare și îți creezi un colț care să îți producă plăcere și să îți dea speranță.
Dar să ne înțelegem, arta nu e întotdeauna frumoasă. Esteticul nu este doar frumos, pentru că arta ne traduce, de fapt, într-un anumit limbaj ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Artiștii sunt un fel de turnesol care simt lumea, societatea și exprimă lucrurile astea. Atunci când vedem lucrări care par urâte, violente, lucruri care nu ne plac, este tot artă, pentru că vorbește despre un anume interior. Poate nu-i al nostru, poate nu-i ceea ce vrem noi să vedem, dar faptul că el există, asta îți arată un anume tip de tulburare.
Sunt artiști care practică body art, își aplică tatuaje care unora ni se par oribile. Să nu mai vorbesc despre o serie de transformări înspre ceea ce pare a fi acum un curent care se numește interspecies art. Adică o transformare „artistică” pentru emularea unor noi specii, cum ar fi omul-pisică, omul-șopârlă, omul-tigru sau mai știu eu care. Acestea toate arată niște tulburări interioare, niște căutări. Nu înseamnă că sunt frumoase, nu înseamnă că trebuie să ne placă, dar e o formă de artă care țipă, care exprimă o anumită căutare, o neliniște. Și care vorbește clar despre idei care circulă în societate!
La fel cum, alteori, căutăm lucrurile care ne dau nouă stare de bine. Poate căutăm un film care ne relaxează. Și foarte adesea evadăm pentru a fugi de lume, de stres, pentru a ne distrage.
În prima fază, când am început să iau contact cu arta, gândul meu era: „Mi-aș pune în casă tabloul acesta?” Și a trebuit să învăț că, da, unele tablouri sunt făcute să le punem în casă, altele însă trebuie să le vedem într-o galerie în care putem să medităm asupra lor și să mergem mai departe cu gândul, cu starea, cu ce ne-am încărcat.
Sigur că nu o să ne hrănim zilnic cu această formă de artă, dar faptul că nu-ți place un lucru nu înseamnă că nu este artă sau că nu este artă bună. Important este ce ne comunică!
Apropo de această definiție a artei și de modul cum o evaluăm, cum am putea să diferențiem un amator față de un artist valoros? Există niște criterii basic după care am putea să facem această evaluare?
Da, există. Arta are un limbaj propriu, o sintaxă și o morfologie specifice și exact ca o limbă străină cere să dedici timp să cunoști niște noțiuni de bază. Nu în ultimul rând, trebuie să o consumi, sau poate chiar, la rândul tău, să o practici: să începi să desenezi, să lucrezi. În jurul lucrării de artă se creează o lume a artei. Noi nu avem doar artistul. Aici mă refer cu precădere la artele vizuale, dar acest lucru este valabil și pentru celelalte arte.
Această lume a artei are curatori, specialiștii care au capacitatea de a alege anumiți artiști sau anumite concepte și de a le pune într-un tot, într-o idee, într-o comunicare vizuală coerentă, coerentă cu spațiul, coerentă cu artistul, coerentă cu contextul.
Avem ceea ce se numește instituția de artă și asta poate să fie facultatea de artă, școală de artă, poate fi muzeul sau galeria. Însăși faptul că o anumită instituție promovează o anumită lucrare sau un artist, îi dă o oarecare valoare și o recunoaștere, pune un sigiliu pe ea. Nu înseamnă că nu poate să greșească, dar în general instituția care are specialiști este cea care determină dacă o lucrare de artă este sau nu este valoroasă, o validează încadrând-o într-un curent sau altul al istoriei artei.
Și desigur, mai există ceea ce se numește piața de artă, care asemenea oricărei piețe, are legile ei, are modalități de promovare sau de manipulare a pieței. În esență, piața de artă este cea în care operele de artă circulă de la un proprietar la altul, ele fiind astfel promovate.
În primul rând, trebuie să căutăm lucrarea de artă în instituții de artă, în muzee. Este imposibil ca, în timp, să nu-ți dezvolți un gust pentru artă, să-i înveți limbajul mergând în muzee, vizitând galerii de artă, întâlnind artiști.
