Monica Tudorache, Asociația A.R.T. Fusion: „Cele mai importante lucruri sunt curajul și răbdarea. Curaj să lupt pentru lumea asta pe care o visez și răbdare să înțeleg că schimbările sistemice se produc greu”

Pasionată încă din perioada liceului de filosofia politică, Monica și-a continuat studiile în acest domeniu. A absolvit științe politice și apoi a urmat un masterat în politicile egalității de șanse, în context românesc și european, la Universitatea din București.

De 6 ani activează în lumea ONG-urilor, fiind, la momentul actual, coordonatoare comunicare și advocacy în cadrul Asociației A.R.T. Fusion. Activistă pentru drepturile omului, acesta s-a implicat de-a lungul timpului în proiecte și campanii care promovează egalitatea de gen, respectul pentru om și mediu.

Monica ne-a vorbit despre feminism și cum acesta este adesea perceput greșit, despre violența de gen, problemele persistente și soluțiile, care ar trebui să pornească, în primul rând, de la educație. Parte din echipa de organizare a Bucharest Feminist Film Festival, aceasta ne-a povestit despre cum a luat naștere festivalul, obstacolele întâmpinate, dar și cum s-a dezvoltat an de an, ajungând la cea de a treia ediție, o ediție care „a adus cu sine multă emoție”.

 

Monica, ce te-a făcut să urmezi studiile în domeniul științelor politice? Dar să continui cu studiul politicilor egalității de șanse în context românesc și european?

 

Nu știam ce vreau să fac atunci când am terminat liceul, dar îmi plăcea foarte tare filosofia (politică). M-am gândit că e important pentru mine să învăț ceea ce-mi place și văd pe parcurs unde ajung, în funcție de asta.

Când eram în pragul licenței au început să se lege foarte bine lucrurile. Am pornit de la una dintre dilemele mele preferate, conflictul dintre spațiile public și privat, iar profesorul coordonator mi-a sugerat să mă raportez și la o problemă actuală, precum intervenția statului în viața familială în cazurile de violență domestică. Cu cât citeam mai mult, cu atât mă interesa și mai tare subiectul, și așa am ajuns să rămân la acest program de masterat, în cadrul aceleiași facultăți, unde am aprofundat ce înseamnă politici publice în ceea ce privește violența de gen și egalitatea de șanse, în general.

Pot spune că m-a ajutat mult implicarea profesorilor și profesoarelor, care au stat la povești cu mine despre ce vreau să fac după licență și despre unde m-aș potrivi. Am fost, de asemenea, extrem de norocoasă să o am pe Ionela Băluță ca profesoară, care era deja un model pentru mine de dinainte să mă înscriu la masterul pe care îl coordonează. 

 

Care sunt principalele probleme cu care ne confruntăm la capitolul egalității de gen? Care consideri că ar fi soluțiile și de unde putem începe?

 

O să încep cu una dintre posibilele soluții în care cred foarte tare: schimbarea prin educație. Mi-aș dori ca adolescentele și adolescenții din ziua de astăzi să aibă ore de educație sexuală și educație pentru egalitate de gen la școală. Să aibă conversații critice despre rolurile de gen, despre cum ne putem proteja – nu doar împotriva bolilor cu transmitere sexuală și a sarcinilor nedorite, ci și în ceea ce privește violența. Ce înseamnă, cum și unde o putem raporta, ce putem să facem dacă ni se întâmplă nouă sau cuiva apropiat. Să existe un spațiu sigur de informare. 

Violența de gen este o problemă cu care ne confruntăm peste tot în lume.

Femeile sunt adesea vulnerabile în fața diferitelor forme de violență, și tot ele sunt învățate că trebuie să se protejeze, să aibă grijă la cum se îmbracă, să nu meargă noaptea singure pe străzi, mai degrabă decât sunt învățați băieții și bărbații că există consecințe pentru acțiunile lor.

Dar aceste acțiuni rămân de multe ori nepedepsite, iar asta e o altă problemă – deși legislația noastră arată bine în forma ei actuală, nu e neapărat implementată așa cum ar trebui. Ne confruntăm și cu atitudini de blamare a victimei, mai ales în România. Barometrul de gen Eurostat din 2016 ne arăta că 55% dintre românii intervievați considerau că violul poate fi justificat. Din păcate, aceste atitudini se regăsesc și în rândul autorităților, și este foarte descurajator pentru o femeie care trece printr-o situație de abuz să o raporteze. 

Probleme sunt multe, și sunt toate complexe, cu multe nuanțe. Dar violența de gen duce la moartea a zeci de femei în fiecare an, în România. Și este important să vorbim despre asta, și să ne educăm mai bine, atât acasă, în familie, cât și la școală. Să vorbim despre toate lucrurile pe care le ascundem de prea mult timp sub preș: violență, educație sexuală, sexualitate, gen, egalitate de șanse și de drepturi și lista poate continua. 

 

De 6 ani activezi în cadrul ONG-urilor. Care a fost prima ta interacțiune cu un ONG? Care sunt cele mai importante lecții învățate pe parcurs, pe care ni le poți împărtăși astăzi?

 

Prima interacțiune mai serioasă a fost cu Fundația Comunitară București, când eram în anul III de facultate. Acolo am avut șansa să interacționez cu multe ONG-uri care participau la Swimathon București, un eveniment de strângere de fonduri pentru diferite proiecte. M-au emoționat foarte tare atât cauzele în sine, cât și oamenii care și-au dedicat timpul cu scopul de a susține aceste proiecte – fie că înotau și făceau fundraising, fie că donau. Am simțit societatea civilă ca pe o comunitate frumoasă, în care oamenii sunt pasionați de ce fac și luptă în fiecare zi să facă lumea în care trăim un loc mai bun. Și am simțit dorința de a rămâne. De atunci nu s-au schimbat prea mult lucrurile. Încă am aceeași impresie, că lucrez într-un sector al binelui, și dacă mă gândesc la ce-mi place cel mai mult în ONG-uri, răspunsul e mereu la fel. Oamenii. 

Cât despre lecții, aș spune că încă sunt în proces de învățare, dar mă mai uit câteodată în urmă și-mi dau seama cât de mult am crescut. Cred că cele mai importante lucruri în acest domeniu sunt să am curaj și răbdare. Curaj să lupt pentru lumea asta pe care o visez și răbdare să înțeleg că schimbările sistemice, sociale, se produc greu. Uneori vreau ca lucrurile să se întâmple acum și mă cuprinde o nerăbdare teribilă, dar trebuie să cobor cu picioarele pe pământ. Este foarte posibil ca viziunea mea despre societate, politică, educație, să devină o realitate abia peste câteva generații. 

 

Care sunt obstacolele de care te lovești, în calitate de coordonatoare comunicare & advocacy în cadrul Asociației A.R.T. Fusion? Există reguli specifice în comunicare de ONG?

 

Principala provocare e să ieșim din bula noastră de ONG. Ne știm între noi deja, lucrăm cu aceiași oameni, ne vedem cu aceleași persoane la evenimente. Inclusiv politicienii sau politicienele cu care putem să avem dialoguri constructive sunt mereu aceiași/aceleași. La fel și în ceea ce privește comunicarea, uneori se simte ca și cum ne învârtim în cerc. 

Cât despre reguli, principala este să comunicăm în moduri incluzive. Atât în ceea ce privește cuvintele pe care le folosim (încercăm să evităm pe cât posibil să ne referim doar la genul masculin, inclusiv atunci când vorbim despre funcții – ne place să spunem directoare dacă vorbim despre o femeie directoare, nu director), cât și în ceea ce privește limba în care comunicăm. Lucrând mult și la nivel internațional, pentru noi e importantă comunicarea bilingvă. Chiar dacă implică mai mult timp și efort, ne dorim ca mesajul să ajungă la toată lumea, așa că oriunde comunicăm – site, newsletter, social media, o facem și în română, și în engleză. Tot pentru accesibilitate, încercăm pe cât posibil să asigurăm subtitrări când realizăm materiale sau organizăm evenimente, pentru a putea urmări conținutul respectiv și persoanele care au deficiențe de auz, spre exemplu. 

Credit foto: Claudia Gâdea

 

Cum ai defini tu feminismul? Care sunt miturile sau preconcepțiile despre acesta, pe care le auzi cel mai des?

 

Pentru mine, feminismul este pur și simplu mișcarea prin care cerem drepturi și șanse egale pentru toate genurile. Am auzit de foarte multe ori că nu mai avem nevoie de feminism, că deja avem aceste drepturi și putem face orice vrem. Însă atâta timp cât mi-e frică să merg singură pe stradă noaptea pentru că există atât de multă violență, cred că avem în continuare nevoie de feminism. Atâta timp cât nu avem reprezentare în toate sectoarele – politic, academic, privat, public, atâta timp cât puterea e deținută în continuare majoritar de către bărbați (albi), cred că mai avem mult de lucru. 

Dintre mituri și preconcepții, preferatele mele rămân că feministele urăsc bărbații, că sunt lesbiene (ca și cum ar fi un lucru rău), că nu suntem active sexual, că suntem isterice și agresive. Am avut de multe ori conversații cu persoane care au fost surprinse să audă că sunt feministă, pentru că sunt „atât de drăguță” și am atât de multă răbdare să vorbesc cu oameni care au valori diferite și să ascult și perspective cu care nu sunt de acord. Pentru mine sunt importante toate aceste conversații în care deconstruim, strat cu strat, din toate etichetele astea. Și cred că e important să creăm spații în care să vorbim despre asta. Cam așa a apărut și discuția despre a-i pune acest nume Festivalului de Film Feminist. 

 

Cum a apărut Bucharest Feminist Film Festival? Ce v-a determinat să mergeți mai departe, după prima ediție?

 

Povestea Bucharest Feminist Film Festival a început în anul 2021, cu patru artfuzioniste și-un vis. Mă bucur tare mult că am fost una dintre ele, alături de Andreea, Denise și Alex, și că am rămas împreună pe parcursul ultimilor 3 ani, în care am văzut ce frumos crește acest eveniment – nu doar că s-au alăturat mai multe persoane echipei, dar și că tot mai mulți oameni au aflat de noi și au acceptat invitația de a lua parte la conversațiile pe care le propunem.

Festivalul a apărut din dorința de a crea un spațiu sigur care să aducă împreună persoane din comunitatea feministă, persoane care fac politică, jurnalism, activism, elevi/e, persoane din mediile public, privat, academic. Un loc în care să ne adunăm și să vorbim despre probleme actuale, cu care ne confruntăm indiferent de genul nostru, un eveniment internațional în cadrul căruia să explorăm diferitele moduri în care societățile patriarhale în care trăim ne afectează pe fiecare dintre noi, dar și povești despre rezistență și activism. 

Organizăm acest festival pentru că ne dorim să provocăm normele pe care societățile le stabilesc în funcție de genul unei persoane. Să combatem stereotipurile de gen și violența de gen prin conștientizare, dialog și reflecție. 

Am continuat și ne dorim să continuăm nu doar pentru că noi credem că e nevoie, ci pentru că a fost primit foarte bine, încă din primul an. Am cerut și am primit feedback, iar oamenii ne-au spus că e necesar să putem explora (prin filme și discuții) probleme care au legătură cu drepturile omului, să aducem în atenția unui public majoritar european lucruri care se întâmplă și în țări de pe alte continente, să punem la aceeași masă tineri/e și persoane care fac politică, și să scoatem de sub preș subiectele tabu.

 

Căror nevoi corespunde festivalul? Cât de greu este, în mod concret, să organizați un astfel de festival?

 

Cred că principala nevoie este să punem feminismul/egalitatea de gen pe agenda publică. Să creăm aceste contexte în care să vorbim despre problemele sociale, economice sau politice cu care ne confruntăm. 

Primul an a fost cu siguranță o provocare, pentru că nu aveam neapărat experiența organizării unui astfel de eveniment internațional de 4-5 zile, și nu avem nici expertiză în ceea ce privește lumea filmului. Dar am învățat, pas cu pas, și devine din ce în ce mai ușor. Ne place să facem asta, și se vede că lucrăm cu pasiune și entuziasm. În al doilea an am decis să lucrăm alături de o curatoare, critic de film, care să ne ajute să facem selecția de scurtmetraje. S-a văzut o diferență între calitatea filmelor și contează mult să ai oameni în echipă care reușesc să înțeleagă și perspectiva cinematografică, și pe cea activistă. 

Pe lângă asta, lucrăm bine împreună, toată echipa e minunată, fiecare dintre noi are anumite roluri, ne împărțim munca și ne lăsăm un pic de spațiu și pentru greșeli, că doar așa învățăm.  

Cât despre provocări, cea mai mare este aceeași în fiecare an – finanțarea. Încercăm în foarte multe moduri să găsim fonduri pentru a face acest festival să devină o realitate – de la scriere de proiecte pe fonduri europene, la a merge către companii private, până la donații individuale. După prima ediție, am crezut că o să fie ușor să mergem către companii cu acest proiect și că își vor dori să susțină festivalul, dar nu a fost așa.

Tocmai din acest motiv, pentru a putea organiza a doua ediție, ne-am înscris la Swimathon. Așa am reușit să acoperim câteva dintre costurile esențiale, minimul necesar pentru a-l organiza – din donații individuale. La Swimathon a fost foarte fun pentru că Denise, una dintre persoanele din echipa de organizare nu știe să înoate, dar și-a adus un colac uriaș cu un unicorn la bazinul de la Dinamo și au arătat fabulos împreună în apă.

Câteodată ne ajută și unele ambasade să aducem echipele de film în București pe perioada festivalului, pentru că aici sunt costuri destul de mari. În ceea ce ne privește pe noi, echipa de organizare, până acum am făcut voluntariat în acest proiect. E un proiect de suflet, mai presus de orice. 

 

Bucharest Feminist Film Festival a ajuns la cea de a treia ediție. Cum a fost anul acesta?

 

Anul acesta am reușit să aducem împreună aproximativ 650 de persoane, în cele 4 zile de proiecții și evenimente conexe. Am avut 4 filme lungi, dintre care două au fost aduse în premieră în România (7 winters in Tehran și Elaha, ambele din Germania, ambele premiate la nivel internațional) și 3 categorii de scurtmetraje (body politics, queer, invisible și my gender, your trigger). În plus, am avut și o serie de evenimente conexe, precum o reprezentație de teatru social (Teatru Ziar), What a beautiful day to be a woman, unde am avut o echipă internațională de actori/actrițe din Italia, Slovenia, Serbia și România, un performance despre revenge porn regizat de către Mara Oprea, Ia zi domnișoară, cine te hărțuiește?!, având-o în distribuție pe Cezara Petredeanu, un spectacol de teatru sonor de la Teatrul Improbabil, Vânătoarea de struți, două dezbateri (Între tineri și politici(eni) și Lesbian representation in film and art), o serie de Q&A cu echipele internaționale de film, dar și cu experte locale și o expoziție de colaje realizate de tineri/tinere în pragul festivalului, într-un atelier facilitat de către Cristiana Bucureci, care a avut drept temă Ce înseamnă consimțământul pentru mine?

Juriul format din Ada Galeș, István Téglás și Katia Pascariu a decis ca premiul pentru cel mai scurtmetraj să meargă către filmul URBAN ART DEMANDS FOR JUSTICE – A drive through Ciudad Juarez, pentru că a adus în atenția publicului bucureștean problematica feminicidului cu care se confruntă Mexicul, iar mențiunea specială acordată a mers către filmul Maria Schneider 1983, pentru că în discuția despre consimțământ este important să vorbim despre abuzuri sexuale și în contexte intersecționale. 

Ediția acestui an a adus cu sine multă emoție, pentru că a explora consimțământul nu e ușor. Dar au fost niște discuții necesare, și ne bucurăm că am ales să vorbim despre lucruri inconfortabile.

 

Ce a fost diferit față de anii trecuți? Care simți că a fost impactul asupra participanților?

 

De această dată, pare că au venit oameni noi. Oameni care nu ne știau neapărat, și apropo de ce spuneam mai devreme, că e foarte provocator să ieșim din cercul nostru, de data asta cred că am reușit. Sunt destul de sigură că impactul emoțional a fost unul foarte puternic asupra publicului, pentru că filmele alese nu au fost neapărat cele mai light, ci au fost foarte explicite în a aborda diferite probleme, motiv pentru care am convingerea că nimeni nu a ieșit din sala de cinema fără să simtă nevoia să vorbească despre asta, să-și pună întrebări sau să caute răspunsuri. Iar asta nu poate decât să ne bucure. 

 

Dincolo de comunicare și organizare de evenimente, cum îți place să îți petreci timpul liber? Ce altceva ne poți spune despre tine?

 

Îmi place să călătoresc, mai ales cu trenul, chiar și singură. Îmi place timpul pe care mi-l petrec cu mine citind, ascultând muzică sau scriind poezii. Îmi place să mă plimb pe străduțele întortocheate din București cu prietenele mele și să ne oprim pe terase intime la un pahar de vin, dar în același timp, am și zile în care-mi place să nu fac absolut nimic. Doar să stau în pat, să scrollez pe instagram și să râd la meme-uri proaste. Când am ceva timp liber, fug la bazin sau la mare. 

Credit foto: Claudia Gâdea

 

3 cuvinte care te caracterizează: volubilă, idealistă, curajoasă

Ultimul lucru pe care l-ai învățat despre tine: Pot să le explic oamenilor cu blândețe unde greșesc, iar o comunicare sinceră și sănătoasă ne ajută să funcționăm mai bine și individual, și în relații, indiferent de natura acestor relații.

Dish-ul preferat: crap sălbatic prăjit cu mămăligă și mujdei

Cartea de pe noptieră: The Underground girls of Kabul: The hidden lives of Afghan girls disguised as boys, de Jenny Nordberg

Note to self: Să fiu mai blândă cu mine și să am mai multă răbdare

 

Credit foto copertă: Claudia Gâdea

Credit foto fotografii festival: Radu Eftimie

 

Editor:

F-SIDES Crash Course – un program de introducere în feminism prin film

F-SIDES Cineclub propune publicului tânăr din Timișoara o săptămână de proiecții de film și discuții, structurată ca o incursiune în conceptele principale din feminism. 

Este o inițiativă de educație prin film dedicată publicului tânăr timișorean, care își pune mai multe întrebări, cere mai mult context și cultivă perspective noi despre societate.

Zilnic, în perioada 27 septembrie – 2 octombrie, la Cinema Victoria, rulează un program atent curatoriat cu filme regizate de femei din diverse colțuri ale lumii, din anii ’70 până azi.

 

Bilete: aici.

Detalii despre proiect: aici.

Facebook event:  https://fb.me/e/2JAiPKIGq.

 

F-SIDES Cineclub (f-sides.ro) este primul cineclub românesc dedicat exclusiv filmelor regizate de femei și modurilor alternative de a reprezenta feminități în cinematografie și societate. F-SIDES are proiecții în București, Cluj și Sibiu și derulează un program de educație prin film în 8 orașe mici și mijlocii din țară.

În parteneriat cu Identity.Education, Cinema Victoria și Marele Ecran și cu sprijinul Centrului de Proiecte Timișoara, F-SIDES ajunge în 2022 și la publicul timișorean.

PROGRAM

1. De ce mai avem nevoie de feminism?

Marți, 27.09, 18:00, Cinema Victoria

Film: Orlando (1992), r. Sally Potter, 93 min.

O călătorie ușor fantastică prin mai multe epoci, inspirată din opera Virginiei Woolf și urmând îndeaproape firul narativ din romanul ei cu același nume. Orlando se transformă din bărbat aristocrat în femeie și navighează pierderea bruscă a drepturilor ca urmare a acestei schimbări. Trecerea lui Orlando prin timp sintetizează revendicările primului val feminist și obstacolele cu care s-au confruntat femeile până în secolul al XX-lea.

       *Urmat de o discuție cu Identity. Education despre roluri de gen și posibilitatea unei lumi mai puțin binare, pe baza filmului Orlando 

 

2.  Beyond blue and pink: cum lărgim orizonturile socializării de gen

Miercuri, 28.09, 18:00, Cinema Victoria

Film: Bend It Like Beckham (2002), r. Gurinder Chadha, 112 min.

David Beckham e idolul și naționala de fotbal feminin e ținta. Însă e mai dificil să îți dezvolți pasiunea pentru acest sport când te confrunți cu așteptările rigide ale societății despre cum se comportă o fată și ce este dezirabil pentru ea când se maturizează. O comedie-reper a anilor 2000 care ne învață câteva lucruri despre ocolirea barierelor de gen persistente și universale, dar și despre stereotipuri culturale locale și globale.

 

3. Corpul: teren personal, dar profund politic

Joi, 29.09, 18:00, Cinema Victoria

Film: Papicha (2019), r. Mounia Meddour, 108 min.

Algeria, anii ’90, război civil; este fundalul pe care un grup de studente, printre care pasionata de design vestimentar Nedjma, încearcă să își protejeze libertățile tot mai limitate în privința a unde se duc, cum se îmbracă, ce gândesc și ce fac cu viețile lor. Debutul cineastei Mounia Meddour ne arată cum domeniul personal chiar este politic, iar constrângerile din sfera privată o influențează în cele din urmă pe cea publică.

 

4. Cetățenele: relația femeilor cu statul-națiune

Vineri, 30.09, 18:00, Cinema Victoria

Film: One Sings, the Other Doesn’t (1977), r. Agnès Varda, 116 min.

Statul-națiune e entitatea care ar trebui să ne protejeze drepturile și libertățile. Ce se întâmplă când presiunile politicilor nataliste scot cetățenele din sfera de protecție a guvernelor lor? Prin povestea unei prietenii între două femei, întinsă peste generații, Agnès Varda ne arată cum solidaritatea feminină vine să întâmpine absența (sau chiar opresiunea) statului, prezentându-ne motivațiile de la baza celui de-al doilea val feminist.

 

5. Aici nu ești binevenită: genul și spațiul

Sâmbătă, 01.10, 15:30, Cinema Victoria

Film: God Exists, Her Name Is Petrunija (2019), r. Teona Strugar Mitevska, 96 min.

Sunt locuri centrale în viața societății în care femeile încă au acces limitat sau marginal: în laboratoare, expediții ori birouri executive sau, în cazul acestui film nord-macedonean, în cursa după crucea de Bobotează. Filmul Teonei Strugar Mitevska ne pune întrebări despre excluderea femeilor din anumite spații publice sau cu valoare simbolică, întrebări pe care le putem extrapola la spațiile în care locuim sau pe care le traversăm.

 

6. Muncă domestică într-o lume globalizată

Sâmbătă, 01.10, 18:00, Cinema Victoria

Film: The Chambermaid (2018), r. Lila Avilés, 102 min.

De-a lungul timpului, tipurile de muncă având o componentă domestică au fost rezervate femeilor, iar cererea tot mai mare de servicii de îngrijire a dus la fenomene precum migrația feminizată, accentuată de factori economici sau rasiali. Cameristă într-un hotel de lux din Mexico City, Eva ia pe umerii ei mai mult decât îi cere fișa postului, dar atenția ei la problemele personale ale clienților amplifică exploatarea la care este supusă.

 

7. Femei în poziții de putere

Duminică, 02.10, 15:30, Cinema Victoria

Film: Proxima (2019), r. Alice Winocour, 107 min.

În afară de domeniul politic, cel științific a fost și este încă printre cele mai dificil de cucerit de către femei, care nu sunt la fel de încurajate să urmeze o carieră în disciplinele STEM (știință, tehnologie, inginerie, matematică). Singura astronaută de la bordul unei viitoare misiuni de un an pe Stația Spațială Internațională, Sarah e nevoită în timpul pregătirii să demonstreze iar și iar unui colectiv ostil că își merită pe deplin locul.

 

8. Taking it forward – feminisme emergente, feminism pop și postfeminism

Duminică, 02.10, 18:00, Cinema Victoria

Film: The Bling Ring (2013), r. Sofia Coppola

Ce mai rămâne din împuternicirea femeilor atunci când ea devine obiect de consum? Sofia Coppola transpune cazul real al unui grup de adolescenți care au jefuit, ajutați de informații de pe rețelele de socializare, casele câtorva vedete din Los Angeles. Urmărind ascensiunea mediatică a uneia dintre membrele grupului, filmul analizează rolul pe care îl au imaginile transmise de celebrități în formarea ideilor curente despre emancipare.

 

F-SIDES Crash Course este un proiect co-finanțat de Municipiul Timișoara, prin Centrul de Proiecte si de Ambasada Olandei prin Human Rights Funds.

În parteneriat cu Identity.Education, Cinema Victoria, Marele Ecran, Glitch, Ambasada Franței în România, Institutul Francez.

Susținut de Kaufland #ImplicareafaceDiferenta #Kaufland.

Feminismul și prețul identității

Feminismul este reprezentat de o serie de mișcări politice, ideologii și mișcări sociale, care au un obiectiv comun: să definească, să stabilească și să obțină drepturi politice, economice, personale și sociale pentru femei, urmărind stabilirea egalității de șanse în educație și ocuparea forței de muncă.

Mișcările feministe au realizat campanii și continuă să militeze pentru drepturile femeilor, inclusiv pentru dreptul la vot, acela de a ocupa o funcție publică, de a câștiga salarii echitabile, a deține proprietăți, a avea acces la educație, acela de a încheia contracte, a avea drepturi egale în cadrul căsătoriei, precum și de a beneficia de concediu de maternitate. Campaniile feministe sunt, în general, considerate a fi principala forță din spatele schimbărilor majore din istorie.

o-FEMINISM-IN-2014-facebook

Teoria feministă își propune să înțeleagă natura inegalității de gen, prin examinarea rolurilor sociale ale femeilor, dezvoltând teorii într-o varietate de discipline, cu scopul de a răspunde la problemele legate de gen. Numeroase mișcări feministe și ideologii s-au dezvoltat de-a lungul anilor, având diferite puncte de vedere și obiective.

Filosoful francez Charles Fourier are meritul de a fi inventatorul cuvântului „feminisme” în 1837. Cuvintele „feminisme” și „feministe” au apărut în Franța și Țările de Jos în anul 1872, în Marea Britanie în anul 1890, iar în Statele Unite în 1910. Oxford English Dictionary amintește anul 1852 ca fiind anul primei apariții a termenului „feministe” și anul 1895 pentru „feminism”. În funcție de momentul istoric, cultura și țara, feministele din întreaga lume au avut cauze și obiective diferite.

Majoritatea istoricilor afirmă faptul că toate mișcările de lucru, pentru a obține drepturi pentru femei, ar trebui să fie luate în considerare ca fiind mișcări feministe, chiar și atunci când nu se aplică termenul. Există și istorici care susțin că termenul ar trebui să fie limitat la mișcarea feministă modernă și la descendenții săi. Istoricii folosesc eticheta „protofeminist” pentru a descrie mișcările anterioare.

df6b7b96d02e9fb36d204adbff19f6fa

Istoria mișcărilor feministe occidentale moderne este împărțită în trei „valuri”. Fiecare val a abordat diferite aspecte ale aceleiași probleme feministe. Primul val a cuprins mișcările femeilor din secolele XIX și XX, promovând dreptul la vot. Al doilea val a început în anul 1960 și a fost asociat cu ideile și acțiunile mișcării de eliberare a femeilor, militând pentru egalitate juridică și socială. Cel de-al treilea val apare în anii 1990 și este o continuare și o reacție la primele două valuri, însumând și eșecurile percepute de cel de-al doilea val al feminismului.

Cinematografia, care promovează și ilustrează perspective feministe, a apărut în mare măsură în momentul dezvoltării teoriei feministe, în perioada filmelor din anii ’60 și anii ’70. În timpul anilor 1930-1950, perioada de glorie a marilor studiouri de la Hollywood, statutul femeilor în industrie a fost abisal și, chiar dacă multe lucruri au evoluat, încă există loc de îmbunătățiri.

De la filmele de artă ale lui Sally Potter, Catherine Breillat, Claire Denis și Jane Campion la filmele de acțiune cu Kathryn Bigelow, femeile au avut și continuă să aibă o voce tot mai puternică, fiind conștiente de diferențele de gen, care sunt încă persistente.

By Diana Arieșan – editor contribuitor The Woman

Sursa foto - Marta Popescu Photography

Diana este profesor pentru învățământul preșcolar cu o experiență de peste 11 ani și autorul cărții „Abis în dealul sihastru”, lansată în anul 2013 (Editura Grinta, Cluj-Napoca). În anul 2015 a devenit membru al Cenaclului UBB, proiect realizat în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj. Absolventă a Facultății de Psihologie și Științe ale Educației și a Școlii Populare de Arte „ Tudor Jarda”, din Cluj-Napoca, secția retorică, Diana are preocupări pentru artă, sub toate formele sale. În perioada 2012-2014 a fost membru al trupei de teatru „ Pavlov 25”, iar în prezent își consolidează abilitățile de retor în cadrul diferitelor evenimente culturale.

Surse foto: i.huffpost.com, images.newrepublic.com

Premisele emancipării feministe în România

Emanciparea femeii în Vechiul Regat reprezintă un proces complex, pentru că începtul secolului XX coincide cu momentul în care societatea românească începe să se adapteze la condiţii noi, determinate de dezvoltarea ţării, prin modificarea legilor existente sau crearea unor legi noi și noi locuri de muncă. Acest fapt care duce la schimbarea statutului femeilor în România, asemenea celorlalte state din Europa.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, femeile ocupau aproximativ 50% din populaţia ţării, fiind total excluse din viaţa politică, neavând dreptul de a alege şi de a fi alese până în 1946. Constituţia din 1923 conține precizări cu privire la legi speciale, condiţiile sub care femeile vor primi dreptul de vot, în anul 1938.

Femeile aveau acces la educaţie, acestea fiind acceptate în toate formele de învăţământ. Totuși, numărul femeilor analfabete era cu mult mai mare decât cel al bărbaţilor, școlile nu erau mixte, existau şcoli pentru băieţi şi şcoli pentru fete – şcoli pedagogice, şcoli pentru surori şi moaşe, şcoli superioare de arte frumoase, şcoli profesionale, şcoli de menaj. O mențiune interesantă ar fi faptul că femeile aveau nevoie de un certificat, prin care soțul sau părintele consimțea ca femeia să urmeze cursurile școlii.

În mediul rural, în afara meseriei lor, femeile trebuiau să fie şi exemple de moralitate prin dovezi de modestie, prin lipsa pălăriilor, corsetelor sau hainelor de lux şi lipsa machiajului, urmând a fi pedepsite în caz de nerespectare a regulamentului.

powerful-education

Educaţia fetelor avea ca scop atingerea mai multor obiective pe lângă asigurarea căsătoriei și întărirea identității sociale prin intermediul unor cariere personale. Ideea dominantă era aceea a educaţiei pentru viitoare soţii şi mame bune, însă emanciparea feminină si-a făcut totuși simțită prezența, prin apariția în anul 1908 a primei reviste, care se considera ,, organ al mişcării feministe în literatură, artă, ştiinţă, viaţă socială şi economică, modă şi sport”,  numită Gazeta Feminină. 

Un rol important în crearea unor noi meserii pentru femei a fost deținut de procesul de industrializare din România, femeile fiind implicate în activităţi financiare, de transport, servicii publice, reprezentând majoritatea lucrătoarelor în industria alimentară şi textilă. Folosind dreptul la asociere garantat tuturor cetăţenilor ţării, în Constituţia României din 1866, femeile încep să devină vizibile prin asociaţii şi organizaţii, care au avut iniţial un specific de binefacere și încercau să promoveze drepturile femeilor, ca Uniunea Educatoarelor Române, fondată la Iaşi în 1908, care avea ca obiective „să pregătească adevărata emancipare economică şi culturală a femeii române”.

Emanciparea s-a creat prin educație, iar accesul la educaţie în Vechiul Regat a fost extins după independenţă, însă era prezentă tendinţa de a nu încuraja femeile să studieze, trecând printr-un proces dublu, atât de includere cât şi de excludere socială.

Era permis accesul în universităţi, dar în realitate nu foarte multe femei erau absolvente de facultate, iar după absolvire aveau în continuare nevoie de suportul financiar al unui bărbat, marcând această perioadă în cea a premiselor mişcării feministe, care milita pentru ,,iluminarea clasei feminine”.

By Diana Arieșan – editor contribuitor The Woman

Sursa foto - Marta Popescu Photography

Diana este profesor pentru învățământul preșcolar cu o experiență de peste 11 ani și autorul cărții „Abis în dealul sihastru”, lansată în anul 2013 (Editura Grinta, Cluj-Napoca). În anul 2015 a devenit membru al Cenaclului UBB, proiect realizat în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Cluj. Absolventă a Facultății de Psihologie și Științe ale Educației și a Școlii Populare de Arte „ Tudor Jarda”, din Cluj-Napoca, secția retorică, Diana are preocupări pentru artă, sub toate formele sale. În perioada 2012-2014 a fost membru al trupei de teatru „ Pavlov 25”, iar în prezent își consolidează abilitățile de retor în cadrul diferitelor evenimente culturale.

Sursa: ,,Despre femei și istoria lor în România” – Andrei Ciupala,„Includerea/excluderea socială a femeilor în România modernă (1878-1914)”-   Silvana Rachieru