Elena Lozonschi, actriță în New York: „Îmi doresc să-mi deschid propria companie de producție și am în plan câteva producții experimentale de Shakespeare”

Pasiunea pentru teatru o poți descoperi repede sau poate să stea ascunsă fără să știi vreodată câte satisfacții îți poate aduce.

Elena Lozonschi iubește teatrul încă din copilărie, iar primele amintiri sunt împreună cu bunicul ei, mare iubitor de teatru, la rândul său. Și cum Elena și-a dorit dintotdeauna să exploreze această lume extraordinară, pașii săi au dus-o până la New York, unde astăzi se implică în proiecte mari, alături de actori cunoscuți. Dincolo de aparențe, cu Elena Lozonschi. 

 

Dragostea pentru actorie a fost moștenită din familie sau ai descoperit-o pe parcurs, odată cu anumite etape din viața ta?

 

Bunicul meu a avut o mare influență asupra mea, el m-a dus la teatru de când am învățat să merg. N-am ratat niciun spectacol, era tradiția noastră duminica, și asta a fost pentru ani de zile. Eu am studiat pianul clasic mulți ani, dar adevărata mea dragoste a fost actoria și, când m-am maturizat și am realizat în ce direcție vreau să merg, nu m-am mai oprit.

 

Cum ai început această poveste, ca actriță? Sunt anumite aspecte care au avut un impact pozitiv asupra ta?

 

Am trecut printr-o transformare, de la pian clasic, la jazz vocal, la musical. Am studiat musical la New York Film Academy, dar mi-am dat seama că sunt mult mai pasionată de Cehov și Shakespeare, așa că mi-am continuat studiile la Academia Stella Adler.

Actoria mi-a schimbat viața complet și nu știu unde aș fi dacă n-aș face asta. Ca să ajungi să fii un actor bun, sunt de parcurs mai mulți pași decât educația. Am înțeles că trebuie lucrat la propria persoană, de dat jos masca în loc să mă ascund în spatele ei. Îți trebuie un echilibru cu tine însăți fantastic. Să știi cine ești, să accepți cine ești, să experimentezi viața la potențial maxim și abia apoi poți construi o viață în spatele personajului pe care îl joci. Lucrând la partea psihologică, mi-a adus beneficii și în viața de zi cu zi.

 

De-a lungul timpului, care au fost cele mai mari provocări din cariera ta?

 

Cea mai mare provocare a fost să mă înțeleg eu pe mine însămi și să lucrez la a prelucra toate emoțiile și sentimentele care inevitabil au apărut în viață, în timp real, în loc să ridic un zid și să mă prefac puternică. În opinia mea, nu poți fi actor dacă nu simți nimic în interior, și asta vine cu un preț. Pe de-o parte te ajută să te dezvolți ca om, pe de altă parte e un proces destul de dureros, dar beneficiile sunt imense.

 

Este actoria o cale interesantă de a ne cunoaște pe noi înșine? Pentru tine cum a fost?

 

Absolut, cred că este cel mai bun mod de a ne cunoaște pe noi înșine, dar pentru asta trebuie să fii pregătit să fii onest și deschis. Din păcate, pentru noi, nu vine ușor lucrul acesta, pentru că implică acceptare, iertare și trecere mai departe.

Procesul e asemănător cu mersul la psiholog, numai că mult mai rapid – aproape ca ruperea unui plasture de pe rană – dar extrem de vindecător. Recomand! Pentru mine a fost greu până am învățat să accept. Odată ce am început să practic acceptarea, lucrurile s-au transformat mult mai rapid și mai ușor.

 

Unde performezi astăzi? Ai avut propuneri și pentru proiecte în România?

 

Acum sunt full-time în New York. Tocmai ce am terminat două proiecte pe care le iubesc mult cu Living Radio. Două spectacole radiofonice, “Five Beats Per Minute and Thirty Five Degrees Fahrenheit” și “Inn-Ception”, care mi-au dat oportunitatea să explorez partea de comedie și un tip de teatru pe care nu l-am abordat până acum. Urmează să am spectacol pe 3 și 4 iunie la The Tank, în Manhattan. E o piesă solo a dramaturgului britanic Dennis Kelly, numită “Girls & Boys”. E un proiect tare drag mie, unde colaborez cu un actor fantastic, Hraban Luyat, cunoscut pentru proiecte precum “5 Minutes To,” “The Break-Up Autopsy,” și “A Slice of Eel Pie,” precum și pentru interpretarea sa remarcabilă a personajului Kulygin în “Moscow, Moscow, Moscow, Moscow, Moscow, Moscow”, adaptare scrisă de Halley Feiffer, bazată pe opera „Trei surori” a lui Anton Cehov.

Am lucrat împreună la detaliile fine ale spectacolului, fiind o piesă destul de greu de digerat. Este un dialog cu publicul care începe într-un mod comic și care, pe parcurs, se transformă într-o tragedie. Este vorba despre povestea de viață a unei femei fără nume (ea poate fi oricine) care realizează, la un moment dat, că alegerile făcute nu duc în direcția cea mai bună și face o schimbare majoră în viața sa. Numai că ce nu știe ea este că, după câțiva ani, viața i se va schimba dramatic când soțul ei, care a intrat în depresie și și-a pierdut identitatea, decide să ia viața celor doi copii pe care îi aveau împreună. E o poveste cutremurătoare, narată de o supraviețuitoare, care ridică întrebări asupra mesajelor pe care poate, de multe ori, le ignorăm sau nu le vedem, dar care sunt în fața noastră și cer cu disperare ajutor. Este o provocare pentru mine, dar abia aștept să împărtășesc cu publicul munca pe care am depus-o.

Proiecte directe cu România n-am avut, poate în curând, dar am colaborat la două proiecte cu o româncă minunată – Cătălina Florescu, dramaturgă și scriitoarea, după ce ne-am cunoscut la Centrul Cultural Român din New York. Primul proiect a fost chiar la ICR NY, „Cățelul Suicidal și Laika”, iar apoi am colaborat din nou cu Cătălina pentru piesa „Verde Crud” alături de actrița Carrie Ellman-Larsen.

 

Care este piesa de teatru preferată și de ce? Dar filmul preferat?

 

Pentru piesele de teatru, preferințele se schimbă mereu, dar o constantă rămâne „Unchiul Vanya” al lui Cehov. Mă simt mereu inspirată de abilitatea lui Cehov de a prezenta scenarii simple din viața de zi cu zi și, în același timp, de felul în care prezintă complexitatea ființelor umane. Am deschis 2024 cu „Livada cu Vișini”, ultima piesă a lui Cehov, în rolul Liubei Andreevna, și atunci am văzut cu adevărat ce înseamnă să lucrezi cu un text de un asemenea calibru.

Foarte rar mai vezi scriitură ca a lui Cehov zilele astea, așa că de fiecare dată când prind un text așa bogat, e o bucurie imensă. Cehov este cunoscut pentru abilitatea sa de a crea personaje extrem de complexe și realiste. El aduce în lumină conflictele interne și emoțiile profunde care guvernează acțiunile umane. Fiecare personaj din „Unchiul Vanya” este bogat în straturi și contradicții, oferind astfel o imagine profundă a naturii umane.

Filmul preferat a fost și rămâne „Tăcerea Mieilor”. Anthony Hopkins a avut și are un impact major asupra mea ca artist și ca om. Deși el e remarcabil în tot ceea ce joacă, acea reprezentație în rolul lui Hannibal Lecter m-a influențat să aleg să lucrez la astfel de personaje complexe, care nu au neapărat nicio legătură cu cine sunt eu în realitate.

 

Punctează cinci actori/actrițe care te inspiră astăzi și de ce:

 

Anthony Hopkins – pentru setea lui de viață și abilitatea de a trăi fiecare moment la maxim. El este reprezentația vizuală a echilibrului și bucuriei de a trăi.

Jim Carrey – o inspirație eternă pentru capacitatea sa de a porni de la nimic și de a-și construi o carieră incredibilă.

Jennifer Aniston – un model puternic pentru versatilitatea sa ca actor și producător.

Reese Witherspoon – la fel ca Jennifer Aniston, este o sursă de inspirație pentru versatilitatea și abilitatea sa de a naviga cu succes atât în actorie, cât și în producție.

Meryl Streep – pentru abilitatea sa remarcabilă de a se transforma în orice rol și pentru profunzimea și complexitatea pe care o aduce în fiecare interpretare.

 

Cum definești lumea actoriei din New York?

 

Scena teatrală din New York este marcată de diversitate și posibilități nelimitate, unde orice este posibil. Este un oraș al conexiunilor și al networking-ului, fundamental pentru succesul ca actor într-un mediu atât de competitiv.

Este esențial să construiești și să menții un cadru relațional, să-ți dezvolți o marcă personală pentru a-ți gestiona cariera și să cauți oportunități pentru a-ți atinge obiectivele profesionale. New York este orașul unde visele pot deveni realitate. Cu o singură condiție – să faci acțiunea. Este un mediu vibrant, plin de energie creativă și oportunități, dar în același timp, necesită angajament și determinare pentru a reuși.

 

Dar domeniul actoriei din România, cum a evoluat în ultimii ani? Care este părerea ta? 

 

Din pǎcate, sunt plecată de mulți ani și nu prea sunt la curent cu teatrul românesc, dar am urmărit industria filmului, unde am observat o creștere considerabilă cu producții de succes recunoscute la nivel internațional si cu actori români apreciați pentru munca lor.

 

Consideri că publicul din România este astăzi mult mai sofisticat și atent la detalii decât acum un deceniu? 

 

Publicul din România și de pretutindeni este mult mai sofisticat și atent la detalii în prezent decât acum un deceniu. Cred cǎ se datorează, în mare parte, accesului crescut la informații și cultură, precum și diversificării opțiunilor de divertisment disponibile. Creșterea calității a ridicat și așteptările publicului, determinându-l să fie mai atent la detalii și să aprecieze mai mult subtilitățile și complexitățile lucrărilor artistice.

 

Cum crezi că o să evolueze arta cinematografică odată cu evoluția inteligenței artificiale? 

 

Evoluția inteligenței artificiale va avea, fără îndoială, un impact semnificativ asupra artei cinematografice. Folosirea inteligenței artificiale în producția de filme poate aduce atât avantaje, cât și provocări, iar reglementarea adecvată este esențială pentru a gestiona aceste aspecte în mod corespunzător.

Totuși, o preocupare majoră este legată de potențialul pierderii elementului uman și al creativității în procesul de producție cinematografică. Arta cinematografică este adesea despre exprimarea emoțiilor și a experiențelor umane, iar inteligența artificială, cu toată eficiența sa în analiză și generare, nu este capabilă să captureze în mod autentic aceste aspecte. Este crucial să existe reglementări stricte și etice pentru utilizarea AI în producția cinematografică. Trebuie găsit un echilibru între beneficiile tehnologiei și protejarea valorilor și sensibilităților umane în artă.

 

Dacă ar fi să poți schimba ceva din parcursul tău profesional, de la început și până acum, ce ai schimba?

 

Partea emoționalǎ din mine ar zice cǎ aș schimba o mulțime de lucruri și, dacă ar fi sǎ fac un exercițiu de imaginație, pot să îmi închipui un drum mai lin, fără sacrificii, fără greșeli și stres, dar pe de altǎ parte, nu cred ca aș fi unde sunt acum fără obstacolele pe care le-am întâmpinat.

Pe cât de greu a fost si este, tot ce s-a întâmplat în viața mea a contribuit la omul care sunt azi. Cred că este important să privim parcursul nostru profesional cu înțelegere și recunoștință pentru toate lecțiile pe care le-am învățat și pentru toate experiențele care ne-au format.

 

Ce alte pasiuni ai? Cum le integrez în rutina ta?

 

Îmi place mult să călătoresc, să merg la muzee, îmi plac jungle gym-urile, sǎ dansez. În ultimul timp, din păcate, nu prea am mai avut când să mă ocup de altceva decât de partea profesională și, cu siguranță, simt lipsa lucrurilor care mă inspiră să continui să muncesc.

Consider cǎ a găsi timp sa te bucuri de viață în afara profesiei face parte din acel echilibru al vieții de care vorbeam mai devreme, dar încă mă lupt cu anumite obstacole care fac acel echilibru mai greu de obținut. Dar sunt conștientă și lucrez la asta și, cu siguranță, voi reuși.

 

Astăzi, îți dorești să faci ceva cu totul nou, care să te împlinească atât personal, cât și profesional?

 

Explorez oportunități de colaborare și proiecte diverse în domeniul meu profesional, care să mă provoace și să mă inspire în același timp. Îmi doresc sǎ-mi deschid propria companie de producție și am în plan câteva producții experimentale de Shakespeare.

 

De câte ori pe an vii în România? Te-ai gândit la posibilitatea de a te întoarce aici? 

 

Nu am avut ocazia să vin de prea multe ori de când am plecat, dar cu siguranțǎ îmi doresc sǎ colaborez la proiecte în țarǎ, în viitor.