Să consumi artă pentru a înțelege arta.
În felul acesta începi să descoperi, citind, vizitând, privind, ascultându-i pe alții care vorbesc despre lucrările respective, îți poți dezvolta un gust artistic și o înțelegere a limbajului.
Dacă ești doar parașutat într-o expoziție de artă contemporană sau de avangardă, sigur că poți să ieși de acolo și să zici: „Ce se mai face în ziua de astăzi…”, dar arta spune ceva. Pentru a auzi ce spune, trebuie să stai să asculți, să privești. Și asta se face cu o anumită stare și cu o anumită deschidere.
Au fost momente în care ați simțit că Clujul nu este casa dumneavoastră? Ați avut vreodată senzația că poate nu aici a trebuit să fiți sau ați luat în calcul să alegeți alte meleaguri?
Nu, niciodată. În anul acela pe care l-am petrecut în Statele Unite, în 1991-1992, am înțeles, și eu și soțul meu, că dacă vrei să fii artist, trebuie să fii acasă. În momentul în care intri în călătoria aceasta de emigrant, este foarte, foarte greu să te consacri ca artist. Motivul principal este că artistul are nevoie de un confort al sufletului, o înrădăcinare. Ori actul dezrădăcinării și al punerii rădăcinilor în altă parte este extrem de traumatic. Deci, cu precădere pentru el, pentru soțul meu, am hotărât atunci că noi, sub nicio formă, nu vom emigra.
Cred că asta ne-a costat cam două decenii din viață, de tranziție, de căutări, de zbateri, de supraviețuire. Într-un fel, tot o formă de migrație dinspre o societate spre alta. Pentru el, ca pentru atâția alții, a fost extrem de dificil să supraviețuiască ca artist, într-o Românie care nu avea o piață de artă. Să trăiești din artă era o utopie. Oriunde este greu să trăiești din artă, dar într-o țară în care se investea în orice, numai nu în artă, cu atât mai mult. A fost esențial să avem un venit constant din slujba mea de cadru didactic.
Dar ne-am bucurat să vedem procesul acesta în care societatea s-a schimbat și după ce oamenii și-au îndeplinit nevoile de bază – de a porni, să zicem, o afacere, apoi de a-și face cât de cât o locuință, un cuib, un loc – acum încep să se întoarcă spre artă. Astăzi sunt tot mai mulți oameni care aleg să cumpere artă, și asta este un lucru foarte important.
Eu cred că pentru artiști în ziua de astăzi există și în România viitor.
Cum vedeți Clujul raportat la alte orașe ale României? Au apărut în ultimii ani galerii de artă și cu siguranță este semnul unui trai mult mai confortabil.
Dacă e să vorbim despre Clujul cultural, astăzi îl văd trist. Sunt născută aici și am văzut Clujul în diferitele lui etape.
Spre deosebire de mulți care acum sunt foarte critici cu privire la Cluj, eu cred că orașul s-a dezvoltat superb. Din nefericire, însă, suntem martorii unor efecte perverse ale unei strategii bune, de altfel, care a promovat valorificarea capitalului uman generat de universitățile din Cluj și a promovat dezvoltarea spre zona digitală. Fiind o zonă destul de bine plătită, succesul a creat o presiune pe piața imobiliară care a generat un fel de capitalism sălbatic ce a aruncat la periferie spațiile dedicate culturii.
Clujul este un oraș cuprins între dealuri, fără prea multe zone în care să se extindă. Astăzi ne-am trezit că am pierdut multe dintre spațiile dedicate galeriilor, expozițiilor, iar administrația, ocupată cu probleme stringente, cum sunt cele de mobilitate, de transport, de un oraș sufocat între construcții și mașini multe, nu a reușit să recupereze niște spații absolut esențiale pentru cultură.
