,,And I said to my body, softly: <<I want to be your friend>>”
It took a long breath and replied, ,,I’ve been waiting my whole life for this.” (Nayyirah Waheed)
,,Și i-am șoptit corpului meu: <<Vreau să fim prieteni!>>”
A respirat adânc și a răspuns, ,,Am așteptat asta toată viața mea.” (Nayyirah Waheed)
De ce să ne împrietenim cu corpul nostru? Multe dintre noi femeile, ne urâm corpul și ne rușinăm cu el. Studiile de psihologie arată impactul imaginii corporale negative asupra sănătății mentale și asupra relațiilor de cuplu. E nevoie să ne împrietenim cu corpul nostru.
Cum ajungem să fim nemulțumiți de corpul nostru?
Copiii mici își iubesc corpul, nu se rușinează de vreo parte a corpului lor, nu se ascund, nu îi deranjează să fie văzuți. Ei sunt într-adevăr prieteni cu corpul lor. Apoi însă, pe măsură ce cresc și sunt expuși la diverse elemente de cultură, la replici și evaluări ale corpului lor de către alte persoane, mulți ajung să fie dezamăgiți, rușinați de corpul lor, încep să îl urască.
Mediul social, real și virtual, promovează modele și idealuri în materie de corp. Acest ideal de frumusețe a variat puternic de-a lungul istoriei, de la o comunitate la alta. De la silueta rubensiană la silueta clepsidră din secolul XIX și apoi la cea atletică din secolul XX, societatea a avut întotdeauna o idee despre ce înseamnă o femeie frumoasă.
Diversele culturi au propria lor viziune asupra frumuseții, de la modele extreme de ”frumusețe” obținută prin cicatrici sau mutilarea unor părți ale corpului (cicatrici ritualice specifice unor triburi din Africa de Vest, legarea picioarelor în China sau gâtul extrem de lung obținut cu ajutorul unor inele de aur ale femeilor Padaung din Thailanda) până la norme culturale referitoare la haine, culori și greutatea ideală.
Problema oricărui standard este că întotdeauna unii dintre noi nu se vor încadra și vor simți asta în special când evaluarea este una atât de subiectivă. Iar modul în care te simți atunci când percepi că ești un exclus din punct de vedere al societății în care trăiești afectează profund sănătatea mentală și capacitatea ta de a fi un membru funcțional și productiv al acelei societăți.
Ideal cultural de frumusețe este interiorizat de unii dintre noi într-un standard de perfecțiune. O himeră care ne promite fericire și mulțumire, apreciere și aprobare, dacă doar am reuși să ajungem acolo… Și pentru că nu ajungem acolo, începem să ne urâm.
Începem să ne considerăm defecte, leneșe, să ne disprețuim și să ne „despărțim” de corpul nostru. Doar că nu putem fugi de corpul nostru și nici nu putem atinge prea multe obiective legate de greutatea și forma corporală dacă suntem „despărțiți” sau „certați”. Ca într-o relație care nu merge, nu ne mai apreciem unul pe altul și am prefera să nu ne mai vedem. Cum poți depune efort, găti sănătos, să te convingi să mănânci mai puțin … dacă nu îți apreciezi corpul? E ca și cum ai încerca să renovezi un apartament împreună cu partenerul tău aflându-te într-o relație tensionată cu el. Nu ați putea decide nimic și cel mai probabil ați renunța la încercarea de a schimba ceva.
Mulți consideră că e important să le spunem celor dragi că ar trebui să slăbească. Aceste percepții sociale au fost investigate în studii de cercetare din domeniul psihologiei, iar rezultatele au confirmat: cu cât imaginea corporală – „părerea mea subiectivă despre corpul meu”- este mai negativă, cu atât este mai puțin probabil să mă implic în comportamente ce duc la pierderea în greutate (mâncat sănătos, controlul porțiilor, sport).
