Diana Angelson Busuioc are tipul acela de poveste de viață după care se fac filme. A studiat la UNATC, Teologie și Limbi străine în România, a visat să ajungă la Hollywood – și a reușit, iar pe cartea ei de vizită, își pot face loc cu mândrie rolurile de regizoare, actriță, scenaristă, producătoare și, cât de curând, scriitoare de roman. Despre provocări, Diana spune simplu: „Am depășit orice obstacol muncind enorm!”
La 1 aprilie 2025, ea lansează în România filmul „Alexandra”, dedicat adolescentei ale cărei visuri și speranțe au fost curmate dramatic. Diana îi spune acum povestea într-o manieră necesară atât memoriei Alexandrei, cât și României, pentru a înțelege mai bine acest moment din istoria recentă a societății. „Vă promit că este cel mai frumos film”, subliniază Diana, „și că, după ce îl veți vedea, nimeni, dar nimeni nu o va uita pe Alexandra. Și toți vom înțelege și simți altfel lucrurile!”
The Woman a vorbit cu Diana despre toate câte a trăit, din România până în Los Angeles și retur, dar și cum a reușit să izbutească atunci când alții ar fi renunțat complet, fără să se mai uite în spate. În prezent, viața ei este un exemplu de echilibru între carieră și familie, demonstrând că, prin determinare și cu pasiune, se pot îmbina multiple roluri.
Ce ai spune că ai învățat de la UNATC, Teologie, Facultatea de Limbi străine, dar și din România- care te ajută acum în cariera ta?
Tot ce sunt eu profesional, datorez școlii din România. Tot ce am studiat în școală, mi-a folosit cândva, cumva în viață, de la chimie și fizică, până la greaca veche sau sanscrită. Cred în școala românească și sunt recunoscătoare că am avut șansa să studiez în România. Dar cel mai prețios lucru pentru mine este istoria neamului nostru. Și am învățat să o duc cu mine peste tot și să o povestesc. Am mai învățat că toți românii ne-am născut cu o nevoie acută de libertate. Este un subiect foarte important pentru toți. Cât despre mine, am învățat că trebuie să dau totul pentru Libertate și să lupt pentru a nu o pierde. Mai stiu și că Eroi au murit pentru Libertatea mea în 1989 – și că eu trebuie să le cinstesc jertfa prin tot ce fac. Așa că nu uit nici cine sunt, nici de unde vin. Știu exact. Și mai știu și că nu aș fi fost nimic din ce sunt dacă nu aș fi venit din România.
Cine ești tu, în funcție de rolul pe care îl ai: actriță, regizoare, scenaristă, producătoare?
Îmi place să joc. Scena e lumea mea. Dar am avut mereu o nevoie de a scrie și așa s-au născut scenariile de film despre Genocidul armenesc din 1915 („Armenia, My Love”), despre Vlad Țepeș („The Impaler”), despre Sfârșit („The Second Coming of Christ”), piesa de teatru „Odiseea marțiană” sau romanul „Drumul iubirii”, pe care tocmai l-am terminat. Este dedicat sacrificiului unor români aleși – Traian Popovici, Viorica Agarici, Theodor Criveanu, Prințesa Martha Bibescu – în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Eroi și „Drepți între popoare”, pentru că au salvat suflete nevinovate de la moarte, din ghetou, de la deportări. Acesta este următorul meu proiect și sper să ajungem să facem un film minunat, care să aducă României elogiile meritate și să schimbe impresia internațională despre poporul nostru.
Am început să regizez și să produc filme pentru că simt viața, poveștile, lumea – într-un fel pe care nu îl pot exprima decât din spatele camerei. Un labirint pe care îmi este natural să îl navighez. De aceea, pot spune că am toate rolurile acestea simultan, pentru că numai așa simt că am dus la capăt un proiect.
Ce a însemnat pentru tine să ajungi la Hollywood? Și cum s-a schimbat industria filmului, mai ales cu dezvoltarea streamingului, față de primele tale visuri?
Cred că am visat la acel Hollywood prezentat nouă la televizor. Evident că este cu totul altceva, mai degrabă o lume de „oglinzi și fum”, cum i se spune aici. Cred că acum este mult mai ușor pentru toți artiștii să se facă cunoscuți și să nu mai depindă atât de studiouri, care erau lumea aceea închisă, unde nu ajungeau decât câțiva. Când eram studentă și am luat bursa care m-a adus în America, a însemnat totul. Între timp, lucrurile s-au filtrat atât de mult, încât văd altfel lumea. Scara valorilor a rămas aceeași, dar contează alte lucruri.
Ce provocări ai întâmpinat la începutul carierei tale și cum le-ai depășit? Ce sfaturi ai pentru alte femei care s-ar regăsi în situații similare?
Am depășit orice obstacol muncind enorm. Am repetat pentru zeci de piese de teatru, am fost la sute de audiții. Indiferent de rezultat, nu am renunțat, pentru că aceasta era calea mea. Sfatul meu este: oricât de greu este, nu renunța! Să nu conteze ce zic cei din jur, doar să mergi înainte, pe drumul tău. Drumul este între tine și Dumnezeu.
Ai lucrat și într-un restaurant pentru câțiva ani. Altfel spus, n-ai avut un parcurs fără obstacole. Cum te-a ajutat acest „struggle” în cum muncești și te raportezi la viață în prezent?
Restaurantul era „ Jobul 1”, unde lucram 4 zile, până la 2:30 noaptea. Mai aveam încă 4 joburi. Simultan. Lucram la o companie, Jobul 2, unde fabricam cabluri. Am învățat să fac cablurile acelea groase, care sunt în studiourile de televiziune.
Jobul 3 era la o curățătorie, unde trebuia să fiu la 7 dimineața. Jobul 4 era „Diana’s Dog World”. Plimbam căței. A fost un succes imens. Între timp, am adoptat atâția căței și pisici, că a trebuit să renunț la companie și să mă ocup de propria-mi grădină zoologică. Jobul 5 era să dansez samba. Aveam spectacole cu o trupă și dansam pentru sute de spectatori. Brazilienii îmi spuneau că nu prea nimeream pașii, dar aveam așa o vivacitate și așa o prezență, că îi convingeam.
Toate acestea se întâmplau în timp ce repetam la teatru și aveam spectacole de două, trei ori pe săptămână. Cred că lucrurile s-au liniștit când mi-am deschis compania de film și mi-am canalizat toată energia în a scrie scenarii și a începe prima producție, în 2012.
Care sunt lucrurile care îți lipsesc în America din România și viceversa? Sunt lucruri similare la români și americani pe care le-ai remarcat până acum?
Îmi lipsește primăvara. Și îmi lipsesc narcisele galbene, care strălucesc în razele soarelui de martie. Și pădurile cu fragi. America e mare. Are tot. Și totuși, mereu caut atmosfera unei străzi dintr-o noapte de vară care miroase a tei. Nu o găsesc nicăieri. Nici livezile de vișini. În fiecare sfârșit de aprilie, mă apucă o nostalgie cumplită. De obicei, în iunie, sunt deja în România, cu familia, într-un vârtej de excursii la mănăstiri, mare, munte, deal, câmpie și de la capăt. După ce am respirat aerul tuturor pădurilor, mă întorc în Los Angeles cu energie să deschid 5 companii!
La 1 aprilie scoți în lume filmul „Alexandra”, inspirat de cazul de la Caracal, din 2019. Ce ai vrea să știe lumea despre acesta? Și cu ce gânduri să intre în sala de cinema?
Este un film dedicat Alexandrei. Mi-aș dori, cu capul plecat și cu smerenie, să îl vadă și părinții ei. Vă promit că este cel mai frumos film și că, după ce îl veți vedea, nimeni, dar nimeni nu o va uita pe Alexandra. Și toți vom înțelege și simți altfel lucrurile. Filmul este dedicat tuturor copiilor și tinerilor din România. În film, nu lovesc, nu. Vreau să ne regăsim cu toții, ca popor, ca oameni. Vreau să devenim mai buni. Vreau să ajungem să ne iubim unii pe alții.
Cum reușești să te motivezi atunci când pare mai ușor să renunți? Ce te ține ancorată într-un proiect?
Hristos.
Tot ce fac în viața asta este pentru a-L slăvi pe Dumnezeu. Pentru a-i aduce pe oameni mai aproape de El. Și asta este mult mai greu decât dacă aș face alt gen de filme, de piese de teatru. Deci obstacolele sunt mai mari, mai dure. E foarte greu. Dar e irelevant. Drumul meu nu se schimbă.
Cum îți păstrezi rădăcinile românești vii în viața ta de zi cu zi din America? Ce tradiții și valori din România ai vrea să nu se piardă niciodată?
Mă laud mereu că sunt din România și că toți românii sunt deștepți, vin în America, deschid companii, au angajați, vorbesc cinci limbi străine, sunt majoritari în Google și tot așa. E greu să nu știe cineva că România este Centrul Universului.
Tradițiile le păstrăm la Biserica Sfânta Treime, unde Părintele Constantin Alecse mi-a fost un adevărat tată toți acești ani.
Suntem mulți. Suntem credincioși. Nu e chiar greu să rămânem cine am fost.
Cum ai reușit să îmbini viața personală cu cariera, într-un domeniu atât de solicitant?
Mi-ar plăcea să vă dau un răspuns despre cum fac totul în armonie și lucrurile sunt atât de ușoare, dar iar s-ar amuza mama mea de mine, care mi-a spus odată că nu-i venea să creadă că eu sunt fata de la televizor, care dădea un interviu atât de calm și plăcut. În realitate, sunt ca un uragan care din când în când se transformă într-o ploaie plăcută de vară și mai lasă să înflorească un boboc de trandafir.
Sunt genul de om cu zece calendare. Îmi place să le scriu. Să îmi fac program pe următoarele zece luni. Apoi totul e aruncat în aer de o durere de dinți a lui Luca, băiețelul meu de 3 ani sau de un atac cerebral al lui Doroftei, cățelul meu de 13 ani, rămas paralizat. Adică, viața este un râu care curge printre stânci destul de ascuțite, dar care, se mai domolește la o cotitură. Apoi urmează o cascadă. Am doi copii — Christa și Luca, 5 căței și 5 pisici. Am avut grijă de bunica mea 17 ani, până când a murit, la 96 de ani. Mama mea stă cu noi, pentru că nu pot fără mama. Dar echilibrul mi-l dă soțul meu, Daniel, care în fiecare zi îmi arată ce înseamnă să fii cu adevărat bun. De multe ori cred că e Înger, pentru că numai un Înger ar fi reușit să trăiască cu o femeie uragan ca mine.
Care sunt resursele tale de motivație și inspirație? Ce cărți ne-ai recomanda, ca să știm un pic mai multe despre viață și lume decât înainte să le parcurgem?
Eu recomand mereu aceleași cărți: „Baraba” – a lui Pär Lagerkvist, „Zăpezile albastre” – a lui Piotr Bednarski și Evanghelia lui Marcu. Aș începe cu Evanghelia, dar fiecare poate citi ce vrea, doar că a ne aduce aminte că Hristos a pășit cândva în lumea asta și oamenii L-au urmat – este cel mai important lucru trăit de omenire. Cu siguranță este pentru mine. Și aceasta e Calea. Și Adevărul. Și – cu certitudine – Viața.
Editor:
