Deși absolventă a Facultății de Litere, Marcela Ursu a fost profesoară de limba franceză mai puțin de trei ani, oprindu-și activitatea odată cu nașterea primei sale fiice. Pentru că soțul ei avea nevoie de un partener în business, aceasta a renunțat definitiv la cariera de profesor și a ajuns să se dedice cu totul afacerii familiei.
Mereu pe fugă și fiind foarte ocupată, Marcela a început să își pună tot felul de întrebări: „Unde eram, ce făceam, cine eram eu?” și astfel a devenit interesată de dezvoltarea personală. A luptat mai bine de doi ani cu o situație de bullying la care fiica ei cea mare a fost victimă și care i-a afectat sănătatea și a ajuns astfel să își reconfigureze complet traseul profesional.
Apoi a urmat numeroase cursuri de dezvoltare profesională, obținând certificarea pentru Life Coach. În prezent, oferă suport și susținere pentru cei care sunt în situații similare cu a lor, spunându-le că nu sunt singuri, că pot cere ajutor. Marcela se străduiește să îi ajute și pe alți părinți să recunoască bullyingul și să afle cum pot trece mai ușor prin asta și cum pot însănătoși relația părinte-copil.
Marcela ne-a oferit astăzi informații despre un fenomen grav și des întâlnit – bullying, atât din propria experiență, cât și datorită cursurilor pe care le-a urmat. Ne-a vorbit despre tipurile de bullying, cum pot fi acestea identificate, cum le putem combate și a pus foarte mare accent pe modul în care ar trebui să se dezvolte relația părinte-copil în aceste cazuri.
Marcela, povestește-ne despre tine și cum ai ajuns în postura profesională în care ești astăzi.
Am fost un copil cuminte, nu de 10 pe linie pentru că la muzică învățătoare mi-a dat mereu 9. Însă, toți cei din jur spuneau că sunt isteață, cuminte și că am o gândire matură. Liceul, l-am ales singură, clasă cu predare în limba franceză. A fost cea mai bună alegere pentru mine. Eram bună la mate, dar nu-mi plac nici acum cifrele, așa că filologia mi s-a potrivit ca o mănușă. Pentru că am fost un copil ascultător, am rămas să fac Facultatea de Litere acasă, în Galați.
Am predat apoi limba franceză mai puțin de trei ani. M-am oprit în anul 2000, ca să aduc pe lume primul nostru copil. Recunosc, nu am prea stat cu ea, pentru că îi eram alături și soțului meu în business-ul pe care îl începusem imediat după venirea pe lume a fetiței noastre. M-am reîntors să predau în 2002, ca să-mi dau examenul de definitivat, dar am renunțat la învățământ după ce mi-am atins obiectivul. Mi-a plăcut enorm să lucrez cu copiii, în schimb soțul meu avea nevoie de mine și, chiar dacă nu eram atrasă de zona de business, am venit cu normă întreagă alături de el.
Din 2004 am devenit propriul angajat. Un angajat atipic pentru că eram peste tot și nicăieri. Vecinii mă compătimeau că numai eu aveam grijă de fete, le duceam și le aduceam toată ziua de la școală, antrenamente, pregătiri, iar la firma noastră părea că numai Doru, soțul meu, muncea efectiv, eu eram mai mult pe drumuri.
Împărțită între fete și ajutorul pe care-l ofeream soțului, mi-am descoperit, acum 6 ani, pasiunea pentru dezvoltarea personală. Am început să urmez diferite cursuri, să mă descopăr pe mine, să învăț să mă accept, ca să pot să-mi ajut și fetele, în special pe cea mare care trecut printr-un episod cumplit de bullying.
Toate experiențele m-au adus în punctul de acum. Am învățat să scap de prejudecăți și să văd lumea cu ochii mei, nu prin ochii altora. Și asta încerc să le învăț și pe fetele mele, dar și pe cei care mă înconjoară.
Știm că reconfigurarea traseului profesional a început în momentul în care fiica ta a fost victima unei situații de bullying. Ne poți împărtăși cele întâmplate? Cum ai luat decizia de a porni pe acest drum, în calitate de specialist?