Nu suntem dispuși să depunem efort pentru ceva ce nu ne place
O imagine corporală negativă este periculoasă, în special la vârsta adolescenței, fiind asociată cu implicarea în strategii de slăbit nesănătoase. Dacă îmi urăsc corpul din cauza greutății mele, vreau ca acea greutate să dispară rapid. Sunt dispusă să fac orice ca să rezolv rapid ceea ce îmi creează disconfort emoțional. Adesea astfel îmi lezez corpul… Iar dacă corpul meu suferă, el nu mă susține în obiectivele mele. De aceea nu funcționează dietele drastice de slăbit.
Un alt fenomen interesant observat în studiile din ultimii ani este că, pe măsură ce societățile dezvoltate au pus accent pe tratamentul și prevenția obezității, au crescut și cazurile de tulburări de comportament alimentar (bulimie și anorexie) fără să se fi înregistrat ceva rezultate notabile în privința obezității. Nu putem schimba lucrurile cu critică și pedeapsă.
Specialiști din domeniul medicinei și psihologiei atrag atenția asupra discriminării la care persoanele cu obezitate sunt supuse atât în mediul social, cât și din partea profesioniștilor meniți să îi ajute. Lucrurile nu funcționează, iar rata obezității este în continuă creștere.
Ce e de făcut atunci?
Simplu spus, dar greu de făcut: e nevoie să ne împrietenim cu corpul nostru indiferent de forma și greutatea lui. Mai ales dacă vreau să schimb ceva la corpul meu, e nevoie să fiu prietenă cu el. Nu merge ”slăbesc și apoi voi fi mulțumită cu corpul meu”. E nevoie să fiu mulțumită de corpul meu, să îl accept necondiționat și apoi am șanse să slăbesc. Orice îmi doresc de la corpul meu e mai ușor de obținut dacă suntem prieteni. Iar dacă ceea ce îmi doresc nu e realizabil, îmi va fi mai ușor să mă împac cu asta și voi avea o viață trăită pe deplin chiar dacă lucrurile nu sunt exact așa cum îmi imaginez eu.
POVESTEA MEA
Pentru că nu vreau să vorbesc doar din cărți și din experiența mea de psihoterapeut, vă voi spune câte ceva despre relația mea cu corpul meu. Nu știu dacă chiar l-am urât, dar nu eram prieteni. Adolescența mi-a fost marcată de comentarii la adresa fundului meu, alături de ciupituri și alte atingeri indecente categorisite acum la capitolul „hărțuire sexuală”. Apoi desigur aveam alte nemulțumiri tipice vârstei: sânii nu erau destul de mari, celulita începuse să apară, abdomenul nu era plat. Știu că undeva acolo am și eu pătrățele, dar vă mărturisesc că nu le-am văzut niciodată. Nasul prea mare și ascuțit, buza superioară prea subțire și așa mai departe. Mă ascundeam în haine mai largi, mai lungi.
Maturizarea m-a ajutat să mă împăc cu corpul meu. Cancerul de sân al mamei mele m-a făcut să renunț la planurile de augmentare a sânilor mei, dorindu-mi doar să nu crească tumori în ei. Moartea subită și prematură a unchiului meu m-a făcut să apreciez familia și să înțeleg într-adevăr sensul expresiei „trăiește clipa”. Iar maternitatea mi-a arătat minunile de care e capabil corpul meu. După 2 copii, aveam cea mai mare greutate dintotdeauna, pierdusem speranța că îmi voi vedea vreodată pătrățelele, iar fundul meu…în formă maximă. Și îmi amintesc exact momentul în care m-am împrietenit cu corpul meu și nu mi-a mai păsat cine ce are de zis despre cum arăt eu.
ÎNTÂMPLAREA
M-am programat la un masaj la Felix, unde eram împreună cu familia. Eram în piscină cu copiii când m-au chemat să intru. Am ieșit din piscină în costum de baie și am intrat pe o ușa pe care scria „masaj” așteptându-mă să ajung direct în cabinetul de masaj. În schimb, am intrat într-o sală de fitness plină de bărbați. Eu într-un costum de baie, din 2 piese, fără prosop, cu apa picurând de pe mine. Toți ochii s-au îndreptat spre mine. „pfuai…ăștia toți se uită la mine”… a fost înlocuit de „Și ce dacă?”. Am pășit mândră, cu tot cu celulita mea care se unduia la fiecare pas, cu burtica mea de după două sarcini și cu ochii lor „lipiți” de fundul meu. Și m-am simțit chiar mândră. Ce naiba, eram o femeie peste 30 de ani, cu 2 copii, o carieră bună, deșteaptă, cu o familie faină. Ce mă interesează pe mine cine ce crede despre corpul meu? Sunt fabuloasă așa cum sunt și cui nu-i place, să nu se uite. Iar după masaj, când am ieșit strălucind de la uleiul de masaj, am stat cu spatele și mai drept și i-am privit în ochi pe cei trei bărbați rămași în sală. Nu că ar fi avut ei ceva cu mine, dar i-am privit sfidătoare cumva ca pe o reprezentare a propriilor mele piedici mentale. Și de atunci gata a fost.
Cred că e perfect corpul meu? Nici pe departe. Pot încă să înșir liniștită lista imperfecțiunilor mele. Dar asta nu mă mai împiedică cu nimic. Nu mă mai deranjează privirile altora, nu mă mai afectează nicicum comentariile cu privire la corpul meu, sunt chiar mândră de fundul meu…generos dezvoltat. Pot să glumesc, să râd, iar când pun câteva kilograme pe mine, pot să mă ocup să le dau jos pentru a mă simți mai bine. În rest nimic nu se schimbă în relația mea cu corpul meu, indiferent de kilograme, formă și alte defecțiuni temporare, gen acnee. Din acea zi ne înțelegem tare bine. Eu îl ascult mai des, când îmi „spune” că nu mai poate, el mă susține mai mult și eu mă simt bine cu el indiferent de ceea ce fac.
Trăim mult mai bine dacă suntem prieteni
Corpul meu mă susține și îmi permite să fac tot ceea ce îmi doresc și nu e dator să se încadreze în vreun tipar.
Corpul meu nu există pentru a mulțumi pe nimeni, nu sunt o statuie menită a fi privită.
Eu îi sunt datoare corpului meu să fac tot ceea ce pot pentru a-i susține sănătatea, astfel încât corpul meu să îmi poată susține activitatea.
Corpul meu, ca al multora dintre noi nu e perfect și nici nu va fi vreodată
Ar putea fi probabil dacă mi-aș face un obiectiv din asta. Dacă aș petrece multe ore pe zi făcând sport mult și studiind atent cum să mănânc, dacă mi-aș face anumite tratamente corporale, chiar chirurgicale. Dar de ce aș vrea să fac asta? Pentru ce și pentru cine? Aș pierde din timpul în care mă bucur de copiii mei, din timpul în care îmi exercit profesia, din timpul în care citesc o carte…. și pentru ce? Fac sport, atât cât am nevoie să fiu sănătoasă…dar nu e suficient să am o greutate ideală sau forme ideale. Și revin cu întrebarea: de ce aș vrea să depun un efort mult mai mare și să investesc mult mai mult timp pentru a avea un corp perfect? Aș fi mai fericită? Aș fi mai împlinită? Pentru mine, pentru alții? Nu am nevoie de perfecțiune, am nevoie de ”„uficient” pentru a fi sănătoasă.
EXERCIȚIU: Răspunde-ți ție: Tu cum ai putea să te împrietenești cu corpul tău, indiferent de greutatea, forma și imperfecțiunile sale? Indiferent de cum evoluează, cum îți poți accepta și iubi necondiționat corpul? Ce ai nevoie să îți spui și ce ai nevoie să încetezi din a-ți mai spune?
Nu cere nimic corpului tău, nu te lăsa să răspunzi „dacă aș avea X kilograme mi-aș iubi corpul”. Exact așa cum e corpul tău azi sau cum a fost corpul tău în cel mai „rău” moment al său … cum puteți să fiți prieteni? De ce are nevoie mintea ta ca să fie prietenă cu corpul tău?
