Diana Buluga e actriță și manager cultural în cadrul ONG-ului Create.Act.Enjoy ale cărui baze le-a pus în urmă cu 10 ani. De fapt, ideea acestui proiect s-a conturat atunci când ea, Alexandra, Lulu, Mihai și Cristian tocmai au terminat facultatea. La început, activitatea Create a fost definită și determinată de dorința celor cinci tineri tocmai ieșiți de pe băncile facultății de a face teatru. Cu trecerea timpului, au crescut, s-au descoperit, echipa a trecut prin mai multe transformări, iar Casa Create e acum (a)casă pentru nouă artiști și lucrători culturali, care și-au dat seama că sunt preocupați mai mult de modalitățile prin care pot aduce arta binelui în comunitate decât doar de a face spectacole de teatru.
Un lucru a condus înspre altul și, nu după mult timp, au prins contur intervențiile artistice, atelierele de educație non-formală și metodele prin care folosesc arta ca terapie în spitale. Cu ajutorul unei echipe formate din nouă membri și 25 de voluntari, ei fac asta prin intermediul proiectului Terapie prin Artă – un proiect care acum, în 2021, va ajunge la cea de-a noua sa ediție. Iar această ediție se anunță a fi, totodată, și cea mai ambițioasă de până acum, căci echipa își propune să ducă TpA în șapte spitale din toată țara, în ciuda faptului că nu beneficiază tot timpul de sprijin din partea autorităților.
„TpA 2021 va fi cu multă adrenalină, pentru că vom afla doar în ultima clipă dacă avem buget să le facem pe toate. Dar anul trecut ne-a învățat cum e cu planurile B, C, D, E, așa că instinctul îmi spune că va fi bine, cumva”, ne-a spus Diana. Iar noi înclinăm s-o credem pe cuvânt: TpA 2021 are să le reușească exact așa cum își doresc ei. Fiindcă – din modul în care i-am cunoscut noi – putem spune că sunt o echipă bine pregătită, pragmatică și îndrăzneață, al cărui lider este o femeie ambițioasă, pasionată și care crede cu adevărat în ceea ce face. Așadar, fă și tu cunoștință cu Diana.
Care a fost scopul, misiunea și viziunea Create.Act.Enjoy cu care ați pornit la drum atunci? Cum s-au modificat ele din urmă cu 10 ani până astăzi?
Când am început povestea Create-ului, ne doream, în primul rând, să facem teatru, motiv pentru care am conceput, produs și jucat mai multe spectacole. A fost o perioadă foarte frumoasă, de care îmi amintesc cu drag. Țin minte că aveam foarte multe deplasări prin țară și prin străinătate, la festivaluri sau în diverse locuri unde eram invitați să jucăm, și asta se combina foarte bine cu dragostea mea pentru călătorii.
În timp, s-a schimbat echipa, iar activitățile noastre s-au diversificat și astfel ne-am dat seama că suntem mult mai preocupați de formele prin care arta poate interveni direct în comunitate. Sau, mai bine spus, mai direct decât o poate face un spectacol de teatru. Așa au apărut intervențiile artistice, atelierele de educație non-formală și metodele prin care folosim arta ca terapie în spitale.
„Lucrăm cu oameni de toate vârstele, atât din mediul urban cât și rural, și asta ne face să înțelegem mai bine ce se întâmplă în jurul nostru.”
Să mergi să ții ateliere și să povestești cu copiii dintr-un sat în care nu există internet sau unde drumul până la școală înseamnă zilnic câțiva kilometri buni parcurși pe jos, să „te joci” într-un spital cu vârstnici, ca și cum am fi cu toții, din nou, copii, să improvizezi în stații de autobuz sau să intri la ANAF cu o echipă de actori pentru a însenina ziua oamenilor de acolo, reprezintă, pentru mine, forme mult mai directe și mai raw, dacă vrei, prin care putem, cu ajutorul artei, să intervenim și să schimbăm lucrurile în mai bine.
Cum s-a resimțit anul pandemiei în Casa Create – și care au fost trei dintre cele mai mari provocări cu care v-ați confruntat?
Am realizat destul de repede că lucrurile vor escalada. Eram în pregătiri cu ediția 2020 de Terapie prin Artă, așa că primii oameni cu care am luat legătura au fost reprezentanții spitalelor cu care lucrăm. Ei ne puteau oferi cel mai clar perspectiva din teren. Am fost un pic confuzi, dar simțeam că nu va fi un an în care să stăm pe tușă, așa că ne-am adaptat rapid, lucru de care sunt mândră.