Noua generație, cea care mă entuziasmează, a avut diferite inițiative – vezi Fabrica de Pensule, Centru de Interes, sau cele câteva teatre independente – dar toate cad în fața presiunii pieței imobiliare. Din punctul meu de vedere, fără o analiză realistă cu privire la efectele perverse asupra culturii, noi ne pierdem sufletul în Cluj și vom deveni un oraș de succes financiar, dar nu cultural. Ori Clujul a fost, și trebuie să rămână, un mare centru cultural, însă în ceea ce privește spațiile pentru cultură, nu o duce bine deloc. Situația este similară și în ceea ce privește artele spectacolului, unde încă așteptăm spații adecvate pentru concerte, operă, teatru.
E un dezastru pe toată linia deși, repet, tânăra generație încearcă să funcționeze și așa. Există teatre independente, mici, în diferite spații adaptate, dar fără sprijin din partea autorităților nu ai cum să faci ceva semnificativ într-o localitate ca Cluj. Spațiile centrale care pot fi convertite în instituții de cultură vor fi tot mai puține pentru că în fața intereselor imobiliare s-a pierdut Continentalul, s-a pierdut Melody, se pierde Palatul Bánffy. Deci, din punctul acesta de vedere, Clujul nu stă bine față de alte orașe din țară.
Dar ca potențial uman, Clujul are artiști mari în continuare, există un apetit pentru cultură și sper că va veni momentul în care se va crea o presiune suficient de mare să investim și aici. Până la urmă, trebuie să depășim și aspectul acesta. Cam asta cred eu că este problema Clujului în momentul acesta.
Dacă ar fi să definiți succesul, ce definiție ați da?
Cred că succesul trebuie să se raporteze la așteptările pe care le ai și așteptările trebuie să fie un pic mai sus de linia orizontului propriu.
Pentru mine succes este faptul că am crescut trei copii minunați, responsabili, de care sunt foarte mândră și care, la rândul lor, se descurcă în societate, deși nu este ușor. Sunt foarte, foarte fericită să văd că oamenii mă identifică ca „mama lui ” sau „a lui…”, uneori chiar în relație cu afacerile pe care le-au dezvoltat și unde au creat un brand. Și soțul meu simte la fel, deși are propria identitate artistică.
Deci, în primul rând, identific succesul în acest plan al familiei, al faptului de a fi putut, alături de ceea ce am realizat în viață, să cresc niște copii responsabili și să ne putem bucura de familia noastră.
În al doilea rând, succesul profesional, din punctul meu de vedere, va fi să pot da mai departe ceea ce am construit în cariera academică. Să reușesc să formez câțiva tineri profesioniști, absolvenți de master sau doctorat, care să ducă mai departe programul de masterat pe care îl coordonez, care să preia cursurile pe care le-am dezvoltat. Acesta este obiectivul pe care îl am acum, aproape de sfârșitul carierei.
Să mă asigur că ceea ce am construit rămâne.
Conferința pe care am pregătit-o noi pentru anul următor pleacă de la o frază: ”we rather be timeless than trending”. De aici, practic, construim întregul program și aș vrea să vă întreb cum percepeți această frază și cum credeți că s-ar traduce în viziunea asupra parcursului nostru, că e vorba de carieră sau de viață personală?
Este o bună formulare a unui termen foarte la modă acum, care se numește sustenabilitate. Degeaba faci ceva dacă nu dăinuie. Este important să investești în valori perene, valori care durează în timp și pe care le poți da mai departe.
Din punctul meu de vedere, lucrurile merită construite în așa fel încât să lase această aromă a echilibrului, a unei păci, a unei liniști pe care o poți găsi la un moment dat. Altfel, ajungem blocați în acea cursă a șoarecelui care aleargă în cerc și nu ajunge nicăieri.
Prin ”timeless” – veșnic – eu înțeleg sustenabilitate. Și sustenabilitatea înseamnă să mergem înspre acele elemente care pot să dăinuie și să creeze o continuitate.
Sursă foto: arhivă personală
Interviul a fost publicat în Ediția Print The Woman 2023, care poate fi comandată aici.
Editor: Crina Ciocian