Am citit recent o carte de Jonathan Safran Foer în care spunea că “Singurul lucru mai rău decât să fii trist este ca alții să știe că ești trist”. Am zâmbit citind fraza asta, am negat-o și m-am bucurat că acum sunt în stare să resping ideea că mai presus de orice s-ar afla impresiile celor din jur.
Scurtă prezentare
Mă numesc Raisa, m-am născut într-un sat din Moldova, am un blog personal, iubesc turcoazul și Jonathan Franzen este idolul meu în ale scrisului. Am acceptat invitația revistei pe care o țineți acum în mână de a scrie despre femeia la 30 de ani, chiar dacă mai am un pic până la acel prag. Am făcut asta pentru că sunt la a doua mea viață și cine poate determina vârsta unei vieți primite cadou? Simt că mi-am trăit toată viața cap-coadă, iar acum m-am trezit dintr-o lungă amnezie, cei din jur îmi spun că am doar 28 de ani, actele mi-o confirmă și mă întreb: “Eu ce fac de-aici încolo?”
Cum am început să trăiesc
Pentru că provin din mediul rural, am avut mereu un complex de inferioritate. Când eram în clasa a VI-a, părinții mei au decis să ne mutăm la oraș, conștienți că acolo nu puteam evolua suficient. Așadar, ne-am mutat, iar asta mi s-a părut o dramă în adevăratul sens al cuvântului. Am fost un copil sensibil și am devenit apoi o femeie vulnerabilă, așa că am plâns săptămâni întregi din cauza acelei schimbări. Renunțasem la casa noastră cu livadă, grădina cu flori, râul din spate, zmeura din curte. Renunțasem la școala dărăpănată unde învățasem să scriu litere și cuvinte ca: “z-i-l-e, f-a-i-m-ă, f-r-i-c-ă, v-i-a-ț-ă, m-o-a-r-t-e”.
Lăsasem viața tihnită de acolo și venisem într-un apartament la marginea Bacăului. Tata m-a înscris la o școală cum văzusem doar în filmele de la TVR1, unicul post pe care îl prindeam la țară. Școala avea două etaje, la mezanin erau zeci de ghivece cu flori exotice și colivii cu papagali. La parter, o sală plină de computere, lângă o bibliotecă imensă și un magazin. Când am văzut cărămida roșie de pe zidurile școlii și terenul imens de handbal, mi-am implorat tatăl să mă mute: “E prea frumoasă pentru mine”. Dar tata nu m-a ascultat, am terminat apoi șefă de promoție și am luat și cea mai mare notă la capacitate. Am reușit la cel mai bun liceu din oraș, am intrat la facultatea din București cu nota 10 la admitere, am luat o bursă în Spania și tot așa. Viața mea s-a transformat într-o luptă de a dovedi că sunt bună, chiar dacă provin dintr-un mediu unde am auzit destul de des: „Nu avem”. Eu am vrut să am. Am alergat să cunosc oameni, să descopăr cafenele, restaurante, să vorbesc limbi străine, să fiu cea mai bună în tot ce fac, să nu ratez nimic. Eram, ceea ce prietenii m-au numit un fluturaș social. Cunoscând atât de mulți oameni, inevitabil am ajuns să fiu tot mai urmărită online – să am followerși, cum rigorile digitale îi numesc. Apăream la televizor, apăream în reviste renumite, oamenii mă plăceau și senzația că apucam f-a-i-m-a de un picior mă făcea să nu mă opresc.
Cum am clacat
Știam că m-am născut cu o problemă de sănătate care îmi cauza dureri zilnice, dar asta nu făcea parte din branding-ul personal. Aveam o imagine de păstrat, niște mii de cititori de mulțumit, așa că am ascuns totul. Ziua mă îmbrăcam cu hainele de lux pe care începusem să mi le permit, mă machiam, râdeam în exces și mimam viața perfectă. Seara, de multe ori, ajungeam acasă și plângeam în hohote de la dureri și oboseală. În loc să mă menajez, evenimentele se înmulțeau, ieșeam seară de seară, mâncam nesănătos, efectiv mă sabotam. În plus, am avut parte de o despărțire foarte toxică, cu luni de zile de certuri și manifestări exacerbate. Am renunțat să-mi conduc mașina pentru că tremuram la volan și mi se blocau brațele minute la rând, aveam insomnie și atacuri de panică. În exterior, însă, eram fata frumoasă și fericită. Oricât de jos aș fi fost în realitate, salvam aparențele, consumam energia în cel mai puțin important aspect al vieții mele: ce cred alții despre mine.
Depresia în floarea vârstei
Mergeam de vreo trei ani la psiholog, lucram la ceea ce conștientizam că nu funcționează. Psihologul îmi sugera exerciții, discutam, ne chinuiam, dar într-o zi mi-a spus că sunt tot mai rău și nu mă mai poate ajuta. Tremuram tot mai tare, aveam crize cu dureri infernale, sora mea avea grijă de mine noaptea, ziua o luam de la capăt cu lupta pentru f-a-i-m-ă, ajunsesem o epavă, dar îmi repetam: “Sunt bună, nimeni nu va afla”. Au fost luni de zile în care mă gândeam că dispariția ar fi o variantă preferabilă acelui chin.
Cum să mori psihic sau fizic
Într-o zi din luna august 2017, sora mea s-a speriat de cât de rău arătam. Eram deja deformată fizic, depresia și problemele începuseră să iasă la exterior și asta mă teroriza: “Dacă vor afla oamenii”? Refuzasem luni și ani de zile ajutorul, dar sora mea m-a obligat să merg la spital, unde au urmat luni cu internări peste internări, analize, blocaje, operații, intervenții, telefoane, reproșuri de la medici: “Ești intelectuală, cum ai putut sta așa? Ai venit mult prea târziu, efectiv nu înțelegem cum ai trăit atâta.”
Știam că nu eram bine, dar în veci nu mi-aș fi închipuit gravitatea situației. M-am sabotat, m-am adus singură la capătul lumii. Într-o zi, într-un hol alb al unui spital în care fusesem internată la terapie intensivă, un medic mi-a zis: “Nu mai avem ce face pentru dumneavoastră.” Atunci a fost momentul în v-i-a-ț-ă în care am mirosit m-o-a-r-t-e-a. Timp de câteva luni am știut că sistemul medical românesc nu mă mai poate ajuta, deci îmi număram zilele, țipam de nervi și dureri, eram doar eu cu adevărul de care fugisem ani la rând. Abia în acea stare am înțeles ce înseamnă v-i-a-ț-a și cât greșisem până atunci. În loc să am grijă de mintea și corpul meu, eu clădeam pe imagini false.
Am avut două variante mari în acel punct:
1. Aștept să mor, îmi plâng de milă și îmi nenorocesc speranțele și familia
2. Adun toate energiile posibile și caut soluții.
Dacă pentru prima variantă nu erau prea multe de făcut, în a doua situație totul era o enigmă. Nu reușisem ani de zile să scap de depresie, cum voi reuși să scap acum de ceva de o mie de ori mai grav? Eram un om slab și învins, derutat și înspăimântat, am început să îi urăsc pe cei din jur din simplul motiv că ei vor trăi, iar mie mi se luase relaxarea asta. Mai aveam o groază de lucruri de făcut, cărți de citit și nici măcar nu îl cunoscusem în carne și oase pe idolul meu, Franzen! M-am certat pentru toate greșelile, apoi mi-am făcut un plan de recuperare psihică pentru că doar acolo puteam interveni. Am învățat să merg la loc, am înfruntat dureri infinite, am scris zeci de mail-uri, am sunat câțiva prieteni foarte apropiați, am plâns și le-am spus sincer: “Mi-e frică, nu vreau să dispar!”
Prietenii au venit la mine, m-au ajutat, mi-au dat fundații care au tradus dosare medicale, îmi repetam obsesiv clișeul pe care înainte îl detestam: “Totul va fi bine”. Nu îmi mai păsa că oamenii văd și află că nu sunt bine, mă concentram pe ceea ce ar fi trebuit mereu să conteze: salvarea. Aveam energie și curaj îmbibate cu teroare, voiam să trăiesc și să găsesc un miracol, acceptam cu stoicism respingerile primite de la clinicile din străinătate, nu renunțam indiferent de cât de fatal mi se spunea că este totul. Când clacam, plângeam un pic, apoi lăsam lamentările la o parte și o luam de la capăt cu lupta. Culmea, în cea mai groaznică perioadă din viața mea, eu experimentam pentru prima oară liniștea psihică. Scăpasem de depresie, acum știam că sunt un om puternic, știam că lupt, eram mândră de evoluție și totul devenise limpede în mintea mea. Citeam cărți grele care îmi dădeau sfaturi și exemple similare (ex: Andrew Solomon: Demonul amiezii. O anatomie a depresiei. sau C.G. Jung: Amintiri, vise, reflecții), ordonam priorități, nu mai avea timp de depresii sau alte detalii care mi-ar fi împiedicat șansele.
După luni de căutări, am ajuns în Viena, locul în care medicii mi-au zis că v-i-a-ț-a mea va continua cu z-i-l-e nenumărate. Mă puteau ajuta, exista tratament, deodată fatalul devenise tratabil. Am avut încredere și răbdare, acum sunt tot mai bine, tratamentul funcționează și mă minunez zi de zi de liniștea asta: Oare așa trăiesc unii oameni? Fără dureri, fără minciuni, fără depresie, fără zile numărate? Mă bucur că merg, mă bucur că sunt în afara spitalului, mă bucur că familia și-a revenit și îl voi cunoaște pe Jonathan Franzen la un festival de literatură.
Nu știu cum puteți scăpa de depresie, conștientizez că sunt un caz extrem: a te salva de depresie prin lupta pentru viață nu este cea mai ușoară soluție. De aceea, ideal ar fi să nu ajungeți la capătul lumii. Vă spun onest: a fost un calvar la care nimeni nu ar trebui să fie supus.
Acum mi-am curățat lista de prieteni, gătesc zilnic, sunt sinceră cu mine și cu cei din jur, f-a-i-m-a nu mai este miza mea, nu mai tremur, conduc la loc, am atins imposibilul abia când am realizat că am fost la un pas de a pierde tot posibilul din lume. Am făcut tot ce am putut să mă salvez și cred că toți suntem datori să ne salvăm viețile. Așa că, permiteți-mă să schimb un pic replica lui Foer: “mai trist decât să fii trist este să nu recunoști că ești trist”. Abia așa poți lupta cu tristețea, de orice natură ar fi ea. Este greu, durează mult, dar vă jur că armonia asta merită orice efort.
Găsiți ceea ce vă salvează pe voi. Stați singure atâta timp cât aveți nevoie, nu vă condiționați fericirea de existența altor oameni, plecați undeva câteva zile și conștientizați ce nu este bine în viețile voastre.
Lăsați fricile pentru altă viață, acum o aveți pe cea prezentă de rezolvat. Strigați din timp după ajutor, investiți timp în liniștea voastră, prioritizați psihicul, prețuiți ce aveți, bucurați-vă de zilele nenumărate și veți primi o viață cadou la schimb!
_______________________
Din print în online: Articolul face parte din revista print The Woman cu nr. 4: 110 pagini de POVEȘTI REALE, oneste și scrise de oameni de lângă noi, în care te vei regăsi & de care te vei lăsa inspirată.