Norocul face să fiu parte dintr-o echipă bine pregătită, suficient de pragmatică încât să aibă planurile A, B, C, D, suficient de îndrăzneață încât să riște și să experimenteze. Am funcționat ca o mini-echipă de intervenție. De la mesaje de încurajare trimise pe Whatsapp cadrelor medicale, până la ateliere distanțate, ținute cu elevii pe terenuri de sport, am făcut tot ce-am putut astfel încât să acționăm și să dăm continuitate proiectelor noastre.
Una dintre provocări a fost să fim mereu cât se poate de prezenți și atenți, a fost nevoie de o planificare mult mai riguroasă, dar și de o capacitate de adaptare foarte mare, astfel încât să putem schimba lucrurile pe teren, la nevoie.
O altă provocare, care continuă și anul acesta, e cea a bugetului. Sunt mai puține fonduri pe care le putem accesa, unii sponsori s-au retras sau nu ne-au mai răspuns, pandemia ne-a împiedicat să mai ținem activități care să ne susțină financiar. Atelierele pe care le țineam în mod normal la Casa Create acopereau cheltuielile cu spațiul, în primul rând, iar de mai bine de un an ele nu s-au mai putut desfășura.
Asta ne-a făcut să folosim mare parte din resursele existente pe chirie și utilități, ca să nu pierdem spațiul. Iar faptul că autoritățile nu au acordat niciun sprijin ONG-urilor culturale până în momentul de față, nu face decât să îngreuneze și mai tare situația.
În ciuda provocărilor, v-ați adaptat. Cum a arătat un moment concret în care ați simțit că mobilizarea într-un context de criză în vederea realizării proiectului Terapie prin Artă a meritat în adevăratul sens al cuvântului?
În curtea de la Gastroenterologie, imediat după concertul Ad Libitum, cineva care lucrează în spital a venit să-mi mulțumească și să-mi spună, cu lacrimi în ochi, că ce-am făcut în ziua respectivă pentru ei a fost ca un teambuilding în care, chiar dacă distanțați, s-au simțit din nou… împreună.
Pe deasupra, pacienții care ascultau concertele de la geamurile saloanelor, discuțiile telefonice pe care voluntarii noștri le-au avut cu pacienții, în special cu cei izolați, grija pe care ne-am purtat-o unul altuia în echipă sunt, și ele, amintiri foarte dragi.
Într-un interviu pe care l-ai acordat publicației Atelier LiterNet spuneai că pe voi anul 2020 v-a făcut mai maturi, mai sinceri și mai vulnerabili. Când și cum ați început să vă deschideți mai mult unul în fața celuilalt?
Cred, de ceva vreme încoace, că vulnerabilitatea înseamnă curaj. Mi-a luat câțiva ani buni să-mi dau seama de lucrul ăsta, mai ales că am crescut și m-am format într-o societate în care am auzit de prea multe ori „trebuie să fii tare, trebuie să fii puternică”.
În mine s-a produs o schimbare pe care am încercat să o aduc și în felul în care abordăm munca la Create. Așa, ni s-a redus din frica de a greși și din frica de a-i spune celuilalt ce simțim. Alături de lupa pe care ne-am pus-o asupra muncii noastre prin diferite programe de mentorat, asta ne-a maturizat.
Pandemia ne-a reamintit, printre altele, cât de fragil e totul și cum poți pierde acest tot în câteva secunde. Și-atunci de ce să pierzi timp? De ce să nu fim sinceri cu noi și cu cei din jurul nostru? De ce să nu spunem ce simțim când simțim? De ce să complicăm ceea ce poate fi simplu?
Cum arată ediția din 2021 a proiectului Terapie prin Artă by Create.Act.Enjoy? Care este „twistul” pe care intenționați să-l dați proiectului de data aceasta?
În 2021 am pornit, într-adevăr, cu foarte mult avânt. Am făcut la începutul anului inclusiv recrutare pentru o echipă permanentă de voluntari. Avem în jurul nostru aproximativ 25 de oameni care își dedică săptămânal din timpul lor pentru a ajuta Create-ul. Din păcate, dificultățile financiare ne-au tăiat un pic din aripi, dar… îi dăm înainte.
Ediția de anul acesta presupune intervenții în șapte spitale din Cluj-Napoca, Zalău și Alba Iulia. Reintroducem activitățile cu contact direct, pregătim o serie de ateliere dedicate personalului medical, cu scopul de a reduce stresul și simptomele de burnout, colaborăm cu artiști din Franța care vor veni în România pentru a transforma o serie de spații verzi din curțile spitalelor și pregătim mai multe instalații artistice pe tema solidarității.
Am decis să păstrăm și multe lucruri bune descoperite anul trecut, cum ar fi atelierele de relaxare în format video, tutorialele de recuperare construite alături de medici, concertele de muzică live care să poată fi ascultate de la geamurile saloanelor și convorbirile telefonice cu pacienții internați.
TpA 2021 va fi cu multă adrenalină, pentru că vom afla doar în ultima clipă dacă avem buget să le facem pe toate. Dar anul trecut ne-a învățat cum e cu planurile B, C, D, E, așa că instinctul îmi spune că va fi bine, cumva.
Care este planul B pe care l-ați pregătit dacă restricțiile nu o să permită organizarea proiectului în formatul pe care voi îl aveți în vedere ca primă opțiune?
În momentul de față, toate activitățile propuse sunt posibile. Spre exemplu, pentru atelierele cu personalul medical ne-am gândit deja la spații alternative, cum ar fi terasele sau curțile spitalelor. Ținem legătura permanent cu personalul medical din spitalele cu care colaborăm, deci avem tot timpul informații la cald care să ne permită să adaptăm din timp. Mai complicat decât anul trecut nu are cum să fie, exceptând partea financiară.
Terapie prin Artă nu este singurul proiect marca Create.Act.Enjoy. Chiar în 2020 v-ați ambiționat să dați startul unui proiect nou: Case de Poveste. Care este povestea acestui proiect și în ce direcție intenționați să-l duceți anul acesta?
Ideea a apărut acum vreo doi ani și ceva, într-o discuție cu echipa despre casele memoriale din Cluj sau, mai degrabă, despre lipsa lor. Ne-am lăsat imaginația să se joace și ne-am gândit cum ar fi să deschidem noi o serie de case care au aparținut unor personalități care au locuit în Cluj-Napoca și, mai mult decât atât, să facem asta într-o formă care să presupună interactivitate.
„Ne-am dorit să poți cânta la pianul lui Sigismund Toduță, să poți răsfoi oracolul Ioanei Em. Petrescu, să poți sta la masa de lucru a Doinei Cornea și chiar și la povești cu fiul dumneaei.”
Eu sunt fascinată de muzeele sau expozițiile în care ai voie să interacționezi cu spațiul sau cu exponatele, locuri în care expozițiile sunt mai degrabă instalații vii. Așa că ăsta ne-am dorit să fie și sentimentul pe care îl ai când intri în Case de Poveste. Dar n-a fost tocmai simplu să facem proiectul să se întâmple în ciuda contextului pandemic.
Suspansul dat de răspunsurile contradictorii pe care le-am primit anul trecut de la autorități ne-a făcut să nu fim siguri până cu o seară înainte dacă chiar le vom putea deschide pentru public sau nu. Aveam absolut totul pregătit, inclusiv listele pline de oameni care se înscriseseră la tururile ghidate, însă nesiguranța a fost până în ultima clipă.
Noi am deschis Casele la câteva săptămâni după ce fusesem în spitale. Deja protocoalele de respectare ale măsurilor le știam pe dinafară, însă pentru autorități era neclar unde să încadreze evenimentul pentru că nu era nici spectacol, dar nici expoziție. Acum, când mă gândesc, mă amuză toate discuțiile avute cu ei, unele desprinse dintr-un scenariu de teatru absurd, dar atunci n-am dormit trei nopți, am slăbit patru kilograme în cinci zile, deci un pic de stres a existat.
Casele din 2020 vor fi redeschise în perioada 4-6 iunie, cine nu a reușit atunci să le viziteze, o poate face acum. Iar în octombrie-noiembrie, deschidem trei case noi. Nu vreau să stric surpriza, pot doar să-ți zic că vom intra în povești despre teatru, știință și arte vizuale.
Care este relația voastră cu autoritățile locale și naționale din punctul de vedere al sprijinului care vi se oferă? Crezi că sectorul cultural independent și ONG-urile culturale sunt prioritizate de către aceștia?
Nu suntem conștienți, ca nație, cât de importante sunt cultura și educația în viața unei comunități. Credem că „bine” înseamnă infrastructură, să avem ce mânca, eventual locuri fancy unde să mergem la cafea sau unde să plecăm într-o vacanță.
Exagerez un pic, dar n-am văzut încă pe nimeni să strige în stradă că n-a putut în ultimul an să meargă la teatru sau la cinema, deci, cumva, cultura nu e o prioritate nici pentru public. Mai mult decât să ne pară rău într-o postare pe Facebook că se mai închide un spațiu cultural sau mai dispare câte-un ONG, nu cred că se va întâmpla.
Prea puțin se face educație culturală în școli, prea puțin se discută și se dezbate cu publicul. Și mai puțin se discută cu autoritățile. Și-atunci, cum să ne înțelegem unii pe alții și cum să avem încredere unii în ceilalți?
Pentru a putea supraviețui ONG-urile culturale au nevoie de sprijin. Ați început să vă orientați înspre comunitatea voastră în acest sens, prin inițierea unei campanii de strângere de fonduri. Dar dacă ar fi să le dai un singur motiv autorităților locale și naționale pentru care ar trebui să susțină această sferă de activitate, care ar fi acesta?
„Cum să construim pe termen lung dacă nu există comunicare? Cel mult, supraviețuim, dar prea puțin dezvoltăm sau creștem.”
Demonstrăm, de opt ani, că ceea ce facem în spitale are impact. O zic beneficiarii noștri: pacienți, cadre medicale și aparținători deopotrivă. O zic cercetările pe care le-am desfășurat de-a lungul timpului, pentru a măsura efectele activităților noastre. O zic din ce în ce mai multe studii care evidențiază legătura directă dintre sănătate și artă. Și cu toate astea, autoritățile ne privesc ca pe un ONG înființat ieri.
Mie mi s-ar părea firesc ca o inițiativă care a demonstrat deja cât și ce poate face pentru comunitate să beneficieze de un alt tip de susținere. Doar asta ne-ar permite să creștem și să putem gândi pe termen lung. Așa, rămânem mereu la a putea planifica cel mult pe un an înainte, neavând siguranța financiară. Nu ne putem dezvolta, nu putem forma oameni noi, rămânem tot o gașcă mică de oameni care fac de toate – scriu proiecte, caută sponsori, creează, implementează, spală sala, joacă, fac rapoarte, bat cuie și câte și mai câte.
E frustrant să nu te poți dezvolta când știi că stăpânești ceea ce faci, când ai idei și ai atâția artiști în jurul tău cu care ai vrea să colaborezi, dar nu ți-i permiți.
10 ani e o perioadă lungă timp; ai putea spune că ai crescut odată cu proiectul ale cărui baze le-ai pus, Create.Act.Enjoy, și el odată cu tine. Dacă ai putea să te întorci în timp, ce i-ai spune Dianei care tocmai a terminat facultatea și care se simțea, conform spuselor tale, „de parcă ar fi aterizat pe o planetă străină”?
I-aș spune…
– să aibă mai multă grijă cu somnul;
– să facă școala de șoferi cât mai repede;
– și că-i ok să mai spună câte-un „nu” din când în când.
Încă mai am determinarea și încăpățânarea de la început, dragul de oameni și dorința de-a construi pentru cei care vor veni după mine. Dar am și obosit, în special în ultimele luni. Mă întreb mai des ca înainte cum mi-ar arăta viața dacă singura mea meserie ar fi cea de actriță.
Uneori, am senzația că aș fi mult mai liniștită. Apoi, primesc câte-un mesaj sau un telefon în care sunt întrebată dacă nu putem duce programul nostru de terapie prin artă și în spitalele din Iași. Sau Hunedoara. Sau Pașcani. Sau Satu Mare.
Care este cea mai importantă lecție de business învățată în ultimul an? Dar de viață?
Nu m-am priceput niciodată prea tare la business, dar aș zice: respiră și reamintește-ți care-ți sunt scopul și misiunea. Iar ca lecție de viață, cred că e esențial să reușești să te pui în papucii celuilalt, să-i înțelegi perspectiva, chiar dacă nu ești de acord cu ea.
Cum ai defini terapia prin artă:
O întâlnire între oameni care reușesc să se vadă cu adevărat. Chiar și pentru câteva secunde.
Mentorul tău:
Nu am mentori, însă mă inspiră foarte tare oamenii entuziaști, care iubesc ceea ce fac și care sunt autentici.
Un rol pe care ți-ai dorit întotdeauna să-l joci ca actriță:
Irina din Trei Surori de A.P. Cehov.
Dacă s-ar face o piesă de teatru după povestea Create.Act.Enjoy, cum s-ar intitula aceasta?
Întâlniri neașteptate sau povestea ONG-iștilor care tocmai și-au făcut o grădină de zarzavaturi.
O întrebare care ți-ai fi dorit întotdeauna să-ți fie adresată într-un interviu, dar nu a fost (și răspunsul la aceasta):
– „Ce gust are fericirea?”
– „Gust de tort de ciocolată, primit de la o doamnă care-și sărbătorea cei 91 de ani pe-o terasă din București unde mă adăposteam de ploaie, alături de-un om în preajma căruia mi-e tot timpul bine și senin.”
Credit foto: Bogdan Botaș și Ioana Ofelia.
Editor: