Mădălina Andronic, artist ilustrator: „Arta mea a crescut odată cu mine, ne conținem una pe cealaltă”

Mădălina Andronic este ilustrator, designer grafic și „tot ce o mai face pe ea fericită”. Rolurile sale se împletesc și se confundă de-a lungul zilei, iar ea se păstrează aceeași în toate. Nu simte că trece prin vreo transformare dintr-o Mădălină în alta, e ea și atât; variază doar abilitățile de care se folosește pentru fiecare rol. „Le scot din sertar ca pe ustensilele de gătit, în funcție de nevoie”, ne împărtășește Mădălina.

„Viața mea s-a simplificat destul de mult în ultimii șase ani de când am plecat dintr-un București care-mi dădea prea des senzația de butaforie…”

Îi place atât de mult acest nou-dobândit confort mental de a fi și atât, încât nu are de gând să se complice cu jocuri de rol – nici personal, nici profesional.

Mutarea sa din București în Puglia a fost făcută pe nesimțite. În mai a fost în concediu prima dată, absolut fără niciun plan, în iulie a fost invitată să picteze la o nuntă acolo, apoi în septembrie, Mădălina și soțul ei, Daniel, erau deja mutați acolo. „Lucrurile s-au petrecut repede și, recunosc, orchestrate de Daniel”, spune Mădălina.

Conform ei, Mădălina înainte de Puglia descrisă într-un singur cuvânt, era „captivă”. Ulterior mutării în Puglia însă, se descrie ca fiind „eliberată”. Acum se bucură de viață într-un sătuc mic, undeva la mare, fără pretenții, cu viață dulce. Mi-a povestit mai multe despre felul în care arată zilele ei de lucru acum și nu numai, în acest interviu.

Desenezi de când te știi: „Mădălina a desenat de când se știe. Întâi cu teamă, pe colțurile cărții de telefon, apoi din ce în ce mai dezinvoltă, pe hârtii tari și albe, pe sticlă, pe pânză, pe ceramică, pe pereți – pe lumea-ntreagă dacă ar putea, ar desena!”. Cum a arătat primul moment în care ți-ai dat seama că este, în fapt, realizabil să-ți transformi în realitate visul de a trăi din arta ta?

Nu cred că m-am gândit niciodată la asta; pur și simplu am mers înainte din pură plăcere, bucurându-mă, dacă apăreau, și de recompensele financiare, dar fără să constituie o motivație pentru mine. Cred că ele au fost mai degrabă o satisfacție și o confirmare pentru cei din jur, care nu vedeau un drum real în artă, dar erau surprinși că vin și bani.

Am câștigat încă din clasele primare din îndeletnicirile mele artistice, dar în capul meu nu se contorizau ca fiind un venit din artă – eu îi puneam deoparte, îmi plăcea pur și simplu să colecționez bani, nu să-i folosesc (lucru de care mă fac vinovată și azi). 🙂

Care a fost cel mai mare sprijin al tău în acest sens?

Bunica mea a fost cel mai mare sprijin al meu și m-a încurajat cu ardoare să fac ce îmi place și să trăiesc din asta. Mergea cu mine pe la toate cluburile, cursurile și concursurile, serbările, spectacolele și expozițiile – a fost cel mai înfocat susținător al meu și nu a precupețit niciun efort pentru a-mi da încredere în mine că pot să fac ce vreau. Mai târziu, soțul ei i-a luat locul.

„Daniel e președintele fan-clubului meu și simt că putem face orice împreună.”

Într-un interviu ai declarat astfel: „În copilărie aveam mania autografelor și a dedicațiilor, așa că toate micile desene erau semnate cu litere mari, colțuroase și neapărat cu vorbe de dragoste pentru părinți”. Având în vedere faptul că părinții tăi sunt ingineri, cât de ușor le-a fost să înțeleagă și să te susțină în procesul punerii bazelor carierei tale ca ilustrator?

Alor mei nu le-a fost ușor, mi-am dorit să merg la liceul de artă încă din clasa a 5-a, dar nu s-au lăsat impresionați. Apoi când au văzut că nu mai merge altfel, au cedat prin clasa a 8-a, însă bănuiesc că în adâncul sufletului lor au sperat până în ultimul moment că voi face o facultate „de oameni normali” – Litere, ASE, ceva cu care ar fi putut face pace mai ușor.

S-au consolat când am intrat la UNARTE și aia a fost. Apoi s-au bucurat să mă vadă cum cresc: replica preferată a tatălui meu când îl întreabă cineva cu ce mă ocup este „Scrie și tu <Mădălina Andronic> pe Google și-o să vezi”.

Care dintre ilustrațiile tale de până acum redă cel mai fidel evoluția poveștii tale în calitate de artist ilustrator?

Mi s-a spus că evoluția mea se observă foarte ușor dacă îmi privești în ansamblu întreaga colecție de ilustrații; probabil că așa este, o simt și eu în modul în care îmi spun poveștile: din ce în ce mai firesc, mai sincer, cu mai multă preocupare pentru conținut și emoție, cu mai multă siguranță și libertate.

Nu pot vorbi de o singură ilustrație pivotală, n-am avut o epifanie într-un moment anume, urmată de o schimbare vizibilă.

Dacă n-ai fi fost artist ilustrator astăzi, ce altceva ai fi făcut?

Aș fi fost cântăreață sau dansatoare, celelalte două lucruri care îl îngrozeau pe tata. 🙂

Principiul meu în viață este următorul:

„Atâta timp cât îmi permit să fac ce îmi place, o să fac doar ce îmi place; sunt sigură că ceva ce nu-mi place să fac se găsește ușor și mă voi adapta la nevoie.”

Ai luat vreodată în calcul să renunți la activitatea ta în calitate de artist ilustrator și să pornești pe un alt drum?

Nu, nu am luat în calcul să renunț la artă, m-am gândit doar la alte lucruri care îmi plac și la care mă pricep și care ar putea deveni opțiuni în caz de forță majoră – mi-aș deschide un bar, o pensiune, o afacere cu dulceață de smochine.

După ce ai studiat design grafic în București, la UNArte, masterul l-ai făcut la Londra, în ilustrație. Ce lecții aplicabile în viața profesională reală mai degrabă decât în ilustrație ai învățat atunci când ai studiat în Londra?

Am învățat să gândesc, eu singură, cu capul meu. Sistemul educațional din România nu încurajează gânditul, ci doar făcutul. A fost o schimbare de la cer la pământ și mi-a fost foarte greu până m-am adaptat și am încetinit repezeala cu care mă avântam în „a face”.

Am învățat să țin jurnale de lucru și caiete de schițe, să îmi pun întrebări, să-mi analizez procesul de lucru, să construiesc proiecte și idei cu un obiectiv clar și să iau deciziile proprii în urma gânditului ăsta, nu să mă ascund după deciziile îndrumătorilor mei luate pentru mine.

Am mai învățat și că întoarcerea în punctul din care am plecat nu este niciodată un eșec sau o rușine, ci o ocazie de a face lucrurile altfel sau a face alt fel de lucruri.

Totuși, n-ai rămas în Londra. Ai revenit în România: „Am venit acasă și nu am vrut să mă îndepărtez de artă, așa că am început să fac freelancing”. Nu te-ai oprit pentru că făceai ceea ce îți plăcea și o făceai cu pasiune. Care este relația ta cu zicala conform căreia „atât timp cât faci ce îți place, nu vei fi nevoit să lucrezi nici pentru o singură zi în viața ta”?

Este o zicală total ruptă de realitatea de azi, care vinde o imagine romanțată celor la început de drum care cred că totul e așa cum se vede pe social media. Totuși, să fim înțelegători, pe vremea lui Confucius lucrurile erau mai simple.

A practica o meserie cu plăcere nu te scutește de greu, de necunoscut, de muncă până la orele dimineții. Mai mult decât atât, să îți clădești propria afacere în jurul unei plăceri te obligă să faci multe alte lucruri fără nicio legătură cu aceasta sau cu treburi la care te pricepi – unele de-a dreptul neplăcute, pentru care fie înveți, fie scoți bani din buzunar și plătești pe altcineva să le facă. 

Am fost destul de conștientă de munca pe care trebuie să o depun atunci când am pornit pe cont propriu, nu mi-am imaginat că vor fi doar norișori pufoși. De exemplu, în spatele unei eșarfe frumoase nu sunt doar câteva ore de pictat în liniște și armonie, „cu razele soarelui căzând blând pe birou, printre ramurile încărcate de lămâi din grădină”.

în schimb, sunt sute de ore petrecute cu variante de design, mailuri către furnizori, teste de producție, documentare tehnică, analize de buget, facturi, calcule, mostre, fotografii de produs, actualizarea site-ului, strategii de marketing, discuții cu revânzători, procesarea comenzilor, client service, postări pe social media, rapoarte și planificări.

Și multe îndoieli, greșeli și întrebări retorice printre acestea…

Uneori cred că e mai ușor să fii angajat, să nu fi implicat în decizii, planuri și strategii, să ți se spună ce ai de făcut și la finalul lunii să iei salariul, indiferent dacă au fost zile în care nu prea ai avut chef.

Dar de cele mai multe ori sunt extrem de mulțumită că toată această muncă este depusă în jurul unei plăceri proprii, că mă trezesc când vreau, că îmi organizez zilele și săptămânile după bunul plac și că tot ce fac este pentru visul meu, nu pentru al altcuiva. Și că am avut norocul de a avea un partener care a văzut potențialul acestui vis, a renunțat la jobul lui pentru a veni și el alături de mine, transformându-l într-un vis al nostru.

După ce te-ai întors în România, ai rămas aici timp de șapte ani, apoi te-ai reorientat către Puglia, Italia, alături de soțul tău. Când te-ai „îndrăgostit” pentru prima dată de Puglia – și de ce? Este Puglia, astăzi, locul care te inspiră cel mai mult în conturarea creațiilor tale?

Eu nu voiam să plec din București, mă simțeam pe val și mi se părea o prostie să ies din scena locală fix când îmi merge mai bine. Dar am ajuns acolo cu gândul că stăm doar 3 luni, iar după o săptămână ghici cine zicea că nu se mai întoarce?

„Ilustrațiile mele s-au „însorit” în Puglia, au apărut lămâi, portocali, cactuși și multă relaxare.”

Nu aș zice că acesta este locul care mă inspiră cel mai mult, ci că este locul care mi-a deschis ochii către un alt fel de viață.

Vedem în lucrările tale fete frumoase, zâne bune, crăiese, flori, feți frumoși și animale protectoare. Pare că trăiești într-un univers de basm și ilustrațiile tale transmit imediat o stare de bine. Ce te inspiră cel mai mult? Ai avut momente în care nu ai reușit să te conectezi acestui univers?

Mă inspiră emoțiile, amintirile, dragostea, momentele simple de fericire deplină, frumusețea locului în care trăiesc sau călătoresc.

E mult din mine și din viața mea în ceea ce pictez, fiecare ilustrație e ca o sticluță de parfum care, odată deschisă, mă teleportează fix în momentul care a inspirat-o.

Glumesc uneori zicând că îmi pictez singură un album de familie pe care să-l răsfoiesc când o să fiu bătrână, cu Alzheimer, și-o să-mi amintesc de viața bună pe care am trăit-o.

Putem să ne dăm seama care este punctul în care Mădălina Andronic ilustratorul și Mădălina Andronic antreprenorul se întâlnesc, dar ne-ar plăcea să știm și care crezi tu că este punctul în care ilustratorul se diferențiază de antreprenor. Cât de important este pentru asigurarea succesului business-ului tău să te reinventezi periodic, în calitate de ilustrator? Dar în calitate de antreprenor?

Îmi place să cred că nu mă reinventez, ci mă extind. Observ în jurul meu nevoi sau dorințe și le ies în întâmpinare. Nu înlocuiesc, ci adaug, dar nu mi-e teamă să renunț la lucruri care nu funcționează. Cred că reziliența este calitatea cea mai mare a unui antreprenor – nu mă las intimidată de eșec.

Cum răspunde decizia ta de a lansa o primă colecție de rochii pentru sezonul de primăvară – vară al anului 2024, având ca imprimeuri ilustrațiile tale, nevoii antreprenorului Mădălina Andronic de a se reinventa? Dar visului din copilărie al Mădălinei de a… ilustra? 🙂

Rochiile vin, pe de-o parte, ca răspuns la dorința unei Mădăline de 13 ani de a face haine, așa cum visa când făcea cursuri de design vestimentar și nenorocea mașini de cusut în Constanța. Pe de altă parte, sunt întruparea dorințelor clientelor noastre de a purta ilustrațiile mele în cât mai multe forme.

Planul nostru pentru madiandronic.com/shop este să îndeplinească cât mai multe dorințe care fac “zi de zi”-ul mai frumos.

Care dintre ilustrațiile rochiilor create de către tine până acum este cea care – din punctul tău de vedere – are o poveste foarte bine conturată? Cum sună povestea sa, și cum s-a conturat aceasta?

Imprimeurile sunt inspirate de lichiorurile italienești din fructe – Arancello (portocale), Limoncello (lămâi), Ficolino (smochine). Moi, alunecoase, aromate, ca o explozie de gust pe vârful limbii și în fața ochilor – îmi place să destup sticluțe cu esențe, mirosuri și gusturi prin ilustrațiile mele. Sunt rochii de zi cu zi, de luat în bagajul de mână pentru un weekend de vară, de mers la piață, de purtat la o întâlnire sau la o ieșire cu fetele.

Atât imprimeurile, cât și rochiile în sine sunt destinate femeilor care își fac loc pentru încântare în activitățile cotidiene.

Când vine vorba despre clientele tale, ce fel de persoane sunt acestea? Ce ai învățat de la ele despre ce înseamnă creația, precum și despre ceea ce-și doresc de la tine?

Sunt femei care iubesc viața, care găsesc plăcere în obiecte frumoase și își dau voie să-și simtă toate emoțiile. Sunt sincere, bune, corecte și loiale – ar putea constitui o armată dacă situația o cere (și a cerut-o de câteva ori).

Cu timpul, am realizat că ilustrațiile mele sunt ori o oglindă, ori o inspirație pentru cele care le cumpără. Am încredere în ele, sunt o comunitate incredibilă și sunt recunoscătoare că s-au strâns în jurul meu.

S-au conturat, în decursul anilor, numeroase mituri în jurul a ceea ce înseamnă să lucrezi în industria artei în România. Dacă ai putea să demitizezi un singur lucru cu privire la arta românească, ce ai alege să abordezi – și de ce?

Deși n-am auzit de așa multe mituri, poate cel mai des întâlnit este că nu se poate trăi din artă.

Mi-ar fi plăcut să cred că s-a oprit această gândire la generația părinților noștri, dar totodată aud foarte des părinți de vârsta mea care își îndeamnă copiii doar la matematică, robotică sau calculatoare, fără să ia în calcul o secundă nici măcar un hobby care dezvoltă latura artistică, creativă.

Pare că undeva în subconștient a rămas înțepenită treaba asta că arta e doar o joacă pentru gradiniță, nu e ceva serios. Mai apoi, că e un moft. Nu că aș vrea să fie toți artiști, dar e păcat să ne creștem copiii lipsiți de preocuparea pentru plăcere și frumos.

Se poate trăi din artă, nu toți artiștii sunt personaje boeme care stau desculți în ateliere cu igrasie.

„Dacă îți abordezi meseria făcută din plăcere cu o strategie pe termen lung și ești conștient de ce se întâmplă în piață în jurul tău, cred că aproape orice domeniu artistic poate funcționa ca un business.”

Avem nevoie de frumusețe în viața noastră, chiar dacă nu realizăm asta: când punem bisturiul, șurubelnița sau roboții jos, ne ducem în vacanță să ne clătim ochii pe Coasta Amalfi, ne luăm rochii cu ilustrații colorate, ne punem stickere pe laptop sau căutăm invitații de nuntă speciale.

Arta nu este doar pentru muzee, vacanțe și ocazii speciale și din ce în ce mai mulți oameni îi recunosc valoarea și rolul în viețile lor și îi susțin pe cei care le oferă frumos zi de zi. Deci se poate, sigur!

Primul lucru pe care-l faci dimineața, când te trezești:

Mă gândesc la ce-o să mănânc. 🙂

Cum știi că o ilustrație este reușită:

De cele mai multe ori știu încă de la stadiul de idee; am încredere în instinctele mele, mă gândesc mult înainte să pun pensula pe hârtie și rafinez gândul într-o formă care să-i potențeze emoția și povestea.

Ce muzică se aude pe fundal în atelierul tău, atunci când creezi:

Rareori pictez cu muzică, de cele mai multe ori ascult documentare, podcasturi, seriale. Dacă lucrez în aceeași încăpere cu Daniel, atunci ascultăm playlistul nostru sud-american sau piese italienești din anii ’60.

Un parfum potrivit de purtat împreună cu o rochie Mădălina Andronic:

Un parfum care miroase a dulceață de caise: Phlur – Apricot Privee.

Mădălina, înainte de Puglia, descrisă într-un singur cuvânt:

Captivă.

Mădălina, după Puglia, descrisă într-un singur cuvânt:

Eliberată.

Dacă ar mai fi să te muți într-o altă țară oriunde în lume, unde ai pleca și de ce:

Neapărat undeva la mare, tot într-un sat mic, fără pretenții, cu viață dulce – deloc altfel decât cel în care locuim acum, dar cum avem timp să fim foarte atenți la detalii, dacă ni se ivește ocazia, suntem deschiși la micro-ajustări.

___

Editor: Carina-Marisa Cichi

„Dacă nu știi încotro vrei să te îndrepți, este destul de probabil să ajungi în locuri care te nemulțumesc.” | Paula Rusu, graphic designer & ilustrator

Paula Rusu este graphic designer și ilustrator, devenind freelancer după o perioadă în care a activat în mai multe agenții de publicitate și și-a dat seama că acesta nu este drumul pe care dorește să îl urmeze.

Pasionată încă din copilărie de desen, Paula a abandonat pentru o perioadă acest drum, dar organizarea unui festival care avea tocmai acest scop – de a aduce oameni din industrie împreună, a determinat-o să își transforme pasiunea într-o viitoare carieră.

Contextul DIPLOMA Show 2022 ne-a făcut să stăm de vorbă astăzi cu Paula, care se regăsește în poziția de jurat al secțiunii de „graphic design”. Ne-a vorbit despre trecerea de la angajat la freelancer cu avantajele și dezavantajele acesteia, despre etapele parcurse în procesul de creație și despre proiectul său Visual Playground. În plus, Paula ne-a mărturisit cum se simte în postura de jurat al DIPLOMA Show, cum vede ea acest tip de inițiative și ne-a oferit o serie de sfaturi pentru tânara generație.

 

 

Paula, cum a început pentru tine povestea graphic designului și a ilustrației?

Desenez de când eram copil, am început să fac asta pe la șase-șapte ani, sub îndrumarea bunicului meu, care petrecea un număr colosal de ore alături de mine să mă învețe. Ajunsă adult la rândul meu, mi-e greu să înțeleg cum avea atâta răbdare. Ani de zile desenul a fost principala mea preocupare, dar apoi, prin liceu, m-am lăsat subit, gândindu-mă că ce fac nu are nicio valoare și n-are sens să-mi mai ocup timpul cu asta. 

În paralel, m-am apucat să învăț Photoshop și Illustrator din curiozitate, ca apoi să încep încet-încet să tranzitez către graphic design. Nu aveam neapărat vreun plan clar de a transforma asta într-o meserie în viitor, era pur și simplu ceva ce-mi plăcea să fac. Aș spune că momentul definitoriu pentru luarea acestei decizii a fost în 2010, când am organizat primul Visual Playground și am intrat în contact cu oameni care activau în industria asta. Văzând că se poate, mi-am zis „Hei, până la urmă de ce nu? Haide, this is it, go for it.”  

Așadar planul la terminarea facultății era să devin graphic designer sau art director într-o agenție de publicitate. Desenul, și deci implicit ilustrația, au reintrat în viața mea destul de aleatoriu. Îmi plăcea de cineva și m-am gândit că poate dacă încep să pun desene pe net o să par mai interesantă, ceea ce în prezent îmi sună absolut stupid însă pe atunci mi s-a părut un modus operandi valid. Așadar am început să postez desene pe Facebook și, ce să vezi, după ce-am postat suficiente, a apărut primul job, din partea Decât o Revistă. După jobul ăsta au apărut, bineînțeles, și altele, și uite așa am devenit eu ilustrator fără să-mi propun asta în mod specific.

 

După o perioadă în care ai activat în mai mult agenții din București, ai decis să devii freelancer. Care au fost motivele din spatele acestei decizii?

 

Mi-am dat seama destul de rapid că publicitatea nu se tocmai aliniază cu ce-mi place mie să fac și aș spune că ăsta ar fi unul dintre cele mai mari noroace de care am avut parte în viață.

A fost esențial că am realizat asta cât eram încă la o vârstă în care duduiam de energie, pentru că a fost o întreagă tranziție între viața de angajat și cea de freelancer, în care trebuia să mă împart între job și proiectele mele, lucrând pentru agenție până pe la 6-7-8 seara, ca apoi să lucrez freelance-urile până noaptea târziu, sau, uneori, chiar până în zori.

Dacă m-ai pune acum să fac asta, nu cred că m-ar mai ține balamalele, sau, cel puțin, nu pe o perioadă atât de îndelungată de timp. 

 

Cum ai simțit viața de freelancer? Care au fost cele mai mari obstacole pe care le-ai întâmpinat? Dar cele mai frumoase aspecte ale noii posturi?

 

În prezent aș spune că freelancingul este both a blessing and a curse.

În ceea ce privește beneficiile, aș spune că în fruntea listei s-ar situa abilitatea de a spune „nu”, fie că vorbim de refuzarea unor proiecte care nu îmi plac sau în care nu cred, fie că vorbim de situații în care simt că sunt tratată prost de client (ceea ce, din fericire, nu se întâmplă foarte des). Să pot să spun „nu” în astfel de situații, să nu fiu obligată să fac ceva ce nu vreau să fac este, aș spune, de neprețuit.

De asemenea, valoros ar fi faptul că am libertatea de a-mi stabili singură direcția în care vreau să mă dezvolt, în cazul în care începe să mă nemulțumească ceea ce fac într-un anumit punct – ceea ce s-a și întâmplat, de altfel. Pe de-o parte aș include pe lista asta și capacitatea de a-mi stabili singură programul de lucru, însă asta se poate transforma destul de repede într-o problemă (ceea ce, din păcate, se întâmplă destul de des).

Altfel, în privința obstacolelor, aș menționa în primul rând instabilitatea financiară, o problemă cu care m-am tot confruntat în anii ăștia și care poate produce mult stres. Apoi, aș mai menționa și lucratul de acasă – ceva ce ar putea părea de vis în primul an-doi, dar, ce să vezi, se transformă și asta într-o capcană încet și sigur (bineînțeles, nu e musai să fie așa pentru toată lumea). Adaug și faptul că freelancingul este un drum destul de solitar și deseori mi se întâmplă să mi se facă dor de a lucra într-un colectiv, de colaborare, de schimburi de idei.

Nu în ultimul rând, ar mai fi și faptul că a fi freelancer înseamnă să fii un jack of all trades – te ocupi de munca ta propriu-zisă, faci și un pic de client service sub forma comunicării cu clienții, a negocierilor bugetelor, a condițiilor de muncă și a feedbackului, te ocupi și de aspectele financiaro-legale ale administrării unui SRL, faci și self promo pe social media, ce să zic, poate deveni destul de obositor uneori. 

 

Spui despre tine că iubești tot ceea ce înseamnă frumos, căutând asta zilnic în oameni, muzică, design sau ilustrații. Cum ai defini frumusețea?

 

Aș defini-o foarte simplu: mă mișcă în vreun fel? Dacă da, e frumos. 

 

De-a lungul timpului ai lucrat cu companii precum DOR, ING, Bitdefender, Pepsi, Lidl sau Greenpeace. Ai simțit vreodată presiunea acestor nume mari? Care sunt pașii pe care îi urmezi în procesul de creație din momentul în care preiei un proiect?

 

O simțeam în primii ani, între timp am devenit puțin mai stăpână pe mine și m-am mai domolit un pic. 

În ceea ce privește procesul, depinde de tipul de proiect. În cazul proiectelor publicitare este destul de straightforward treaba, pentru că de regulă acolo se menționează specific ce ar fi de desenat și cum. Prin urmare, tot ce trebuie să fac este să deschid tableta și să desenez.

În sfera editorială, care este, de altfel, și tipul meu preferat de ilustrație, se complică treaba, pentru că felul în care abordez vizual textul pe care-l primesc rămâne la latitudinea mea. Și deci acolo se lasă deseori cu anxietate, pentru că vreau să găsesc o idee pe cât de bună posibil prin care să esențializez subiectul textului sau emoția din spatele lui, care să poată fi înțeleasă foarte repede de către privitor.

În termeni de proces, aș spune că petrec întâi timp cu textul, încerc să-l diger pe cât de bine pot și să extrag din el niște cuvinte sau idei cheie în jurul cărora să mă învârt cu desenul. Apoi urmează această fază de mix and match în care învârt și combin multe simboluri și imagini în minte, încercând să găsesc ceva despre care să simt că funcționează.

Aproape niciodată nu pun clasicul creion pe clasica hârtie fără să am deja o imagine în creier. Faza asta aș spune că aduce cu sine destul de mult disconfort, e o neliniște specifică în căutarea asta, care nu se potolește sub nicio formă până în momentul în care simt că am găsit ideea potrivită. Se petrece mereu o luptă interioară între dorința de a scăpa de această neliniște și de a te opri la o idee good enough și dorința de a găsi ceva care să funcționeze și mai bine.

Și, de regulă, cu cât petreci mai mult timp în disconfort căutând, cu atât rezultatul este mai bun. Se mai întâmplă uneori și să-mi apară în mod miraculos o imagine în minte în momentul în care citesc pentru prima dată un text și să ajung să rămân la ea ca soluție finală, pentru că simt că funcționează cel mai bine. Dar situațiile astea sunt, totuși, destul de rare. Altfel, odată găsită ideea și eliminat așadar disconfortul, tot ce trebuie să fac mai departe este s-o desenez.

 

În 2010 ai pus bazele Visual Playground, un festival de ilustrație și graphic design. De ce ai simțit nevoia să înființezi acest proiect?

 

Principalul motiv pentru care am făcut Visual Playground este că eram pasionată de arte vizuale și nu prea aveam pe nimeni în jur cu care să vorbesc despre asta. Am terminat Facultatea de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA, nu UNArte, și deci prietenii mei nu prea aveau foarte multe tangențe cu acest întreg univers de care eu eram interesată.

În plus, în perioada facultății am făcut parte dintr-un ONG studențesc, Voluntari pentru Idei și Proiecte, în cadrul căruia organizam tot felul de serii de workshopuri și conferințe. Prin urmare, având în vedere contextul menționat mai sus, la un moment dat m-am gândit „hei, de ce n-aș face un proiect despre design?”. Și așa s-a născut Visual Playground.

 

Proiectul a pornit ca o mică inițiativă cu un buget extrem de redus, iar în 2019 a ajuns la un festival cu două săptămâni de workshop-uri și două zile de conferință, cu speakeri internaționali. Care au fost principalele aspecte care au adus festivalul în acest punct? Ce lecții a adus Visual Playground în viața ta?

 

După prima ediție coordonată de mine în 2010, evenimentul a mai rămas timp de câțiva ani în ONG-ul studențesc, fiind organizat de membrii săi, cu niște sprijin și consiliere din partea mea. S-au mai făcut în formula asta două ediții, dar din cauza limitărilor aferente proiectelor studențești, nu-și putea atinge cu adevărat potențialul pe care simțeam că-l are.

Așadar în 2015 l-am scos din VIP, și, alături de niște prieteni dragi (dintre care o parte fuseseră participanți la ediția din 2010), am fondat Asociația Visual Playground și am început să lucrăm la o variantă mai matură a festivalului, așa cum este el știut în prezent. Țin minte că eram foarte stresați pe atunci vizavi de numărul de speakeri internaționali pe care ne-am permite să-i aducem în țară, ne gândeam să nu ne întindem prea tare și să aducem doar doi în cadrul primei ediții organizate în noua formulă.

Și, alături de Ioana Șopov, care era și ea în echipa de organizare, l-am chemat la o cafea pe Cristi Lupșa, editorul DOR, să-i cerem niște sfaturi pe tema asta, să vedem cum crede el că ar trebui să procedăm. Și, printre altele, Cristi ne-a spus un lucru care a rămas cu mine până-n ziua de azi: câți speakeri vă veți propune să aduceți, atâția veți aduce. Raționamentul a fost foarte simplu, și anume că dacă-ți propui să aduci șase invitați străini, îți vei calcula și planifica bugetul astfel încât să susțină asta, și apoi vei face pe dracu-n patru să obții ce ai planificat.

Zis și făcut, pentru ediția din 2016 ne-am propus să aducem șase invitați străini, șase am și adus, după care în cadrul edițiilor din 2017 și 2019 am stabilit că vom avea întregul line-up alcătuit din designeri, ilustratori și animatori internaționali, și așa a și fost. 

Altfel, probabil cel mai important lucru pe care l-am învățat din festivalul ăsta este că, de principiu, dacă-ți propui ceva și tragi suficient de tare și suficient de mult timp în direcția aferentă, se poate face. Paula din 2010 nu și-ar fi imaginat nici în cele mai intense fantezii ale ei că va ajunge să aibă la Visual Playground invitați precum Malika Favre sau Debbie Millman și iată că i-a avut. E un gând care ar putea părea prea optimist, poate chiar nerealist în multe circumstanțe, însă e un gând totuși valoros, pe care-l păstrez cu mine (deși uit de el deseori, din păcate). 

 

În acest an, faci parte din boardul creativ al DIPLOMA Show 2022, jurizând categoria de „graphic design”. Ce așteptări ai de la noua generație de artiști?

 

Nu pot să zic că am neapărat așteptări, cât curiozitate. Este a treia oară când jurizez categoria de „design” din cadrul Diploma și de fiecare dată sunt curioasă să văd cum își abordează proaspeții absolvenți proiectele, fiind deseori plăcut surprinsă de proiectele peste care dau.

Se abordează multe teme de-a dreptul interesante, se experimentează cu o varietate de tehnici de lucru, iar multe proiecte îmi dau pur și simplu o senzație de dezinhibare, ceea ce mă bucură. 

 

Cum este pentru tine postura de jurat? Care vor fi aspectele asupra cărora vei acorda cea mai mare atenție? 

 

Procesul de jurizare este atât interesant, cât și intimidant. Pe de-o parte, cum ziceam și mai sus, îmi place procesul în sine, îmi place să trec prin lucrările oamenilor și să văd ce și cum au gândit, ce și cum au implementat.

Totodată, este și un pic intimidant pentru că vine cu o responsabilitate destul de mare față de ei și efortul din spatele muncii lor. Prin urmare, mă străduiesc de fiecare dată să cântăresc foarte bine notele pe care ajung să le dau.

Cât despre aspectele cărora le acord atenție, mă interesează foarte mult tema aleasă, dacă o găsesc sau nu interesantă sau surprinzătoare (ceea ce este, bineînțeles, subiectiv) și mă interesează și adecvarea execuției la temă și calitatea execuției în sine. 

 

Care sunt, în opinia ta, „armele” cu care ar trebui să  pornească la drum un tânăr graphic designer/ilustrator?

 

Ar fi multe de menționat aici, însă mă voi opri asupra unui singur gând, care mie mi-a scăpat cu desăvârșire timp de foarte mulți ani, tocmai din cauza faptului că pare a fi ceva foarte intuitiv: setați-vă scopuri clare.

Când eram încă în agenție, aveam marele scop de a deveni freelancer. Prin urmare, am împărțit acest mare scop în pași mai mici și i-am bifat în timp pe fiecare în parte. Odată ajunsă la destinație, mi-a scăpat cu totul din vedere să-mi setez alte ținte. Am pur și simplu plutit din proiect în proiect în funcție de ce mi-a intrat în inbox, timp de ani de zile, iar asta încet și sigur m-a băgat într-o insatisfacție profesională profundă.

Dacă nu știi încotro vrei să te îndrepți, este destul de probabil să ajungi în locuri care te nemulțumesc. Așa că, din nou, setați-vă scopuri clare

 

Care este perspectiva ta asupra acestor inițiative de tipul DIPLOMA Show, având în vedere faptul că chiar și tu ai contribuit la una, în urmă cu mai bine de 10 ani?

 

Mi se par absolut vitale pentru o comunitate artistică prosperă, cu atât mai mult în țări ca a noastră, în care industria creativă (îmi displace termenul ăsta) este încă destul de la început de drum. Consider că e foarte important pentru designeri și ilustratori să se cunoască, să se adune laolaltă și să învețe unii de la alții. Ceea ce, sigur, se poate face și online, însă inițiativele organizate în viața reală aduc o contribuție reală și valoroasă în solidificarea comunității.

Îmi doresc, așadar, să apară din ce în ce mai multe, care pe de-o parte să închege și mai bine comunitatea, și pe de alta s-o expună unui public cât mai larg. 

 

Parcursul tău profesional, descris în câteva cuvinte: haotic și frustrant pe alocuri, cu multă anxietate și puțină încredere în sine, dar și cu imensa satisfacție că, în ciuda tuturor obstacolelor întâlnite, am ajuns să fac ce-mi plăcea cel mai mult să fac când eram copil.

Unul dintre cele mai dragi proiecte la care ai lucrat: categoric Visual Playground, la care am lucrat și ca designer / art director alături de colegele din echipă, și ale cărui campanii de promovare au ajuns să fie publicate în cărți și reviste internaționale. 

Destinația favorită de vacanță: din ce-am bifat până acum aș spune că există o egalitate între orice oraș din Italia, Barcelona și, respectiv, Bali. M-aș întoarce în Bali și doar pentru Monkey Forest din Ubud. 

Ce faci când nu ești în fața laptopului sau a tabletei? – Aș spune că nimic deosebit. Îmi place destul de mult să gătesc și, ținând cont de cât de absolut nerezonabil a devenit să comanzi mâncare, fac asta foarte des; în perioadele bune mă străduiesc să mențin aparența maturității și să-mi țin casa curată și în ordine; amân întâlniri cu prietenii, după care mă apucă rușinea și, apoi, groaza, când mă trezesc că trebuie să înghesui patru-cinci într-o săptămână din cauza amânărilor anterioare, dar și satisfacția când constat că le-am bifat pe toate și că m-am și simțit bine. Cum ziceam, nimic deosebit.

Note to self: relaxează-te, dracului. 

 

***

Despre DIPLOMA Show 2022

DIPLOMA Show este festivalul noii generații de artiști, arhitecți și designeri români, organizat de The Institute și prezentat de UniCredit Bank, care va avea loc în toamna acestui an, între 7 și 16 octombrie, la Combinatul Fondului Plastic.

Anul acesta, DIPLOMA Show 2022 îți dă întâlnire cu 128 de artiști, arhitecți și designeri și cu cel mai elaborat proiect realizat de aceștia în anii de studiu: lucrarea lor de diplomă. Cele mai bune 125 de proiecte artistice ale absolvenților de la facultățile cu profil vocațional-creativ din generația 2022 vor fi prezentate la festivalul ce va avea loc la Combinatul Fondului Plastic din București.

Selecția finală a lucrărilor aparține unui Board Creativ format din peste 40 de profesioniști cu reputație în domeniile mai sus amintite. Printre aceștia se află galeriști, artiști, manageri culturali, arhitecți, designeri, curatori și antreprenori. 

Ediția a IX-a de DIPLOMA Show înseamnă 10 zile de expoziții multidisciplinare, tururi ghidate, workshop-uri, petreceri și happening-uri speciale. Și la această ediție, festivalul își propune să arate comunităților artistice și publicului larg o reprezentare a potențialului creativ contemporan prin exemplul celor mai proaspeți absolvenți din țară și să îi ajute pe aceștia să facă următorul pas către industrie, creându-și oportunități de cunoaștere, colaborare, vânzare și dezvoltare. 

Până în prezent, DIPLOMA Show a expus și adus în fața publicului larg peste 750 de proiecte creative și peste 650 de arhitecți, designeri și artiști români, în toate cele 8 ediții anterioare. 

 

Ilustrații de Paula Rusu

Credit foto: Ionuț Florin Negrilă, Cătălin Georgescu.

 

Editor: