Lucian Broscățean este Conferențiar Universitar Doctor în cadrul Universității de Artă și Design Cluj-Napoca și directorul departamentului de Modă-Design vestimentar.

Deși un adevărat profesionist, rugându-l să se prezinte, Lucian ne împărtășește că îl definesc mai degrabă, alte aspecte decât cele profesionale. Pasiunea sa pentru modă a existat încă din copilărie și a fost influențată pe parcursul timpului de la familie, până la nume mari în industria de fashion de la noi și la nivel internațional, precum Doina Levintza, Irina Schrotter sau Sarah Mower. Din dorința de a da mai departe din experiența lui și a susține viitoarele generații, Lucian a decis, în anul 2008 ca parcursul său în lumea modei să fie dublat de cel academic.

Într-un dialog alături de Crina Ciocian, Lucian ne-a povestit despre parcursul profesional, pasiunea pentru modă și călătoria lui până în prezent: despre cum a ajuns să activeze în industria de fashion, unde și-a găsit inspirația de-a lungul timpului, oamenii importanți care au trecut prin viața lui, evenimentele la care a participat și care l-au adus în punctul în care este astăzi.

Despre profesionalism, discreție, empatie și creativitate, cu Lucian Broscățean, în cele ce urmează:

Lucian, cum te-ai prezenta celor care nu te cunosc personal, dar te văd online, la evenimente, în presă sau pe micile ecrane?

Cred că sunt o persoană empatică, discretă și creativă, căreia îi place să construiască și să se dedice cauzelor nobile. Așa m-aș defini. Nu aș vorbi despre partea profesională, deoarece consider că empatia și acțiunile nobile sunt mai importante decât orice realizare.

Dacă ar trebui să ne întoarcem în timp, cum a început călătoria ta în industria modei și cum ți-ai croit drumul? Ai terminat studiile, ai rămas în învățământ și ai fost implicat în multe proiecte de-a lungul anilor. Cum ai ajuns în acest punct în 2024?

Poate vă va surprinde, dar nu aș începe cu partea profesională, ci cu o experiență spiritualo-estetică din copilărie, care cred că definește mult din ceea ce fac în prezent. Această experiență s-a întâmplat prima oară când am vizitat mănăstirile din Bucovina.

Îmi amintesc perfect acei pereți văruiți, mușcatele de pe pridvoare, sunetul de toacă și straiele monahale, fie de la mănăstirile de călugări, fie de la cele de măicuțe. Acea liniște dinaintea vecerniei și pacea (pe care nu le înțelegeam atunci din punct de vedere teologic), dar care îmi transmiteau o profundă serenitate, m-au marcat.

Pentru mine, acele straie monahale reprezentau mai mult decât veșminte; erau un simbol al vieții monahale. Această experiență m-a introdus într-o altă dimensiune spirituală, care avea să influențeze tot ce a urmat în cariera mea, la fel cu s-a întâmplat și cu geometria motivelor în alb și negru din Mărginimea Sibiului.

De exemplu, la una din colecțiile mele de la Mercedes-Benz Berlin Fashion Week, acum un deceniu, am folosit sunetul toacei de la Putna, remixat cu acorduri moderne, și albastrul de Voroneț, precum și minimalismul hainelor monahale – toate reprezentând și un limbaj vizual universal.

Dacă ar fi să vorbesc despre momentul definitoriu care m-a determinat să aleg această carieră, aș spune că, încă din copilărie, desenam haine și aveam multă dexteritate la desen. De fiecare dată când cineva voia să-i desenez o casă sau o mașină, includeam mereu o doamnă sau o prințesă îmbrăcate elegant. Am fost întotdeauna fascinat de haine și am niște diapozitive în care sunt îmbrăcat în hainele mamei și ale bunicii, experimentând diverse stylinguri. Aceste experiențe au influențat chiar și expoziția personală de la Berlin din 2017: „Mind Immersion Inverted Path”.

Imagini și referințe culturale din proiectele de Fashion-Art Lucian Broscățean

La Liceul de Artă din Sibiu, un moment definitoriu a venit în clasa a 10-a, când am câștigat premiul întâi la Istoria Artei, în cadrul Olimpiadei Naționale de Arte Plastice. Acest premiu m-a făcut eligibil să merg la una din secțiile de Istoria Artei din Cluj sau București. Totuși, câteva luni mai târziu, în octombrie 2001, am primit un telefon de la doamna Doina Levintza, care mi-a spus că sunt finalist la concursul „Levintza Prezintă”, organizat de Prima TV. Două zile mai târziu, eram la București, la Hotel Hilton Athénée Palace (acum se numește InterContinental), unde am primit premiul „Tânăr Designer”, moment ce a marcat începutul unui mentorat cu doamna Doina Levintza, care m-a încurajat să urmez o carieră în modă.

După ce am fost încurajat de dumneaei, am decis să urmez o carieră în modă, știind că oricând aș putea scrie critică de artă și de modă (alte zone în care mi-ar fi plăcut să mă dezvolt). Experiențele trăite în universul Doinei Levintza, plin de artefacte și povești culturale, au contribuit esențial la pasiunea mea pentru costumele de teatru și pentru modă în general.

În iulie 2004 am dat admitere la UAD, la Departamentul Modă-design vestimentar, astfel, se împlinesc deja 20 de ani de când am intrat în acest mediu academic.

Ai rămas în UAD, unde ai început să predai din 2008? 

Da. Această parte a traseului meu profesional a fost inedită și neașteptată. Încă de la finalizarea studiilor de licență (am terminat programul de licență cu 4 ani, nu cu 3 cum e acum), mi s-a sugerat că ar fi bine să urmez și o carieră didactică, întrucât în cei 4 ani de studenție, m-am implicat în numeroase proiecte alături de profesori, am făcut voluntariat și mi-am dedicat mult timp proiectelor naționale și internaționale.

Este important de menționat că în acea perioadă s-au semnat unele dintre cele mai puternice parteneriate cu WBF-GTZ Düsseldorf, proiecte finanțate de Guvernul german. Am participat la IGEDO Düsseldorf și la prezentări de la Ambasada României din Paris. În toate aceste experiențe profesionale, doamna Profesor Dr. Elena Basso Stănescu și corpul profesoral și-au dat seama că pun accentul pe empatie, sprijin acordat colegilor și munca în echipă – calități fundamentale pentru orice cadru didactic.

Astfel, din 2008, traseul meu profesional în modă a fost tot timpul dublat de cel academic.

Când ai fost implicat în proiectele internaționale, ai fost doar spectator sau te-ai implicat în culise și în producție? Cum se desfășoară aceste activități pentru evenimentele din afara țării?

Cred că pot număra pe degetele de la două mâini câte show-uri am văzut din public, și nu exagerez. Poate vă va șoca, dar este adevărat, iar cele pe care le-am văzut au fost memorabile. De exemplu, show-urile de la Pasarela, organizate de Institutul Francez și Ambasada Franței în România în 2008-2009, au fost emblematice pentru o parte a modei românești, precum și Romanian Fashion Week, de la finalul primei decade a anilor 2000.

Ce vreau să spun este că eu sunt „omul culiselor”, omul de backstage, cel care adesea nu este văzut deloc în partea din față. De exemplu, la ultimul eveniment la care ai participat, și ca invitat special, și ca partener media, mi s-a spus că nimeni nu m-a văzut nici pe covorul roșu, nici la socializarea cu invitații de dinaintea începerii defilărilor. Eram în backstage, pregăteam colecțiile, în timp ce alte echipe se ocupau de welcoming. Este extrem de important ce se întâmplă în spatele cortinelor sau ecranelor LED, pentru că acolo e un univers fascinant, dar și dificil, complex, plin de momente imprevizibile și tensiuni inexorabile.

Pentru a răspunde la întrebare, în toate evenimentele și proiectele naționale și internaționale, rareori am stat în public. Încă din anul 1 am început la biroul de presă RFW, fiind asistentul doamnei dr. Liana Martin și al lui Ovidiu Buta. Corectam texte, așezam scaune, făceam seating.

După aproape două decade, iată că la evenimentul UAD•FASHION, colegul meu – lect.univ.dr. Daniel Popescu – Director al Departamentului Sculptură dar și Event Manager, împreună cu toată echipa noastră de seating s-au asigurat că toți invitații au locuri cu numele pe scaune și că este un sistem de căutare la intrare prin care se poate face, relativ ușor, accesul publicului. S-a evoluat și pe zona asta.

Backstage-ul pentru mine este cel mai fascinant loc. Prefer să stau acolo, să văd logistica și minuțiozitatea pregătirii fiecărui moment. Așa cum făceam la colecțiile mele, fac și la colecțiile absolvenților: înainte de ieșirea pe podium, aranjez ultimele detalii de styling. Simt că, ajustând elementele, pun un fel de „praf magic” peste ținuta respectivă.

Acest lucru se simte când colecțiile sunt prezentate la alte fashion week-uri sau festivaluri, unde nu pot fi prezent, iar stylingul este diferit. Mulți mi-au spus că lipsea ceva, poate touch-ul meu final, care este un gest de respect față de munca depusă de studenți, masteranzi sau designeri… În momentul schimbărilor rapide ale ținutelor între grupele de modele, aspectele estetice pot să deraieze sau să ia alte forme decât cele convenite, de aceea e importantă fiecare ajustare finală.

Sunt multe momente frumoase și pozele post-eveniment arată spectaculos: pahare de prosecco, covorul roșu, cafeaua Meron. Cu siguranță, există și multe momente dificile, deoarece mulți se demoralizează sub presiune. Logistic, nu suntem Hermes, Gucci sau Armani, așa că întâmpinăm numeroase lipsuri.

Dacă ar trebui să te gândești la anii trecuți, îți vin în minte momente extrem de dificile?

Fiecare ediție sau festival în care mă implic sunt dificile din punct de vedere logistic și al implementării. Același lucru e valabil și pentru evenimentul UAD•FASHION, care crește de la un an la altul și include tot felul de extensii creative, cum ar fi mentoratul, conferințele și workshop-urile cu experți. În fiecare moment simțim presiunea, responsabilitatea și dorința de a crea un mediu sigur.

De aceea, organizăm instructaje de siguranță și sănătate în muncă, obținem acordurile ISU pentru fiecare eveniment și avem contracte de protecție pentru echipele de muncitori, echipele tehnice și voluntari. Toate acestea sunt menite să asigure că toată lumea se simte în siguranță la evenimentele noastre. Poate părea ciudat că încep cu partea de siguranță, dar pentru mine este esențial. Ca director de departament, împreună cu echipele administrative, trebuie să fiu atent la aceste aspecte.

Anul acesta, am început backstage-ul cu protecția muncii și SSM, ceea ce poate părea straniu, dar este absolut necesar și foarte de dorit să se facă la toate evenimentele. Oricine își dorește să organizeze evenimente de modă ar trebui să înceapă (cu câteva luni înainte) cu siguranța locului, obținerea acordurilor necesare și respectarea tuturor restricțiilor și regulamentelor legate de locație.

Dincolo de acest aspect, este la fel de important să se înțeleagă că organizarea unui eveniment durează între șase și nouă luni. Este o negociere constantă cu echipele, o muncă intensă pentru obținerea autorizațiilor și o căutare permanentă a partenerilor care să creadă în eveniment, asigurându-se continuitate de la o ediție la alta.

Toate aceste aspecte le tratăm cu multă responsabilitate, respect și considerație față de fiecare gest elegant. Pe lângă siguranța locației, un alt cuvânt extrem de important este recunoștința – față de toți cei care alocă timp, energie, bugete și logistică pentru a fi alături de noi. Unele din parteneriatele noastre, care se întind pe 10-20 de ani, sunt esențiale într-o industrie atât de dinamică și volatilă. Este important să se înțeleagă că, pe lângă siguranță și recunoștință, relevanța e esențială. De ce este un eveniment relevant? De ce acțiunile noastre sunt relevante pentru ceea ce facem? Organizăm aceste evenimente pentru a contribui la transformarea pasiunii pentru modă în cariere profesioniste.

De-a lungul timpului, am realizat schimbări semnificative în industrie prin acțiuni universitare și prin legătura cu mediul antreprenorial și cu cel de business.

Ne poți împărtăși câteva momente mai speciale, pe care ți le amintești cu drag din cadrul acestor evenimente?

În 2010, una dintre cele mai spectaculoase gale (pe atunci încă se numea Gala UAD Fashion Design), a avut loc la Hotelul Continental. După ce am aranjat scenotehnica în spațiul de desfășurare a evenimentului, care cuprindea întregul plan al parterului, am constatat că în zona VIP, unde urma să ajungă invitați din țară și din străinătate, a început să plouă.

În acel moment, am sunat alpiniști utilitari care au cumpărat zeci de metri de folie și s-au urcat pe acoperișul de sticlă al Hotelului Continental pentru a-l fixa, deoarece părți din plafon erau sparte. Nu am constatat acest lucru până când a început să plouă torențial. Atunci, am vorbit cu echipele și ne-am promis că nu vom mai organiza niciodată un eveniment într-un spațiu atât de spectaculos, dar și periculos. Am reușit să protejăm elementele de decor și partea de seating VIP, iar gala a ieșit spectaculoasă.

“
Deși am performat și în zona de business, în anii în care am lucrat la Irina Schrotter, și am proiecte curatoriale în care sunt implicat oficial, sunt și multe evenimente în care mă implic pur și simplu pentru că simt nevoia.

–

Un alt moment pe care nu-l voi uita niciodată a fost în 2011, cu domnul Antonio Batani, fondatorul lanțului Grand Hotel Italia, care din păcate nu mai este printre noi. În acel an, hotelul nu era încă dat în folosință, dar am reușit să-l convingem să facem Gala în lobby-ul hotelului, unde era montat doar mozaicul Versace, iar restul era încă în construcție (mozaicul Versace este autentic).

În ziua evenimentului, domnul Batani ne-a spus că nu poate lăsa intrarea să arate așa, deoarece încă se făceau amenajări. A precizat: „Îmi place foarte mult ideea voastră, că vreți să folosiți spațiul încă neterminat, dar să știți că de la anul o să fie foarte luxos și spectaculos.” I-am răspuns: „Știm, dar acum este un fel de under-construction extrem de spectaculos pentru ceea ce vrem noi să transmitem”, pentru că tema din acel an era chiar „under-construction” și totul se lega foarte bine.

Nu voi uita momentul din dimineața galei când domnul Antonio Batani, la o vârstă venerabilă, a plantat mulți dintre arbuștii și puieții pe care îi vedeți acum în fața hotelului. Mi s-a părut un gest excepțional, mai ales în condițiile în care toate echipele lui erau ocupate cu evenimentul din ziua respectivă. A spus că pe el îl relaxează și îl încântă faptul că intrarea nu va arăta ca un șantier. Acest gest cred că spune mai mult decât o mie de cuvinte.

Cum apar conflictele sau neînțelegerile în industria voastră? De ce? Cum le gestionezi?

Într-un interviu pe care l-am dat în primăvară pentru publicația Urban.ro, am spus că „diplomația este echilibristică fără plasă de siguranță”. Nu știu cum, când sau cine m-a învățat să fiu diplomat, echidistant și să abordez fiecare conflict cu empatie, respect și atenție. În cei 23 de ani de activitate în industrie, mi-am construit o metodă de a gestiona conflictele prin punerea în perspectivă istorică a elementelor, prin înțelegerea situației și prin detașarea față de sistem. Este paradoxal, dar, pe cât de implicat sunt în industrie, pe atât sunt de detașat, nealunecând spre o zonă în care să depind de o persoană, instituție, job sau context specific.

Detașarea și empatia, deși contradictorii, sunt ambele necesare. Conflictele se nasc, în primul rând, din lipsa de comunicare și din așteptările diferite ale părților implicate. Cred că lucrurile pot fi gestionate cu multă eleganță, astfel încât să nu se genereze situații insurmontabile. În peste două decenii de activitate, am gestionat multe conflicte care păreau de nerezolvat, cu prețul nervilor, stresului și uneori al sănătății mele. Tocmai de aceea, mulți sunt cei care îmi spun că aș putea face o carieră în diplomație.

Poate este vorba și despre diplomație culturală, pentru că atunci când mă implic în atât de multe evenimente și activități pentru a ajuta studenții și masteranzii, și pentru a le oferi oportunități de joburi, văd lucrurile diferit. Deși am performat și în zona de business, în anii în care am lucrat la Irina Schrotter, și am proiecte curatoriale în care sunt implicat oficial, sunt și multe evenimente în care mă implic pur și simplu pentru că simt nevoia, nu pentru că am un contract sau o obligație.

Aceste lucruri mi-au oferit o libertate de acțiune și, aș putea spune, o anumită înțelepciune care nu este legată de vârsta biologică. În spatele acestui babyface, cred că se ascunde un om cu un suflet bătrân. Este un paradox, dar tot ceea ce fac pare să stea sub semnul contradicțiilor.

Întorcându-ne la parcursul tău profesional, povestește-ne puțin despre ce a însemnat pentru tine perioada în care ai lucrat pentru brandul Irina Schrotter. Dacă ea sau alți oameni au avut o influență asupra ta (ne-ai menționat-o pe Doina Levintza, mă gândesc că și Irina a avut un impact). 

Sunt două perspective din care voi răspunde. În primul rând, prietenia mea cu Irina Schrotter, care durează de aproape două decenii. În al doilea rând, perspectiva de designer din cei șase ani (2011-2017) în care am fost director creativ al brandului irina schrotter. Acești ani mi-au oferit un know-how tehnic pe care l-aș fi obținut cu greu în altă parte a industriei și am performat la nivel de business, demonstrându-mi că pot crea haine comerciale care se vând în 17 țări, la nivel industrial. Cu bucurie pot spune că în magazinele Irina Schrotter încă se găsesc piese cu tipare din colecțiile pe care le-am creat în acei ani.

“
În modă, cel mai rău lucru este să pari old-fashioned, dar pentru mine, cea mai mare binecuvântare este să mi se spună că sunt de „școală veche”.

–

Am învățat multe aspecte ale profesiei de la tehnologii, designerii-tehnicieni și echipele Atelierului irina schrotter, înțelegând tipologiile corporale ale piețelor diferite, de la Asia la Statele Unite. Aceste experiențe sunt esențiale pe termen lung pentru că te ajută să înțelegi pentru cine, de ce, cu cine și cât creezi. Într-un astfel de business, cifrele sunt esențiale, iar creativitatea poate fi sufocată de dorința de creștere.

Acești ani m-au ajutat să înțeleg și să pot transmite mai departe cunoștințele acumulate, să îi învăț pe alții ce trebuie să facă pentru a ajunge la performanță, deși nu este un traseu pe care eu aș fi vrut să continui. A fost un moment semnificativ când i-am spus doamnei Irina Schrotter că vreau să mă axez mai mult pe proiectele de Fashion-Art și să dezvolt proiecte instituționale în UAD. În 2017 – anul în care m-am retras din poziția de director creativ – s-a semnat un parteneriat strategic cu semnificație istorică, care în ultimii șapte ani a schimbat, în bine, zeci de trasee ale masteranzilor și studenților.

Parteneriatul instituțional dintre UAD•FASHION și Irina Schrotter este încă o dovadă de diplomație, unde, în loc să provocăm o schismă sau o fractură, respectul, prețuirea reciprocă ne-au determinat să consolidăm și mai mult prietenia și colaborarea. Fiecare dintre noi a urmat propriul său traseu, dar avem, în continuare, proiecte și crezuri comune. Experiența umană pe care am avut-o cu doamna Irina Schrotter și echipa sa este de neprețuit. Delegațiile internaționale și colaborările au fost extrem de valoroase, dar ceea ce am reținut cel mai mult este că echipa sfințește locul și îl încarcă energetic.

De asemenea, îmi este ciudat să vorbesc despre prieteniile mele, pentru că, de multe ori, mențin un protocol formal, agresându-mă cu „doamna Irina Schrotter”.  Nu este vorba de o lipsă de apropiere, ci de faptul că interacționăm frecvent cu studenții și masteranzii și ar părea neprotocolar să ne adresăm altfel. În contextul unor reuniuni intime, lucrurile se desfășoară sub alte auspicii, dar încerc să rămân protocolar.

Mulți consideră că această atitudine mă face să par artificial/artificios sau prea atent la fiecare cuvânt. Este adevărat, dar aceste lucruri sunt esențiale pentru ceea ce facem. Apropo de aspectele formative și întâlnirile care au generat schimbări în mine, interacțiunile cu echipe din corpurile diplomatice și ambasade au fost foarte importante. De multe ori, am prezentat colecții sau am avut interacțiuni prin ambasadele României din mai multe capitale. Aceste experiențe m-au învățat ce înseamnă protocolul la cel mai înalt nivel al diplomației culturale.

“
Fiecare ar trebui să-și construiască propria poveste despre stil, rupându-se de barierele pseudo-conceptuale impuse.

–

Am învățat că eticheta este esențială, mai ales în Marea Britanie, și nu poate fi neglijată. De la codul vestimentar la bunele maniere și modurile de interacțiune, toate contează. Am participat la „ritualuri” precum băutul ceaiului englezesc la The Goring, unde angajații îmi arătau, cu multă diplomație, anumite lucruri. Oricât de manierat mă consider, am realizat că la anumite niveluri, chiar nu știu ce să fac. Au fost, uneori, și contexte în care mă simțeam ca un intrus, ceea ce îmi crea o stare de disconfort profund.

Pe de altă parte, am înțeles că există enclave creative care au crescut cu eticheta și nu mimează ritualul. Unele zone culturale și intelectuale pun accent pe etichetă, iar acest lucru se învață acasă și la școală, dar prea puțin.

În modă, cel mai rău lucru este să pari old-fashioned, dar pentru mine, cea mai mare binecuvântare este să mi se spună că sunt de „școală veche”. Adaptarea este importantă, dar anumite valori trebuie păstrate. Așa cum am făcut cu social media, unde, pe conturile personale, sunt destul de discret și postez doar când simt că trebuie să comunic ceva esențial, la fel îmi place să înot împotriva curentului, nu pentru a părea special, ci pentru că anumite valori trebuie păstrate, oricât de mult s-ar metamorfoza totul.

Apropo de heritage, s-a tot discutat despre quiet luxury și revenirea acestui curent. Totuși, pare să fie în continuare o nișă, deoarece dacă ne uităm la cifrele raportate recent, am văzut un raport pe Business of Fashion care indica că, odată cu schimbarea directorului creativ la Gucci, cifrele nu arată mai bine. A fost o scădere destul de mare. Este acesta un alt semnal că este doar un trend trecător?

Cred că trebuie să separăm un pic lucrurile. Industria luxului, care a crescut fulminant în ultimele decenii, nu se datorează neapărat adepților Quiet Luxury. Quiet Luxury este mai degrabă legat de connoisseurs care știu exact ce, cum și cât să cumpere și o fac într-un mod extrem de discret.

Evident, există și efectul de a epata, de a încerca să te îmbraci numai în branduri cu logo-uri la vedere, ceva foarte strident și vulgar, pentru a ieși în evidență sau pentru a părea că faci parte dintr-o anumită clasă socială. Este un fenomen psihologic care merită o analiză separată. La nivel de lux, fiecare brand are și elemente care se pot încadra într-o estetică Quiet Luxury, dar au și cele mai extravagante/stridente piese, care se adresează unei mari părți din clientela respectivului brand și care asigură continuitatea și creșterea. Iată, din nou, un paradox.

De exemplu, ceea ce ai citit despre Gucci este că, după toată efervescența barocă a lui Alessandro Michele, noua direcția artistică încearcă să se îndrepte spre o zonă mai de Quiet Luxury, aspect ce poate că nu funcționează pentru toate brandurile. Pe de altă parte, Financial Times a publicat, recent, un articol despre Hermès, care și-a crescut semnificativ cifra de afaceri.

Nu consider că acest concept e legat, neapărat, de ceva elitist sau prohibitiv, ci doar subliniez că trebuie să ai înclinații și referințe culturale pentru a înțelege ce presupune Quiet Luxury. Este similar cu Haute Couture-ul: nu poți spune că faci Haute Couture dacă nu ești în Camera Sindicală, dar poți folosi elemente sau tehnici specifice couturului în creațiile tale – couture-à-porter. La fel se întâmplă și cu Quiet Luxury…

Ar fi fals să spui că ai un lifestyle Quiet Luxury doar pentru că te îmbraci în nuanțe neutre și folosești elemente minimaliste de calitate, dacă restul vieții tale nu se aliniază cu această estetică. Am câțiva prieteni care se înscriu în direcția Quiet Luxury, nu folosesc deloc social media, sunt extrem de discreți și și-au construit această filozofie de viață în timp, fără să provină neapărat din medii old-money.

Lucrând cu tine însuți, având acces la anumite experiențe și produse, imersându-te în zona culturală și dezvoltându-te pe plan uman, spiritual și cultural, anumite stridențe și vulgarități dispar de la sine. Nu trebuie să-ți programezi asta, pur și simplu se întâmplă. O estetică mai austeră, cum este cea a brandului The Row, al gemenelor Olsen, reprezintă un hibrid perfect între minimalism, sofisticare și Quiet Luxury. Geanta Margaux din linia lor poate fi văzută ca o apoteoză adusă Quiet Luxury.

Quiet Luxury implică și o anumită discreție. Nu poți fi Quiet Luxury într-un bolid extravagant sau postând constant pe rețelele sociale. Poți face asta, dar atunci ar trebui să folosești altă expresie sau să-ți inventezi propria expresie.

În fapt, sunt adeptul individualității. Fiecare ar trebui să-și construiască propria poveste despre stil, rupându-se de barierele pseudo-conceptuale impuse.

Mulți designeri celebri, precum Martin Margiela, au evitat interviurile și publicitatea, păstrându-și discreția și autenticitatea. Aceasta este o lecție despre cum retragerea și meditația sunt necesare pentru creativitate. La fel, cei care lucrează în mediul corporate și devin nomazi digitali încearcă să se regăsească și să aibă un traseu pe care mulți l-ar putea numi – spiritual.

Una dintre influențele mele majore este romanul „Ulise” de James Joyce.  Citatul meu preferat e: ”Think you’re escaping and run into yourself. Longest way round is the shortest way home”. Aceasta este o metaforă puternică despre cum putem să ne raportăm la o filozofie de viață fără să alunecăm în intelectualism steril sau în metode prost înțelese. E esențial să înțelegem că „ocolul cel mai lung” poate fi „cel mai scurt drum spre casă”.

Ținând cont de acest context al industriei, care este definiția prieteniei pentru tine? S-a schimbat aceasta de-a lungul timpului?

Definiția și raportarea mea la prietenie s-au schimbat de-a lungul timpului. Am avut prieteni care au profitat de anumite contexte fără să-și dea seama că eu înțelegeam asta și nu le ceream nimic în schimb. Orice prieten de-al meu poate confirma că, dacă am putut, am ajutat mai mult decât am cerut ajutor.

Pentru mine, prietenia nu poate fi „tranzacțională”. M-am detașat de oameni care considerau asta, sau se purtau de așa manieră. Deși treceam peste aceste lucruri, pe termen lung era epuizant și dezumanizant. Trebuie să știi cum să-ți alegi prietenii și cred că este și asta o loterie.

Traseele fiecăruia se schimbă și este necesar să fie așa. Nu înseamnă că ne detașăm sau că abandonăm o prietenie, ci doar că trebuie să discutăm și să înțelegem lucrurile pentru a merge mai departe. Prietenia înseamnă respect reciproc, afinități elective și faptul că nu trebuie să sufoci cu prezența, dar să știi că poți apela la un prieten oricând.

Sunt recunoscător pentru prieteniile din viața mea, care m-au ajutat să cresc la nivel uman. Empatia și ascultarea sunt gesturi nobile pe care le integrez în relații. Țin foarte mult la prieteni, sufăr când nu funcționează anumite prietenii, dar în timp am reușit să-mi dau seama ce poate fi o relație autentică și ce e o „prietenie de carton”.

Dacă ar fi să te uiți în ultimii ani sau pe parcursul acestei călătorii, care este unul dintre cele mai calde momente sau o amintire care te împlinește și te umple din nou de energie pozitivă? Care este prima care îți vine în minte?

S-a întâmplat în 2015 la Palais Galliera – Musée de la Mode de la Ville de Paris, unde am fost invitat de Sarah Mower, care mă descoperise la Londra, în cadrul International Fashion Showcase și care mi-a devenit mentor, din acel moment. Dumneaei asumându-și rolul de ambasador pentru Emerging Talents, a avut un rol instrumental în cariera mea. M-a invitat la o expoziție, era Press Opening Night pentru „Jeanne Lanvin”, curatoriată de Olivier Saillard, iar Alber Elbaz era prezent. A fost prima dată când am participat la un eveniment de acest nivel.

Sarah Mower mi-a explicat toate acele artefacte, care erau mai mult decât haine din arhive – erau ca niște sculpturi, bijuterii incredibile. M-a prezentat lui Alber Elbaz, pe care îl stima și-l aprecia foarte mult.  Alber Elbaz, geniul de la Lanvin, s-a uitat în ochii mei și a zis: „Bună seara” (în limba română). În acel moment, Sarah Mower și ceilalți invitați au fost surprinși. El era foarte ocupat cu evenimentul, dar a găsit timp să vorbească puțin cu mine și a spus că, în nordul Africii, unde a locuit un timp, a avut o vecină expată româncă de la care a învățat câteva cuvinte. Mi-a urat: „Să ai noroc în viață!”.

Acum mă trec fiori când îmi amintesc, pentru că după câteva luni, din păcate, el fusese dat afară de la Lanvin. După o carieră fulminantă la Lanvin, a intrat într-o depresie din care nu și-a mai revenit până chiar înainte de pandemie, când un investitor l-a ajutat să-și înființeze A.Z. Factory. În pandemie însă, regretabil, a murit de Covid. O poveste pe cât de emoțională, pe atât de plină de tâlc…

De multe ori mi-am amintit, în discuțiile cu Sarah Mower, de acea seară, care a continuat și cu o cină oficială. Doamna Mower încearcă să ofere designerilor pe care îi mentorează, din orice context ar proveni, acces la o lume altminteri închisă, nu pentru că este o zonă elitistă, ci pentru că sunt cercuri dedicate experților. Mi-a spus că acea invitație la – Press Opening Night – a fost pentru mine, pentru că își amintise povestea pe care i-am spus-o legată de alegerile mele – cum la 16 ani încă visam să fac și critică de artă/modă (cum reiese și din primul răspuns al acestui interviu).

Iată – cel mai „lung ocol” era, în acel moment, cel mai „scurt drum” spre casă!

Credit foto copertă: Raluca Ciornea

–

Editor: Crina Ciocian