„Prin artă, îmi pot depăși limitele și am libertatea de crea!”/ Ioana Muntenaș, artist vizual

Ioana Muntenaș locuiește în Luxembourg și, deși este inginer în construcții, are o mare pasiune – pictura. A descoperit-o pe perioada sarcinii, din nevoia de a se deconecta, a se lăsa inspirată de frumusețea acestei arte și de a se încărca pozitiv cu toată energia emanată în întregul proces al creației.

„M-am gândit că dacă eu sunt bine și bebe va fi bine. Acum este un copil foarte vesel și pozitiv, datorită faptului că am avut grijă de sufletul meu și de corpul meu prin artă și sport. Am avut grijă de mine, iar bebe a simțit asta!”

Acum, este mama unui băiețel de doi ani și are două expoziții în desfășurare, în Luxembourg. Își dorește să inspire și alte femei să-și depășească limitele și să-și urmeze pasiunile. În interviu, ne vorbește despre inspirație și aspirații, dar și despre echilibru, care este vital pentru a fi împlinit pe plan profesional și, mai ales, personal.

IMG_0848 (1)

Ce reprezintă pictura pentru tine și care consideri că este partea cea mai frumoasă a acestei meserii? 

Pictura este o pasiunea mea, care mă încarcă pozitiv zilnic și care, de-a lungul timpului, m-a făcut să înțeleg că pot realiza orice, prin muncă și dorință.

Cum ai descrie stilul tău artistic?

Am încercat mai multe stiluri, dar stilul artistic care mă definește este inspirat din Fauvism, care se caracterizează printr-o explozie de culori, asemenea personalității mele. Acesta a fost un curent formalist în pictura franceză, de la începutul secolului al XX-lea, care reprezenta lumea concretă în culori violente, folosind tonuri pure și renunțând la perspectivă.

Ce te caracterizează mai mult: spontaneitatea sau studiul?

Cu siguranță, spontaneitatea! Cred că viața reprezintă 10 % din ceea ce avem parte, restul de 90 % constă în modul în care reacționăm.

IMG_2026

Cum arată o zi din viața ta de artist plastic? 

Faptul că sunt, în primul rând, mamă, îmi dă toată puterea și inspirația zilnică. Pasiunea, în schimb, mi-am descoperit-o când eram însărcinată, din dorința de a face ceva, ce mă relaxează și mă încarcă pozitiv. Pentru mine, Vladimir este o inspirație zilnică. Ador cum se uită și se minunează, când mă privește pictând.

Meseria mea este de inginer în construcții metalice, care poate fi tot o considerată tot o formă a artei, în 3D. Seara sunt artist, pictura oferindu-mi posibilitatea de a mă descarca de energia acumulată peste zi, alături de un vin roșu franțuzesc. Ziua o închei prin sport și bunădispoziție.

Legat de procesul de creație, când îți dai seama că ai epuizat tot ceea ce ai avut de spus/transmis într-o lucrare?

Când încep o lucrare, nu mă opresc până nu o termin. Am avut nopți în care nu adormeam, până nu terminam. Inspirația mea depinde de starea de moment și este total diferită de la o zi la alta, lucru pe care îl simt în fiecare tablou creat.

IMG_0025 (1)

Care este efectul dualității inginer constructor – artist asupra echilibrului femeii Ioana Muntenaș?

Consider că sunt o femeie independentă și echilibrată. Este important să avem o meserie, dar și o pasiune pentru suflet. Ca inginer – este greu să depășești limitările tehnicii și ale industriei, fiind necesar să respecți normele, însă prin artă – îmi pot depăși limitele și am libertatea de crea. Pentru mine, acesta este echilibrul perfect dintre disciplină și libertate.

Cine este artistul care ți-a marcat parcursul creativ?

Artistul care mă inspiră este pictorul român Theodor Pallady. El a studiat tot ingineria și s-a făcut cunoscut la Paris. Este unul din cei mai prestigioși artiști.

Cât de mult te influențează critica experților din domeniu și a persoanelor obișnuite?

Cred în critică constructivă, dar arta și frumosul sunt percepute diferit de către fiecare privitor, la nivel estetic. Importantă este energia pe care reușesc să o transmit prin lucrările mele.

image0

Se poate trăi din artă?

Cu siguranță, da, se poate trăi din artă, însă dezavantajul este acela că acest tip de venit nu este unul constant. Având un copil, este important să am o stabilitate financiară, iar arta este un venit în plus. Meseria mea este moștenită din familie, fiind practicată atât de părinții mei, cât și de fratele meu.

Care sunt obiectivele pentru acest an, idealul la care aspiri?

Îmi doresc să inspir și alte femei să-și depășească limitele. Cred în puterea exemplului și în faptul că există în fiecare dintre noi puterea de a realiza tot ceea ce ne dorim. Mă simt împlinită pe plan personal și profesional, fiind și artist – pentru sufletul meu. Idealul la care tind este ca mesajul artei mele să ajungă și în sufletul românilor, la fel ca aici, în Luxembourg, care este a doua mea casă și locul unde îmi expun tablourile.

Dacă ai putea să te caracterizezi prin 3 cuvinte, care ar fi acelea? Ai putea să le atribui câte o culoare?

Înteligență – Roșu 

Curaj – Alb (chiar dacă este o nonculoare) 

Ambiție – Roz

By Diana Arieșan – editor The Woman Magazine

Sursă foto: arhivă personală Ioana Muntenaș

Împrietenește-te cu corpul tău! Adela R. Moldovan, Dr. Psiholog

,,And I said to my body, softly: <<I want to be your friend>>”

It took a long breath and replied, ,,I’ve been waiting my whole life for this.” (Nayyirah Waheed)

,,Și i-am șoptit corpului meu: <<Vreau să fim prieteni!>>” 

A respirat adânc și a răspuns, ,,Am așteptat asta toată viața mea.” (Nayyirah Waheed)

De ce să ne împrietenim cu corpul nostru? Multe dintre noi femeile, ne urâm corpul și ne rușinăm cu el. Studiile de psihologie arată impactul imaginii corporale negative asupra sănătății mentale și asupra relațiilor de cuplu. E nevoie să ne împrietenim cu corpul nostru. 

ava-sol-O-PApHhSDIU-unsplash

Cum ajungem să fim nemulțumiți de corpul nostru? 

Copiii mici își iubesc corpul, nu se rușinează de vreo parte a corpului lor, nu se ascund, nu îi deranjează să fie văzuți. Ei sunt într-adevăr prieteni cu corpul lor. Apoi însă, pe măsură ce cresc și sunt expuși la diverse elemente de cultură, la replici și evaluări ale corpului lor de către alte persoane, mulți ajung să fie dezamăgiți, rușinați de corpul lor, încep să îl urască. 

Mediul social, real și virtual, promovează modele și idealuri în materie de corp. Acest ideal de frumusețe a variat puternic de-a lungul istoriei, de la o comunitate la alta. De la silueta rubensiană la silueta clepsidră din secolul XIX și apoi la cea atletică din secolul XX, societatea a avut întotdeauna o idee despre ce înseamnă o femeie frumoasă. 

Diversele culturi au propria lor viziune asupra frumuseții, de la modele extreme de ”frumusețe” obținută prin cicatrici sau mutilarea unor părți ale corpului (cicatrici ritualice specifice unor triburi din Africa de Vest, legarea picioarelor în China sau gâtul extrem de lung obținut cu ajutorul unor inele de aur ale femeilor Padaung din Thailanda) până la norme culturale referitoare la haine, culori și greutatea ideală.

Problema oricărui standard este că întotdeauna unii dintre noi nu se vor încadra și vor simți asta în special când evaluarea este una atât de subiectivă. Iar modul în care te simți atunci când percepi că ești un exclus din punct de vedere al societății în care trăiești afectează profund sănătatea mentală și capacitatea ta de a fi un membru funcțional și productiv al acelei societăți. 

Ideal cultural de frumusețe este interiorizat de unii dintre noi într-un standard de perfecțiune. O himeră care ne promite fericire și mulțumire, apreciere și aprobare, dacă doar am reuși să ajungem acolo… Și pentru că nu ajungem acolo, începem să ne urâm. 

Începem să ne considerăm defecte, leneșe, să ne disprețuim și să ne „despărțim” de corpul nostru. Doar că nu putem fugi de corpul nostru și nici nu putem atinge prea multe obiective legate de greutatea și forma corporală dacă suntem „despărțiți” sau „certați”. Ca într-o relație care nu merge, nu ne mai apreciem unul pe altul și am prefera să nu ne mai vedem. Cum poți depune efort, găti sănătos, să te convingi să mănânci mai puțin … dacă nu îți apreciezi corpul? E ca și cum ai încerca să renovezi un apartament împreună cu partenerul tău aflându-te într-o relație tensionată cu el. Nu ați putea decide nimic și cel mai probabil ați renunța la încercarea de a schimba ceva. 

Mulți consideră că e important să le spunem celor dragi că ar trebui să slăbească. Aceste percepții sociale au fost investigate în studii de cercetare din domeniul psihologiei, iar rezultatele au confirmat: cu cât imaginea corporală – „părerea mea subiectivă despre corpul meu”-  este mai negativă, cu atât este mai puțin probabil să mă implic în comportamente ce duc la pierderea în greutate (mâncat sănătos, controlul porțiilor, sport). 

Nu suntem dispuși să depunem efort pentru ceva ce nu ne place

O imagine corporală negativă este periculoasă, în special la vârsta adolescenței, fiind asociată cu implicarea în strategii de slăbit nesănătoase. Dacă îmi urăsc corpul din cauza greutății mele, vreau ca acea greutate să dispară rapid. Sunt dispusă să fac orice ca să rezolv rapid ceea ce îmi creează disconfort emoțional. Adesea astfel îmi lezez corpul… Iar dacă corpul meu suferă, el nu mă susține în obiectivele mele. De aceea nu funcționează dietele drastice de slăbit.

Un alt fenomen interesant observat în studiile din ultimii ani este că, pe măsură ce societățile dezvoltate au pus accent pe tratamentul și prevenția obezității, au crescut și cazurile de tulburări de comportament alimentar (bulimie și anorexie) fără să se fi înregistrat ceva rezultate notabile în privința obezității. Nu putem schimba lucrurile cu critică și pedeapsă. 

Specialiști din domeniul medicinei și psihologiei atrag atenția asupra discriminării la care persoanele cu obezitate sunt supuse atât în mediul social, cât și din partea profesioniștilor meniți să îi ajute. Lucrurile nu funcționează, iar rata obezității este în continuă creștere. 

Ce e de făcut atunci? 

Simplu spus, dar greu de făcut: e nevoie să ne împrietenim cu corpul nostru indiferent de forma și greutatea lui. Mai ales dacă vreau să schimb ceva la corpul meu, e nevoie să fiu prietenă cu el. Nu merge ”slăbesc și apoi voi fi mulțumită cu corpul meu”. E nevoie să fiu mulțumită de corpul meu, să îl accept necondiționat și apoi am șanse să slăbesc. Orice îmi doresc de la corpul meu e mai ușor de obținut dacă suntem prieteni. Iar dacă ceea ce îmi doresc nu e realizabil, îmi va fi mai ușor să mă împac cu asta și voi avea o viață trăită pe deplin chiar dacă lucrurile nu sunt exact așa cum îmi imaginez eu.  

POVESTEA MEA 

Pentru că nu vreau să vorbesc doar din cărți și din experiența mea de psihoterapeut, vă voi spune câte ceva despre relația mea cu corpul meu. Nu știu dacă chiar l-am urât, dar nu eram prieteni. Adolescența mi-a fost marcată de comentarii la adresa fundului meu, alături de ciupituri și alte atingeri indecente categorisite acum la capitolul „hărțuire sexuală”. Apoi desigur aveam alte nemulțumiri tipice vârstei: sânii nu erau destul de mari, celulita începuse să apară, abdomenul nu era plat. Știu că undeva acolo am și eu pătrățele, dar vă mărturisesc că nu le-am văzut niciodată. Nasul prea mare și ascuțit, buza superioară prea subțire și așa mai departe. Mă ascundeam în haine mai largi, mai lungi. 

Maturizarea m-a ajutat să mă împăc cu corpul meu. Cancerul de sân al mamei mele m-a făcut să renunț la planurile de augmentare a sânilor mei, dorindu-mi doar să nu crească tumori în ei. Moartea subită și prematură a unchiului meu m-a făcut să apreciez familia și să înțeleg într-adevăr sensul expresiei „trăiește clipa”. Iar maternitatea mi-a arătat minunile de care e capabil corpul meu. După 2 copii, aveam cea mai mare greutate dintotdeauna, pierdusem speranța că îmi voi vedea vreodată pătrățelele, iar fundul meu…în formă maximă. Și îmi amintesc exact momentul în care m-am împrietenit cu corpul meu și nu mi-a mai păsat cine ce are de zis despre cum arăt eu. 

ÎNTÂMPLAREA 

M-am programat la un masaj la Felix, unde eram împreună cu familia. Eram în piscină cu copiii când m-au chemat să intru. Am ieșit din piscină în costum de baie și am intrat pe o ușa pe care scria „masaj” așteptându-mă să ajung direct în cabinetul de masaj. În schimb, am intrat într-o sală de fitness plină de bărbați. Eu într-un costum de baie, din 2 piese, fără prosop, cu apa picurând de pe mine. Toți ochii s-au îndreptat spre mine. „pfuai…ăștia toți se uită la mine”… a fost înlocuit de „Și ce dacă?”. Am pășit mândră, cu tot cu celulita mea care se unduia la fiecare pas, cu burtica mea de după două sarcini și cu ochii lor „lipiți” de fundul meu. Și m-am simțit chiar mândră. Ce naiba, eram o femeie peste 30 de ani, cu 2 copii, o carieră bună, deșteaptă, cu o familie faină. Ce mă interesează pe mine cine ce crede despre corpul meu? Sunt fabuloasă așa cum sunt și cui nu-i place, să nu se uite. Iar după masaj, când am ieșit strălucind de la uleiul de masaj, am stat cu spatele și mai drept și i-am privit în ochi pe cei trei bărbați rămași în sală. Nu că ar fi avut ei ceva cu mine, dar i-am privit sfidătoare cumva ca pe o reprezentare a propriilor mele piedici mentale. Și de atunci gata a fost. 

Cred că e perfect corpul meu? Nici pe departe. Pot încă să înșir liniștită lista imperfecțiunilor mele. Dar asta nu mă mai împiedică cu nimic. Nu mă mai deranjează privirile altora, nu mă mai afectează nicicum comentariile cu privire la corpul meu, sunt chiar mândră de fundul meu…generos dezvoltat. Pot să glumesc, să râd, iar când pun câteva kilograme pe mine, pot să mă ocup să le dau jos pentru a mă simți mai bine. În rest nimic nu se schimbă în relația mea cu corpul meu, indiferent de kilograme, formă și alte defecțiuni temporare, gen acnee. Din acea zi ne înțelegem tare bine. Eu îl ascult mai des, când îmi „spune” că nu mai poate, el mă susține mai mult și eu mă simt bine cu el indiferent de ceea ce fac. 

Trăim mult mai bine dacă suntem prieteni

Corpul meu mă susține și îmi permite să fac tot ceea ce îmi doresc și nu e dator să se încadreze în vreun tipar. 

Corpul meu nu există pentru a mulțumi pe nimeni, nu sunt o statuie menită a fi privită. 

Eu îi sunt datoare corpului meu să fac tot ceea ce pot pentru a-i susține sănătatea, astfel încât corpul meu să îmi poată susține activitatea. 

Corpul meu, ca al multora dintre noi nu e perfect și nici nu va fi vreodată

Ar putea fi probabil dacă mi-aș face un obiectiv din asta. Dacă aș petrece multe ore pe zi făcând sport mult și studiind atent cum să mănânc, dacă mi-aș face anumite tratamente corporale, chiar chirurgicale. Dar de ce aș vrea să fac asta? Pentru ce și pentru cine? Aș pierde din timpul în care mă bucur de copiii mei, din timpul în care îmi exercit profesia, din timpul în care citesc o carte…. și pentru ce? Fac sport, atât cât am nevoie să fiu sănătoasă…dar nu e suficient să am o greutate ideală sau forme ideale. Și revin cu întrebarea: de ce aș vrea să depun un efort mult mai mare și să investesc mult mai mult timp pentru a avea un corp perfect? Aș fi mai fericită? Aș fi mai împlinită? Pentru mine, pentru alții? Nu am nevoie de perfecțiune, am nevoie de ”„uficient” pentru a fi sănătoasă.

EXERCIȚIU: Răspunde-ți ție: Tu cum ai putea să te împrietenești cu corpul tău, indiferent de greutatea, forma și imperfecțiunile sale? Indiferent de cum evoluează, cum îți poți accepta și iubi necondiționat corpul? Ce ai nevoie să îți spui și ce ai nevoie să încetezi din a-ți mai spune? 

Nu cere nimic corpului tău, nu te lăsa să răspunzi „dacă aș avea X kilograme mi-aș iubi corpul”. Exact așa cum e corpul tău azi sau cum a fost corpul tău în cel mai „rău” moment al său … cum puteți să fiți prieteni? De ce are nevoie mintea ta ca să fie prietenă cu corpul tău? 

Mutatul cu părinții la 30 de ani. O aventură sau un pas natural?

Am 30 de ani. Este vârsta la care, pentru unii, încă mai e rușinos să locuiești cu părinții. Și totuși, vârsta la care m-am mutat înapoi împreună cu ai mei. Nu am luat această decizie în urma unui divorț, dezamăgiri, concedieri sau a altor situații care ne duc, pe parcursul vieții, în astfel de puncte. Nu a fost un impas, nu am simțit că dau înapoi, ci pur și simplu am simțit că e decizia corectă și coerentă pe care am putut să o iau după ce am renunțat la un job bun, într-un oraș mare și într-un moment în care aveam nevoie de o pauză.

Consider că oricărui sfârșit de orice fel de relație – cu o persoană, un loc de muncă, un oraș – i se cuvine apoi o perioadă de tranziție. Am sărit de-a lungul vieții, de cele mai multe ori, dintr-o etapă-n alta, m-am mutat din oraș în oraș, am schimbat job-uri și pasiuni, fără să-mi dau timp să trag niște concluzii și să-mi fac niște idei despre ce mi-ar prinde bine să fac în continuare.

Toată alergătura asta nu a făcut altceva decât să acopere niște probleme pe care am ajuns să nu le mai iau în considerare, în timp ce viața galopa în jurul meu și încercam să-i fac față. Mi-am dat seama că, de fapt, mă chinuiam, chiar dacă uneori părea totul natural, să fac față unor așteptări care nu erau ale mele. La fel cum nu e a mea prejudecata că nu e normal ca la 30 de ani să locuiești cu părinții. În toată perioada asta mi-am dat seama că e mai degrabă natural decât aventuros să faci asta.

M-am mutat cu ai mei după 15 ani de când am plecat de acasă, în momentul în care am rămas fără un venit (de bună voie), iar la mama și la tata știam că nu produc pagube și că acesta e cel mai bun loc de refacere. M-au primit cu brațele deschise, dar și cu o ușoară grijă. Știți voi, grija că „nu-mi merge cartea de muncă” și că nu tare am ce să fac în orășelul mic unde m-am întors. Ceea ce e adevărat.

Mă gândesc acum, după 9 luni de când sunt acasă, că dacă orașul unde locuiesc ai mei nu ar fi fost un fost oraș industrial, care se transformă în sat și unde nu se întâmplă nimic, mi-ar fi fost mult mai ușor. Cu mai multe preocupări și activități zilnice, n-aș fi simțit, din când în când, nevoia să mă plâng că nu e chiar așa fun să locuiești cu părinții. Ușor nu e, dar să vă spun care sunt părțile bune:

Mâncare sănătoasă, caldă și la timpul ei, fără junk food grăbit la ore imposibile

Basically-Hammy-Chickpea-Soup

Una dintre cele mai mari bucurii ale mamei mele e să mă vadă că mănânc bine. Deși nu mai consum carne de șase ani, abia după ce m-am întors acasă au înțeles și ai mei ce înseamnă asta. Ceea ce credeam că se va transforma într-un haos total asezonat cu „habar nu avem ce să îți mai facem de mâncare” a devenit de fapt un „hai să găsim niște rețete și să gătim împreună”.

Astfel, eu le-am făcut cunoștință cu avocado, rucola, caju, năut, quinoa, turmeric, multe soiuri de semințe și combinații, iar ei s-au liniștit văzând că mă hrănesc sănătos. Dincolo de asta, fără să fi impus că e mai bine cum mănânc eu, puterea exemplului funcționează, iar ei au început să scoată carnea din dietă, mai nou și pâinea și să fie încântați de diversitatea culinară din casa noastră. 

Nu e rău să ai un program de somn, chiar dacă uneori înseamnă să te culci odată cu găinile

Programul meu de somn din Cluj era destul de haotic. Ce-i drept, la orice oră mă puneam să dorm, alarmele de dimineață tot reușeau să mă surprindă și să mă supere. În lunile de iarnă cât am stat acasă, am ajuns la performanța de a adormi în jurul orei 23 și de a prinde răsăritul în fiecare dimineață, fără nevoia de încă 5 minute și fără a mă simți obosită pe parcursul zilei.

The Woman Magazine - unsplash.com 2

Cumva aici a contribuit și faptul că, pentru câteva luni, am dormit în aceeași cameră cu mama. Așa e când te întorci acasă și între timp casa e plină. Mi-a fost puțin greu la început, că se dădea stingerea când nu eram tot timpul pregătită, însă m-au ajutat anii de locuit prin cămine, discreția mamei și faptul că atunci când dormi, dormi și cam atât. 

Camera-mi arăta la fel ca în copilărie, iar asta e o călătorie

A durat o vreme până am reușit să despachetez tot ce adunasem în ultimii 7 ani la Cluj, prilej cu care am fost nevoită să sortez și să elimin lucruri inutile păstrate în camera mea încă dinaintea erei noastre. Nu mă simțeam confortabil cu toate fotografiile cu mine de la vârste diferite care mă priveau curioase din toate colțurile, dar mi-am dat voie să le las să mă poarte într-o călătorie până aproape originiî. Pauza pe care am luat-o cu această mutare, liniștea din camera mea și cea din jur, grija alor mei care în continuare mă văd ca pe un copil, m-au ajutat să-mi explorez trecutul, să înțeleg unele lucruri despre mine, să-mi amintesc povești uitate și să-mi dau seama de cum mi s-au legat căile prin viață până acum.

Pentru că ai mei, în orice context, ar fi niște colegi de apartament excelenți și discreți, mi-am permis în toată perioada asta să stau și să cuget pe cât s-a putut, fapt ce a dus la un restart neașteptat. Nu i-aș spune chiar renaștere, dar cu siguranță s-a produs o reașezare a gândurilor haotice de până atunci. 

Sunt mai norocoasă decât îmi dau seama

Faptul că am reușit să păstrez o relație bună cu ai mei, ba chiar să o îmbunătățesc de când m-am întors acasă, mă umple de bucurie. În ultima perioadă s-au abătut tot felul de nori negri asupra prietenilor mei, iar unii dintre ei și-au pierdut părinții, ori sunt bolnavi. În fața acestor situații te cam pierzi și riști să nu-ți dai seama cât de norocos ești când ai tăi sunt bine și poți să petreci timp alături de ei, să nu te mai superi când insistă cu mâncarea sau cu făcutul unui rost în viață și să încerci să le porți măcar 1% din grija pe care ei ți-o poartă constant. 

Dacă în vizitele anterioare făcute acasă preferam să dorm, să mănânc și să mă văd cu puținii prieteni din oraș, iar apoi plecam din nou la drum, acum am reușit, vrând-nevrând, să petrec mai mult timp cu părinții mei și să îi descopăr dincolo de calitatea lor de părinți. Suntem, uneori, niște colegi de apartament cu vârste și preocupări diferite, care învață în continuare să aibă grijă unul de altul și să-și accepte fiecare toanele și alegerile. Am descoperit că doi dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt mai aproape decât credeam și că vor fi acolo mereu.

Când am început liceul și m-am mutat de acasă, nu mă mai vedeam întoarsă. Am schimbat oraș după oraș și i-am vizitat pe ai mei doar în vacanțe și de sărbători. Am uitat cine sunt ei și poate și o parte din mine. Reîntâlnirea pe termen lung m-a surprins. Mi-am dat seama că nu îi cunosc așa bine cum credeam, și nici ei pe mine. Am descoperit lucruri interesante despre ei, ne-am ciocnit de nenumărate ori ideile, am încercat să îi înțeleg și, mai ales, m-am bucurat când am văzut că pot și ei să mă înțeleagă.

The Woman Magazine - unsplash.com 4

E interesant schimbul acesta. Pentru că până nu demult simțeam că o iau razna dacă stau acasă mai mult de două săptămâni, a trebuit să mă conving, înainte de mutare, că rezist mai mult. Și am reușit, dar, deși sunt un fluture care are nevoie din când în când de o pauză, uneori chiar lungă, în cocon, aripile mi s-ar îndrepta în alte direcții.

Am observat și eu și cred că și ei, că atunci când plec undeva – un weekend la Cluj, un festival, o vacanță – îmi reapare o scânteie în privire, un zâmbet nou și mai mult avânt și chef de viață. Iar revenirile sunt ca niște prăbușiri, chiar dacă acasă e cald și bine. Îmi place acasă, cu mama și tata, ne-am împrietenit și am realizat că acasă pentru mine locul unde doarme gândul după un zbor prea lung, acolo îmi încarc bateriile și mă simt iubită și protejată. Și sunt norocoasă că îl am și că îi am. Tocmai de aceea simt că va fi bine și când voi decide să îmi iau din nou zborul, doar că de data asta vom rămâne fiecare cu mai mult dor.

Articol scris de Diana Câmpean.

Sursă foto: unsplash.com

________________

Din print în online: Articolul face parte din revista print The Woman cu nr. 4: 110 pagini de POVEȘTI REALE, oneste și scrise de oameni de lângă noi, în care te vei regăsi & de care te vei lăsa inspirată.

revista