Am înțeles destul de repede că pot să-mi ajut fetele, că cea mai bună educație este propriul exemplu, propria muncă cu sinele. Dr. Daniel Siegel spune că „cel mai bun predictor al atașamentului unui copil, care nu este singurul factor, ci este un predictor consistent bine fundamentat al dezvoltării sănătoase a rezilienței copilului și a stării sale de bine, este înțelegerea de sine a părintelui vizavi de felul în care experiențele copilăriei sale i-au influențat propria dezvoltare“.
Așa că, am lucrat pe două fronturi. O dată, eram mamă, fetele aveau nevoie de susținerea mea, aveau nevoie să aibă încredere în mine, să le ofer siguranța acceptării, a non-judecatei pe moment și mai târziu, așa cum știm că se poate întâmpla. În același timp, apăreau tot mai multe oportunități de învățare pentru antreprenorii dornici de cunoaștere și autocunoaștere. După cum știm, un business nu poate crește mai mult decât owner-ul său. Conștientizasem nevoia de schimbare de paradigme, de gândire, de abordare a tuturor proceselor și provocărilor. S-a împletit frumos și uneori neașteptat, dorința de a evolua din cele două planuri, personal și profesional.
Ceea ce învățam în programele de parenting aplicam în lucrul cu oamenii din firmă. Acasă le povesteam fetelor sau adoptam atitudini noi față de aspecte care priveau învățarea și formarea pe care o primeau în cadrul școlii. Practic, am crescut nu doi, ci trei copii, fetele și business-ul, iar cei trei copii ne-au oferit nouă un context extraordinar de creștere, de evoluție.
Cum a fost pentru tine trecerea de la lumea antreprenoriatului la cea a coachingului?
Așa am început eu să simt că aduc mai multă valoare business-ului nostru: bucuria de a lucra cu oamenii. Și dacă tot făceam asta, am obținut certificarea de life coach. De fapt, tot urmasem cursuri, dar nu obținusem și certificarea pentru coaching profesionist. Antreprenor pur sânge nu aș putea spune că sunt. Soțul meu este cel care conduce business-ul, eu fiindu-i doar partener. Toate deciziile în business le luăm de comun acord, dar fiecare este mai bun la ceva. Ne completăm reciproc.
Acum eu încerc să-mi conduc sufletul pe noul drum care a venit ca un firesc. Nu privesc ceea ce fac ca pe o afacere, ci ca pe o modalitate de a servi semenilor, de a lăsa ceva bun în urma mea, de a schimba mentalitatea, de a-i ajuta pe oameni să descopere frumusețea lucrurilor simple, descoperindu-și adevăratul EU.
De ce bullying-ul este, în opinia ta, un fenomen prea important pentru a fi ignorat?
Bullying-ul, îndrăznesc să spun, că nu este un fenomen, ci o componentă a firii umane. Fiecare dintre noi a simțit cel mai probabil sau a făcut, mai mult sau mai puțin intenționat, bullying. Adică am încercat să înjosim pe cineva, să ne arătam puterea în fața cuiva printr-o glumă sau remarcă nelalocul ei.
Știți vorba aceea românească: „Eu te-am făcut, eu te omor!”? E un exemplu pe care nu îl folosesc întâmplător. Violența asupra copiilor pare să fie adânc întipărită în mentalitatea noastră, și de aceea o lege nu va face ca agresiunile verbale sau fizice din școli, de pe stradă, din familie să scadă. Ceea ce ne va ajuta să avem copii sănătoși și echilibrați este schimbarea mentalității!
Eu îmi aduc aminte cum ne comportam în anii de școală față de colegii care erau slabi la învățătură sau erau obraznici, poate în mod tacit, nu am intervenit să oprim o astfel de situație sau stând în cercul celor care își tachinau colegii sau râdeau de ei. Așadar, nimic nou sub soare, doar denumirea e alta. Marea provocare în zilele noastre este, de fapt, social media.
Avansul tehnologiei a permis ca aceste comportamente să aibă loc la scară mai mare. În plus, este mult mai facil ca o persoană să se ascundă în spatele unor ecrane și să aibă anumite comportamente. Oricine are un smartphone poate hărțui pe altcineva, fără a fi nevoit să își dezvăluie identitatea reală. Cyberbulling-ul nu mai este limitat de curtea școlii sau de colțurile străzii, ci poate avea loc 24 de ore din 24.
De aceea trebuie să fim mai atenți ca niciodată la copilul nostru. Și, mai mult decât atât, trebuie să-l învățăm să aibă încredere în el, să se descopere pe el însuși și să-i oferim libertatea și încrederea de care are nevoie pentru ca apoi și el să ne ofere încrederea lui.
Care sunt tipurile de bullying? Care sunt cele mai greu de observat? Dar cele care se regăsesc cel mai des în rândul tinerilor?
Bullyingul poate fi fizic, verbal sau social, însă clasificarea este mai puțin importată. Ceea ce este cu adevărat important este să ne observăm pe noi cum reacționăm în situații în care simțim disconfort psihic. Diferă de la persoană la persoană, iar ceea ce mie îmi apasă anumite butoane, pe lângă altcineva poate trece neobservat.
Cumva așa este și în cazul acțiunilor cu intenția de a răni, sau de a denigra pe cineva. Sunt persoane, copii și adulți deopotrivă care tac și acceptă, nu ar scoate o vorbă nici în ruptul capului. Cu timpul, corpul vorbește, dar foarte greu înțelegem ce se întâmplă.
Cred că cel mai greu observăm bullyingul verbal și social. Acolo nu sunt urme fizice, deși abuzul de putere cauzează în timp reacții fizice grave. Ele însă nu sunt imediate și până să le observăm poate trece mult timp. De aceea este foarte importantă relația pe care o avem cu noi înșine, prima dată, care ne va ajuta să dezvoltăm acea relație de încredere cu copilul nostru.
Care sunt semnele bullying-ului? De ce copiii nu spun că sunt victime ale agresivității? Cum îi putem educa pe copii să comunice aceste aspecte?
Semnele diferă de la caz la caz, de la copil la copil. Poți observa schimbări minore de comportament, de la refuzul unor activități până la stări de anxietate sau chiar depresie. În alte cazuri, copiii reușesc să mascheze trauma atât de bine, încât părintele trebuie să vadă dincolo de aparențe. Iar dacă părintele nu observă, copilul va povesti, de cele mai multe ori, atunci când deja agresiunea e „veche”.
De ce nu povestesc? De rușine și de frică. Rușinea și frica sunt doi temnicieri pe care trebuie să-i excludem din viețile noastre. Nu trebuie să ne fie frică să cerem ajutor și nici rușine.
Dacă sunt acțiuni de agresivitate fizică, cei din jur nu au niciun motiv să nu vadă, chiar dacă victimele încearcă să spună că nu s-a întâmplat mare lucru. În cazul nostru, luni de zile fetiței noastre îi era rău dimineața, avea amețeli, se ridica greu din pat. Iar când și-a dat seama că noi suntem pe punctul de a afla ce i se întâmplă, a cazut din picioare și și-a pierdut cunoștința.
Una dintre paradigmele pe care le-am schimbat ca părinte este că atunci când apare o problemă cu copilul, nu copilul e problema, ci eu, părintele sunt, hai să zicem, sursa ei. Dacă îmi doresc o comunicare bună din partea copilului meu, atunci trebuie să văd cât de bine stau eu la capitolul comunicare.
Credit foto: Raluca Bădescu
Ce consecințe poate avea bullying-ul la nivelul întregii familii? Cum schimbă această situație viața copiilor și a părinților?
De la riscul de a-ți pierde copilul, la toată viața dată peste cap. Nu știi cum pot lua lucrurile o altă întorsătură. Este nevoie de multă susținere atât din partea familiei, cât și a unui specialist, psiholog sau consilier de dezvoltare personală.
Este jocul cu mintea, cu emoțiile, cu gândurile. Este un joc de putere, puterea mentală. Fiind propriul angajat, am putut fi în multe momente lângă fete, am lăsat totul la o parte și am fugit la ele. Acesta e avantajul atunci când „îți ești propriul șef”. Dezavantajul e fost că tot eu trebuia să fac ce rămânea nefăcut, ceea ce a însemnat un consum mare de energie, oboseală psihică, epuizare care, evident, au dus la probleme de sănătate.
Cum pot fi ajutați părinții care trec prin astfel de situații? Ce trebuie și ce pot face aceștia în cazul în care copiii lor sunt supuși acestei agresiuni?
Eu recunosc, am avut întotdeauna un sentiment de frică, toată copilăria mea e fost dominată de frică. Cum a răspuns copilul la ceea ce i se întâmpla? Cu multă frică.
Oricâtă teorie le predăm copiilor, ceea ce văd că manifestăm noi vor manifesta și ei. Înainte de a „repara“ copilul, trebuie să ne „reparăm” pe noi. Lucrând de ceva timp cu mine, în primul rând, dar și din lucrul cu clienții mei, acesta este primul sfat pe care l-aș da oricui, părinte sau nu.
Dar, pe de cealaltă parte, ce să nu facă părinții în aceste cazuri? Cum pot părinții să reducă riscul sau chiar să evite ajungerea la cazurile de bullying?
Așa cum am spus mai devreme, copiii își iau tot ce au nevoie de la părinți, fie că le dăruim noi în mod conștient dragoste, încredere, fie prin ceea ce le inspirăm.
De aceea am și creat un mini ghid, SALT, în care am pus un fel de reminder: oferă și caută siguranță, cere ajutorul și eliberează-ți mintea de cei doi temniceri, vina și rușinea, simte libertatea de a trăi marea transformare, de a trăi în echilibru și armonie cu sine, cu întreg Universul, astfel încât să nu cunoști niciodată nevoia de a te simți mai puternic decât seamănul tău, pentru că, de fapt, așa apare fenomenul de bullying.
În calitate de specialist, de unde consideri că ar trebui să existe mai multă susținere la acest capitol? Care ar fi primii pași înspre reducerea bullying-ului în rândul tinerilor?
Cred că trebuie să începem cu noi înșine. Și dacă eu nu manifest astfel de porniri de a-l înjosi sau denigra pe cel de lângă mine, pot să fiu atent și să intervin dacă sunt martor la glume rău intenționate, jigniri sau acte repetate de denigrare. Și să nu acceptăm, sub nicio formă, agresivitatea.
Pentru reducerea bullying-ului în rândul tinerilor cred că este nevoie, în primul rând, de mai multă auto-observare, conștientizarea este de bun augur. Trebuie să înțelegem că evenimentele istorice și sociale își lasă amprenta asupra comportamentelor tuturor, exemple foarte la îndemână avem chiar în istoria recentă.
Ce faci când ai timp liber?
Mulțumesc pentru întrebare! Uite cum apare o nouă conștientizare: sunt mai organizată! Noțiunea de timp liber nu prea mai există pentru mine în ultimii doi ani, cel puțin. Îmi dau seama acum că mi-l organizez de așa natură încât să pot face lucruri din lista lui „must“ și activități care îmi aduc bucurie, energie.
Relația cu fiicele tale, descrisă în câteva cuvinte:
Mmm…efervescentă! În sfârșit îmi iese să nu fiu intrusivă, le respect spațiul. (Încă) ne place să petrecem vacanțe împreună! Anul acesta a fost prima dată când am experimentat vacanțe separat, iar lor li s-a făcut dor și de momentele împreună, adică de acele momente când dăm frâu liber sarcasmului, ironiei și autoironiei și râdem cu lacrimi unii de alții, de momentele de criză, adică atunci când toată lumea e obosită, nervoasă și explodează pe rând sau toate nemulțumirile odată. Suntem foarte apropiate, certurile nu lipsesc, așa cum nu ne lipsesc momentele de „să vezi” sau „stai să-ți povestesc”.
Cartea de pe noptieră:
De obicei sunt între două și patru cărți pe noptieră. Acum sunt așa: „Ești ceea ce gândești”, de Dr. Wayne Dyer, „Confesiunile unei mame imperfecte”, de Dr. Harriet Lerner și ”Într-o voce nerostită”, de Peter A. Levine.
O recomandare pentru cititorii The Woman:
Să-și asculte inima, „s-a născut” înaintea creierului.
Note to self:
Primesc fiecare zi ca un nou început, cu acea curiozitate a copilului care experimentează și descoperă mereu viața.
Editor:
