Tag: campioana olimpica

Am găsit-o într-o zi de vineri în sala de antrenamente de scrima CSA Steaua București. Sala de antrenamente arăta bine, îngrijită, curată, aerisită. Pe pereți, de jur împrejur sunt citate motivaționale, iar în mijlocul sălii pe perete, atârnă steagul României. Ana Maria ne-a primit într-un mod cald și prietenos, parcă neașteptat pentru o bucureșteancă.

Am purtat un dialog cald și deschis cu ea și deși am încercat să o incomodăm pe alocuri cu întrebări, am concluzionat că este pasionată de ceea ce face, că nu îi lipsește disciplina și are un respect deosebit față de cei care i-au fost mentori. În plus, nu are de gând să se retragă din sportul care i-a adus atâtea satisfacții, atât timp cât condiția fizică îi va permite asta.

Cum erai tu în copilărie?

Îmbrăcată în trening și încălțată în adidași. De mic copil am fost așa, întotdeauna am fost prietenă cu toți băieții. N-am fost niciodată genul acela de fată prințesă, nu voiam să mă fac balerină. Bineînțeles că femeia din mine, la un moment dat, a început să își dorească să iasă la suprafață și da, sunt momente în care mă simt bine să port alte ținute și mă simt flatată să primesc complimente pentru o rochie, într-o seară în care mă îmbrac elegant. În mare parte sunt destul de sport-casual, pentru că până la urmă e ceea ce am făcut toată viața.

Ai fost acel copil care a știut întotdeauna că o să devină un campion și că vrea să ajungă acolo sus, pe podium?

Am ajuns la sport datorită părinților mei, din dorința lor de a face mișcare într-un cadru organizat, pentru că tot timpul mă întorceam de la joacă cu o julitură. Am început cu tenisul de câmp la vârsta de 9 ani, datorită faptului că terenurile de tenis erau foarte aproape de casă. Pentru mine să fac sport era automat despre campioni, deși foarte târziu am găsit o definiție pentru acest cuvânt.

După un an de zile mi-am dat seama că nu sunt făcută pentru tenisul de câmp și nu o să performez acolo. Am renunțat la idee. La aproape 11 ani, fratele meu a venit cu propunerea să fac scrimă. Eu nu era fan D’Artagnan sau Zorro, dar am zis că vreau să încerc. După câteva zile eram atât de mândră și fascinată de ce învățasem încât și la școală când mă chemau profesorii mergeam în pași de scrimă. La prima competiție națională, după 7 luni de antrenamente, am reușit contraperformanța de a mă clasa penultima, pe locul 46 sau 47. Copil fiind, nu m-a demoralizat. Țin minte că am ținut-o tot într-un plâns pentru că în sală eram printre cei mai buni și acolo mă bătea toată lumea și nu puteam să înțeleg de ce. Părinții mei chiar au glumit și au spus că dacă întorc clasamentul, o să am medalia de argint. Treaba asta m-a motivat să vin să muncesc mai mult la antrenamente și în următorul an am câștigat medalia de aur, prima mea medalie de aur la un campionat național de copii. Am primit în loc de medalie un tricou. Te mânca pielea de la el o săptămână, era mica mea comoară la momentul respectiv.

La 13 ani mi-am lăsat părinții și fratele acasă. Am plecat să trăiesc într-un cămin industrial și să fac sport de performanță.

Crezi că există o rețetă a succesului? Când vorbim de un business sau de un proiect, inclusiv în domeniul tău, crezi că există o rețetă a succesului?

Cu siguranță nu există o rețetă cum sunt rețetele din cărțile de bucate, atâtea grame de dorință, atâtea grame de voință. Eu sunt un copil care a visat și care a crezut atât de mult în visul lui încât a reușit să și-l împlinească. Pe de altă parte, consider că ai nevoie de oameni în jurul tău, deși scrima este un sport individual și practic ești singur cu adversarul tău, cei din spate, stuff-ul tehnic, colegii de antrenament fac parte din rezultatul tău. Nu reușești singur niciodată, indiferent cât de puternic sau talentat ai fi.

Ai niște reguli de care să ținem cont? Sau de care să țină cont tinerii la început de drum?

Mie îmi place să le spun să muncească în fiecare zi, să mai pună o cărămidă pentru a-și împlini visul. În fiecare zi să facă ceva pentru ce își doresc cel mai mult să se împlinească în viața asta, bineînțeles, cu seriozitate, cu disciplină, pentru că în scrimă, în sport, în general, nu poți niciodată să performezi dacă nu ești disciplinat. Și pe lângă toate astea, să facă lucrurile cu bucurie. Sportul e o meserie în care nu poți să te duci „că trebuie” și sunt convinsă că atunci când trebuie să faci lucruri nu o să iasă la fel de bine ca atunci când le faci cu bucurie și vin din tine, din interiorul tău.

Un mentor trebuie practic să fie mai mult decât un om care îți arată tehnic ce trebuie să faci și cum trebuie să lucrezi și care sunt pașii de urmat.

Dan Podeanu, omul care mi-a fost dintotdeauna alături, deși scrima am început-o cu domnul antrenor Radu Silaghi, a fost primul om care a știut să-mi insufle dragostea pentru acest sport. Un mentor are toate rolurile. Meditator, pentru că eram mici și făceam deplasările în afară cu microbuzul, ne ajuta și ne corecta temele. Nu exista Google pe vremea aia, să fim bine înțeleși, era dânsul foarte bine pregătit. Pe lângă asta, să antrenezi o echipă de fete nu e un lucru ușor pentru că întotdeauna fetele sunt mai sensibile; ori de câte ori avea cineva o problemă cu prietenul, era acolo să-ți dea un sfat. Întotdeauna ne-a învățat, încă de când eram mici, să spunem „Mulțumesc!”. Chiar dacă eram favoritele concursului niciodată nu ne-a dat de înțeles că noi suntem cele mai bune. A fost un om complet. De fapt este, pentru că încă mai lucrează.

Au fost momente în care probabil ai fost dezamăgită sau când ai vrut să renunți? Ai luat în calcul să încerci altceva?

Sunt foarte mulți sportivi de performanță care se gândesc la un moment dat să renunțe pentru că doare, pentru că „nu mai vreau”, pentru că… Eu nu sunt genul ăla de sportiv și încerc pe cât posibil să îmi prelungesc cariera pentru că scrima mi-a dat tot ceea ce am astăzi și consider că a mă retrage când încă mai pot să fac performanță ar însemna să fiu nerecunoscătoare pentru câte am primit.

Au fost momente în care a fost foarte greu, momente în care am muncit și nu a ieșit, momente pe care a trebuit iarăși să le construiesc, să pun cărămidă cu cărămidă, dar nu m-am gândit niciodată să renunț. Treaba e că tot timpul îmi vor spune că e cazul să îmi închei cariera, dar nu, nu vreau. Mă gândesc să rămân încă pe planșă. Nici măcar în ziua de astăzi când toată lumea îmi spune că ar fi ok să mă mai uit în buletin înainte să mă urc pe planșa de concurs.

Există situații în care lumea chiar îți spune că „Uite, ar fi cazul să iei în calcul retragerea”?

Primul moment a venit în 2008, după medalia de argint de la Beijing, când m-am întors și am ajuns la aeroport, prima întrebare a fost „Și, te retragi?”. În momentul ăla aveam 20 și ceva de ani și nu înțelegeam de ce pentru că exista oarecum mentalitatea asta a sportivului român: am ajuns la jocuri, am luat o medalie și pot să trăiesc de acum încolo liniștit. Nu, la mine fiecare medalie sau fiecare eșec mă motivează pentru că cea mai bună lecție de care am avut parte în toată cariera de 20 de ani a fost în Londra, în 2012, competiția la care am plecat cu foarte multe așteptări și speranțe și oarecum nu am reușit să gestionăm aceea presiune, atât eu, cât și echipa.

Ei bine, am rămas cu niște imagini acolo, cu mine înlăcrimată și îngenunchiată, imagini care m-au motivat să muncesc încă patru ani de zile, să construiesc alt moment care s-a numit Rio. Am trăit cu aceea imagine și chiar și acum consider că am mai mult de învățat din eșecul de la Londra decât am de învățat din succesul de la Rio, unde toată lumea ne-a văzut cele mai bune, cele mai frumoase. Provocarea pe care mi-am lansat-o, imediat după Rio a fost să văd dacă, pentru că iarăși am fost întrebată de ce nu renunț, mai pot să ajung măcar o dată acolo. Cam așa funcționez eu.

Dacă ar fi să vorbim de omul Ana Maria, pe lângă scrimă, ce alte pasiuni mai ai?

O să îți spun că merg la bazin, o să îți spun că merg la yoga și tot în zona aceasta sunt. Toată viața am fugit de școală, impropriu spus, mi-au plăcut câteva materii și subiecte. În ultimul timp a început să îmi placă să citesc, poate datorită faptului că sunt anumite zboruri interminabile, de 15-16 ore, în care chiar trebuie să faci ceva cu timpul tău.

Îmi place să merg la teatru, mai mult decât la film, pentru că mi se pare fascinant cum actorii pot să intre în pielea personajului și imediat ce se termină piesa să iasă de acolo și să-și trăiască viața într-un ritm absolut normal. Mă fascinează energia de acolo.

Cum vezi tu, prin ochii tăi celelalte arii mai mari, zona de corporate, partea de antreprenoriat, toate instituțiile statului?

Uite, cum lumea ne plânge nouă de milă, că vezi Doamne, că plecăm atât de mult, suntem mereu pe  drumuri, nu stăm cu familia, ei bine, eu nu cred că viața într-o corporație este atât de roz. Toți merg la birou de la 8:00 la 23:00 de multe ori, mă gândesc că și ei au aceiași viață și își văd familia la fel de rar ca și noi.

O percepție generală a publicului este că sportul românesc are de suferit, că nu mai are aceleași performanțe, cel putin gimnastica. Care crezi că este cauza, din punctul tău de vedere, ca sportiv?

Noi nu am simțit neapărat pe pielea noastră, întotdeauna am fost crescuți să repetăm rezultatul bun, ca să nu se considere că a fost o greșeală. Crescută în spiritul ăsta încă de când ești copil, nu prea te mai ating alte lucruri, deși acum beneficiem de condițiile de care beneficiază și ceilalți adversari ai noștri. Din punctul ăsta de vedere suntem tot acolo, vorbind strict de scrimă, în alte sporturi nu pot să-mi dau cu părerea foarte bine, pe lângă treaba asta, consider că există o lipsă totală de organizare, o lipsă de interes și mai mare și principiul acela că „lasă că mergea și așa”.

Din păcate, sportul românesc din ultimii ani, din câte îmi dau eu seama, a trăit din excepții. Nu avem o strategie clară, nu avem un plan foarte bine pus la punct. De asta îmi dau eu seama și pentru că noi, echipa de la Rio, ne-am retras pentru o perioadă și acum este o gaură imensă, să spunem. S-au pierdut foarte multe generații, foarte mulți antrenori au plecat afară, pentru că aici nu au fost apreciați la adevărata lor valoare sau nu li s-a dat șansa să performeze în țară.

Ce ai învățat în sport te poate ajuta în viața de după sport, dar, și acolo, ajuns într-o funcție de conducere vei avea nevoie de oameni, de o echipă care să lucreze și să facă performanță. Am senzația că problemele sunt atât de mari în sportul românesc momentan, încât nu vei ști de unde să le apuci, de unde să le iei. Toată lumea se plânge că nu sunt bani, veșnica poveste. Eu nu sunt de acord cu asta, eu consider că sunt bani, dar nu sunt bine gestionați. Așa văd eu lucrurile.

În scrimă este un mit conform căruia nu sunt echipamente sau că echipa României lucrează în condiții foarte precare și că sunt dezavantajați față de competitorii lor.

Să clarificăm puțin lucrurile, pentru ca eu mă refer strict la lotul olimpic, la echipa națională, care are anumite rezultate. Echipamentul de concurs și chiar de antrenament îl primim de la o firmă producătoare din Ungaria. Sunt sponsorii noștri de vreo 8 ani de zile și am ales varianta asta pentru că putem să ajutăm și alți copii, la rândul nostru. Dar lucrurile astea nu se întâmplă neapărat și la cluburi și la echipele de juniori și echipele de copii.

Sub noi e prăpastie, cam asta este problema, dacă am ajuns într-un anumit punct și am avut norocul să mă nasc să fiu generația dintre generații, nu același lucru se mai spune despre copiii din ziua de astăzi, ai căror părinți suportă, de cele mai multe ori, cheltuielile de echipament, de deplasări etc.

Este greu, pe de altă parte, te gândești la copiii ai căror părinți nu își permit să facă treaba asta. Cu ei ce facem? Istoria sportului românesc a dovedit faptul că am avut foarte mulți campioni olimpici mondiali, europeni proveniți din mediul rural, unde nu se mai face sport, sub nicio formă acum.

Nu ai fost niciodată în vacanță? Nici măcar în luna de miere?

Da,  nu am fost niciodată în vacanță, nici măcar în luna de miere, pentru că imediat după nuntă, el (soțul meu) a plecat două săptămâni în cantonament. Îmi imaginez turul României cu mașina, fără nimic planificat, să ne ducem fix unde duce drumul și să ne oprim când obosim și să o luăm de la capăt a doua zi.

Cam ăsta este genul de vacanță, pe care îl tot planificăm. O să fie interesant după 5 ani de zile de relație să mergem în prima vacanță împreună.

Echipa Românei are fani peste tot în lume şi nu neapărat români?

Mie nu-mi place cuvântul „fani”. Fani au artiștii şi actorii. Noi avem prieteni. Toţi cei care ne urmăresc şi cei care chiar ne critică, devin prieteni cu noi la un moment dat. O critică constructivă o accept de fiecare dată, dar nu accept însă cuvintele urâte sau jignirile.

Avem prieteni peste tot pe unde mergem. La Doha este o comunitate de români pe care îi anunțăm când mergem acolo şi ne aşteaptă să ne sprijine alături de copiii lor. Fac o atmosferă foarte frumoasă. Un alt loc unde ne simţim bine este la Barcelona. Acolo avem o gașcă de prieteni care îşi fac mereu timp să vină să ne vadă în competiţii.

Cu Social Media cum te împaci?

Social Media, da. Mă ocup singură de pagina mea oficială de Facebook, de contul de Instagram. Mi-a plăcut treaba asta de la început, pentru că e foarte ușor ca cineva să-ți scrie povestea și să le-o transmită oamenilor care te urmăresc. Dar eu vreau ca omul să știe că 2 secunde cât am dat un like sau am răspuns unui comentariu sunt chiar eu și chiar vorbește cu mine.

Mi-am crescut pagina organic și sunt foarte mândră de treaba asta. Mă bucur să văd că mai sunt oameni care își răpesc din timpul lor și mai citesc poveștile pe care le scriu eu, sunt și oameni care mă critică acolo, dar asta e foarte bine și mie îmi place.

În ce  proiecte te-ai implicat?

În 2014 am lansat o campanie pentru un an de zile, „Aleargă de ziua ta!” s-a numit și a pornit de la ideea mea de a-mi sărbători altfel ziua de naștere și toată treaba presupunea să îți organizezi ziua de naștere printr-o activitate sportivă, fie că vorbim de un cross, un tenis – am jucat și baschet, am jucat și rugby în perioada aceea – și m-am gândit că dacă eu pot să fac asta, pot s-o facă și alți oameni și de la un singur eveniment, ziua mea, am pornit o campanie pentru un an de zile cu 12 evenimente. Toată energia pe care am primit-o m-a ajutat și pe mine ca om și ca sportiv.

—