Mădălina Andronic este ilustrator, designer grafic și „tot ce o mai face pe ea fericită”. Rolurile sale se împletesc și se confundă de-a lungul zilei, iar ea se păstrează aceeași în toate. Nu simte că trece prin vreo transformare dintr-o Mădălină în alta, e ea și atât; variază doar abilitățile de care se folosește pentru fiecare rol. „Le scot din sertar ca pe ustensilele de gătit, în funcție de nevoie”, ne împărtășește Mădălina.
„Viața mea s-a simplificat destul de mult în ultimii șase ani de când am plecat dintr-un București care-mi dădea prea des senzația de butaforie…”
Îi place atât de mult acest nou-dobândit confort mental de a fi și atât, încât nu are de gând să se complice cu jocuri de rol – nici personal, nici profesional.
Mutarea sa din București în Puglia a fost făcută pe nesimțite. În mai a fost în concediu prima dată, absolut fără niciun plan, în iulie a fost invitată să picteze la o nuntă acolo, apoi în septembrie, Mădălina și soțul ei, Daniel, erau deja mutați acolo. „Lucrurile s-au petrecut repede și, recunosc, orchestrate de Daniel”, spune Mădălina.
Conform ei, Mădălina înainte de Puglia descrisă într-un singur cuvânt, era „captivă”. Ulterior mutării în Puglia însă, se descrie ca fiind „eliberată”. Acum se bucură de viață într-un sătuc mic, undeva la mare, fără pretenții, cu viață dulce. Mi-a povestit mai multe despre felul în care arată zilele ei de lucru acum și nu numai, în acest interviu.
Desenezi de când te știi: „Mădălina a desenat de când se știe. Întâi cu teamă, pe colțurile cărții de telefon, apoi din ce în ce mai dezinvoltă, pe hârtii tari și albe, pe sticlă, pe pânză, pe ceramică, pe pereți – pe lumea-ntreagă dacă ar putea, ar desena!”. Cum a arătat primul moment în care ți-ai dat seama că este, în fapt, realizabil să-ți transformi în realitate visul de a trăi din arta ta?
Nu cred că m-am gândit niciodată la asta; pur și simplu am mers înainte din pură plăcere, bucurându-mă, dacă apăreau, și de recompensele financiare, dar fără să constituie o motivație pentru mine. Cred că ele au fost mai degrabă o satisfacție și o confirmare pentru cei din jur, care nu vedeau un drum real în artă, dar erau surprinși că vin și bani.
Am câștigat încă din clasele primare din îndeletnicirile mele artistice, dar în capul meu nu se contorizau ca fiind un venit din artă – eu îi puneam deoparte, îmi plăcea pur și simplu să colecționez bani, nu să-i folosesc (lucru de care mă fac vinovată și azi). 🙂
Care a fost cel mai mare sprijin al tău în acest sens?
Bunica mea a fost cel mai mare sprijin al meu și m-a încurajat cu ardoare să fac ce îmi place și să trăiesc din asta. Mergea cu mine pe la toate cluburile, cursurile și concursurile, serbările, spectacolele și expozițiile – a fost cel mai înfocat susținător al meu și nu a precupețit niciun efort pentru a-mi da încredere în mine că pot să fac ce vreau. Mai târziu, soțul ei i-a luat locul.
„Daniel e președintele fan-clubului meu și simt că putem face orice împreună.”
Într-un interviu ai declarat astfel: „În copilărie aveam mania autografelor și a dedicațiilor, așa că toate micile desene erau semnate cu litere mari, colțuroase și neapărat cu vorbe de dragoste pentru părinți”. Având în vedere faptul că părinții tăi sunt ingineri, cât de ușor le-a fost să înțeleagă și să te susțină în procesul punerii bazelor carierei tale ca ilustrator?
Alor mei nu le-a fost ușor, mi-am dorit să merg la liceul de artă încă din clasa a 5-a, dar nu s-au lăsat impresionați. Apoi când au văzut că nu mai merge altfel, au cedat prin clasa a 8-a, însă bănuiesc că în adâncul sufletului lor au sperat până în ultimul moment că voi face o facultate „de oameni normali” – Litere, ASE, ceva cu care ar fi putut face pace mai ușor.
S-au consolat când am intrat la UNARTE și aia a fost. Apoi s-au bucurat să mă vadă cum cresc: replica preferată a tatălui meu când îl întreabă cineva cu ce mă ocup este „Scrie și tu <Mădălina Andronic> pe Google și-o să vezi”.
Care dintre ilustrațiile tale de până acum redă cel mai fidel evoluția poveștii tale în calitate de artist ilustrator?
Mi s-a spus că evoluția mea se observă foarte ușor dacă îmi privești în ansamblu întreaga colecție de ilustrații; probabil că așa este, o simt și eu în modul în care îmi spun poveștile: din ce în ce mai firesc, mai sincer, cu mai multă preocupare pentru conținut și emoție, cu mai multă siguranță și libertate.
Nu pot vorbi de o singură ilustrație pivotală, n-am avut o epifanie într-un moment anume, urmată de o schimbare vizibilă.
Dacă n-ai fi fost artist ilustrator astăzi, ce altceva ai fi făcut?
Aș fi fost cântăreață sau dansatoare, celelalte două lucruri care îl îngrozeau pe tata. 🙂
Principiul meu în viață este următorul:
„Atâta timp cât îmi permit să fac ce îmi place, o să fac doar ce îmi place; sunt sigură că ceva ce nu-mi place să fac se găsește ușor și mă voi adapta la nevoie.”
Ai luat vreodată în calcul să renunți la activitatea ta în calitate de artist ilustrator și să pornești pe un alt drum?
Nu, nu am luat în calcul să renunț la artă, m-am gândit doar la alte lucruri care îmi plac și la care mă pricep și care ar putea deveni opțiuni în caz de forță majoră – mi-aș deschide un bar, o pensiune, o afacere cu dulceață de smochine.
După ce ai studiat design grafic în București, la UNArte, masterul l-ai făcut la Londra, în ilustrație. Ce lecții aplicabile în viața profesională reală mai degrabă decât în ilustrație ai învățat atunci când ai studiat în Londra?
Am învățat să gândesc, eu singură, cu capul meu. Sistemul educațional din România nu încurajează gânditul, ci doar făcutul. A fost o schimbare de la cer la pământ și mi-a fost foarte greu până m-am adaptat și am încetinit repezeala cu care mă avântam în „a face”.
Am învățat să țin jurnale de lucru și caiete de schițe, să îmi pun întrebări, să-mi analizez procesul de lucru, să construiesc proiecte și idei cu un obiectiv clar și să iau deciziile proprii în urma gânditului ăsta, nu să mă ascund după deciziile îndrumătorilor mei luate pentru mine.
Am mai învățat și că întoarcerea în punctul din care am plecat nu este niciodată un eșec sau o rușine, ci o ocazie de a face lucrurile altfel sau a face alt fel de lucruri.
Totuși, n-ai rămas în Londra. Ai revenit în România: „Am venit acasă și nu am vrut să mă îndepărtez de artă, așa că am început să fac freelancing”. Nu te-ai oprit pentru că făceai ceea ce îți plăcea și o făceai cu pasiune. Care este relația ta cu zicala conform căreia „atât timp cât faci ce îți place, nu vei fi nevoit să lucrezi nici pentru o singură zi în viața ta”?
Este o zicală total ruptă de realitatea de azi, care vinde o imagine romanțată celor la început de drum care cred că totul e așa cum se vede pe social media. Totuși, să fim înțelegători, pe vremea lui Confucius lucrurile erau mai simple.
A practica o meserie cu plăcere nu te scutește de greu, de necunoscut, de muncă până la orele dimineții. Mai mult decât atât, să îți clădești propria afacere în jurul unei plăceri te obligă să faci multe alte lucruri fără nicio legătură cu aceasta sau cu treburi la care te pricepi – unele de-a dreptul neplăcute, pentru care fie înveți, fie scoți bani din buzunar și plătești pe altcineva să le facă.
Am fost destul de conștientă de munca pe care trebuie să o depun atunci când am pornit pe cont propriu, nu mi-am imaginat că vor fi doar norișori pufoși. De exemplu, în spatele unei eșarfe frumoase nu sunt doar câteva ore de pictat în liniște și armonie, „cu razele soarelui căzând blând pe birou, printre ramurile încărcate de lămâi din grădină”.
în schimb, sunt sute de ore petrecute cu variante de design, mailuri către furnizori, teste de producție, documentare tehnică, analize de buget, facturi, calcule, mostre, fotografii de produs, actualizarea site-ului, strategii de marketing, discuții cu revânzători, procesarea comenzilor, client service, postări pe social media, rapoarte și planificări.
Și multe îndoieli, greșeli și întrebări retorice printre acestea…
Uneori cred că e mai ușor să fii angajat, să nu fi implicat în decizii, planuri și strategii, să ți se spună ce ai de făcut și la finalul lunii să iei salariul, indiferent dacă au fost zile în care nu prea ai avut chef.
Dar de cele mai multe ori sunt extrem de mulțumită că toată această muncă este depusă în jurul unei plăceri proprii, că mă trezesc când vreau, că îmi organizez zilele și săptămânile după bunul plac și că tot ce fac este pentru visul meu, nu pentru al altcuiva. Și că am avut norocul de a avea un partener care a văzut potențialul acestui vis, a renunțat la jobul lui pentru a veni și el alături de mine, transformându-l într-un vis al nostru.
După ce te-ai întors în România, ai rămas aici timp de șapte ani, apoi te-ai reorientat către Puglia, Italia, alături de soțul tău. Când te-ai „îndrăgostit” pentru prima dată de Puglia – și de ce? Este Puglia, astăzi, locul care te inspiră cel mai mult în conturarea creațiilor tale?
Eu nu voiam să plec din București, mă simțeam pe val și mi se părea o prostie să ies din scena locală fix când îmi merge mai bine. Dar am ajuns acolo cu gândul că stăm doar 3 luni, iar după o săptămână ghici cine zicea că nu se mai întoarce?
„Ilustrațiile mele s-au „însorit” în Puglia, au apărut lămâi, portocali, cactuși și multă relaxare.”
Nu aș zice că acesta este locul care mă inspiră cel mai mult, ci că este locul care mi-a deschis ochii către un alt fel de viață.
Vedem în lucrările tale fete frumoase, zâne bune, crăiese, flori, feți frumoși și animale protectoare. Pare că trăiești într-un univers de basm și ilustrațiile tale transmit imediat o stare de bine. Ce te inspiră cel mai mult? Ai avut momente în care nu ai reușit să te conectezi acestui univers?
Mă inspiră emoțiile, amintirile, dragostea, momentele simple de fericire deplină, frumusețea locului în care trăiesc sau călătoresc.
E mult din mine și din viața mea în ceea ce pictez, fiecare ilustrație e ca o sticluță de parfum care, odată deschisă, mă teleportează fix în momentul care a inspirat-o.
Glumesc uneori zicând că îmi pictez singură un album de familie pe care să-l răsfoiesc când o să fiu bătrână, cu Alzheimer, și-o să-mi amintesc de viața bună pe care am trăit-o.
Putem să ne dăm seama care este punctul în care Mădălina Andronic ilustratorul și Mădălina Andronic antreprenorul se întâlnesc, dar ne-ar plăcea să știm și care crezi tu că este punctul în care ilustratorul se diferențiază de antreprenor. Cât de important este pentru asigurarea succesului business-ului tău să te reinventezi periodic, în calitate de ilustrator? Dar în calitate de antreprenor?
Îmi place să cred că nu mă reinventez, ci mă extind. Observ în jurul meu nevoi sau dorințe și le ies în întâmpinare. Nu înlocuiesc, ci adaug, dar nu mi-e teamă să renunț la lucruri care nu funcționează. Cred că reziliența este calitatea cea mai mare a unui antreprenor – nu mă las intimidată de eșec.
Cum răspunde decizia ta de a lansa o primă colecție de rochii pentru sezonul de primăvară – vară al anului 2024, având ca imprimeuri ilustrațiile tale, nevoii antreprenorului Mădălina Andronic de a se reinventa? Dar visului din copilărie al Mădălinei de a… ilustra? 🙂
Rochiile vin, pe de-o parte, ca răspuns la dorința unei Mădăline de 13 ani de a face haine, așa cum visa când făcea cursuri de design vestimentar și nenorocea mașini de cusut în Constanța. Pe de altă parte, sunt întruparea dorințelor clientelor noastre de a purta ilustrațiile mele în cât mai multe forme.
Planul nostru pentru madiandronic.com/shop este să îndeplinească cât mai multe dorințe care fac “zi de zi”-ul mai frumos.
Care dintre ilustrațiile rochiilor create de către tine până acum este cea care – din punctul tău de vedere – are o poveste foarte bine conturată? Cum sună povestea sa, și cum s-a conturat aceasta?
Imprimeurile sunt inspirate de lichiorurile italienești din fructe – Arancello (portocale), Limoncello (lămâi), Ficolino (smochine). Moi, alunecoase, aromate, ca o explozie de gust pe vârful limbii și în fața ochilor – îmi place să destup sticluțe cu esențe, mirosuri și gusturi prin ilustrațiile mele. Sunt rochii de zi cu zi, de luat în bagajul de mână pentru un weekend de vară, de mers la piață, de purtat la o întâlnire sau la o ieșire cu fetele.
Atât imprimeurile, cât și rochiile în sine sunt destinate femeilor care își fac loc pentru încântare în activitățile cotidiene.
Când vine vorba despre clientele tale, ce fel de persoane sunt acestea? Ce ai învățat de la ele despre ce înseamnă creația, precum și despre ceea ce-și doresc de la tine?
Sunt femei care iubesc viața, care găsesc plăcere în obiecte frumoase și își dau voie să-și simtă toate emoțiile. Sunt sincere, bune, corecte și loiale – ar putea constitui o armată dacă situația o cere (și a cerut-o de câteva ori).
Cu timpul, am realizat că ilustrațiile mele sunt ori o oglindă, ori o inspirație pentru cele care le cumpără. Am încredere în ele, sunt o comunitate incredibilă și sunt recunoscătoare că s-au strâns în jurul meu.
S-au conturat, în decursul anilor, numeroase mituri în jurul a ceea ce înseamnă să lucrezi în industria artei în România. Dacă ai putea să demitizezi un singur lucru cu privire la arta românească, ce ai alege să abordezi – și de ce?
Deși n-am auzit de așa multe mituri, poate cel mai des întâlnit este că nu se poate trăi din artă.
Mi-ar fi plăcut să cred că s-a oprit această gândire la generația părinților noștri, dar totodată aud foarte des părinți de vârsta mea care își îndeamnă copiii doar la matematică, robotică sau calculatoare, fără să ia în calcul o secundă nici măcar un hobby care dezvoltă latura artistică, creativă.
Pare că undeva în subconștient a rămas înțepenită treaba asta că arta e doar o joacă pentru gradiniță, nu e ceva serios. Mai apoi, că e un moft. Nu că aș vrea să fie toți artiști, dar e păcat să ne creștem copiii lipsiți de preocuparea pentru plăcere și frumos.
Se poate trăi din artă, nu toți artiștii sunt personaje boeme care stau desculți în ateliere cu igrasie.
„Dacă îți abordezi meseria făcută din plăcere cu o strategie pe termen lung și ești conștient de ce se întâmplă în piață în jurul tău, cred că aproape orice domeniu artistic poate funcționa ca un business.”
Avem nevoie de frumusețe în viața noastră, chiar dacă nu realizăm asta: când punem bisturiul, șurubelnița sau roboții jos, ne ducem în vacanță să ne clătim ochii pe Coasta Amalfi, ne luăm rochii cu ilustrații colorate, ne punem stickere pe laptop sau căutăm invitații de nuntă speciale.
Arta nu este doar pentru muzee, vacanțe și ocazii speciale și din ce în ce mai mulți oameni îi recunosc valoarea și rolul în viețile lor și îi susțin pe cei care le oferă frumos zi de zi. Deci se poate, sigur!
Primul lucru pe care-l faci dimineața, când te trezești:
Mă gândesc la ce-o să mănânc. 🙂
Cum știi că o ilustrație este reușită:
De cele mai multe ori știu încă de la stadiul de idee; am încredere în instinctele mele, mă gândesc mult înainte să pun pensula pe hârtie și rafinez gândul într-o formă care să-i potențeze emoția și povestea.
Ce muzică se aude pe fundal în atelierul tău, atunci când creezi:
Rareori pictez cu muzică, de cele mai multe ori ascult documentare, podcasturi, seriale. Dacă lucrez în aceeași încăpere cu Daniel, atunci ascultăm playlistul nostru sud-american sau piese italienești din anii ’60.
Un parfum potrivit de purtat împreună cu o rochie Mădălina Andronic:
Un parfum care miroase a dulceață de caise: Phlur – Apricot Privee.
Mădălina, înainte de Puglia, descrisă într-un singur cuvânt:
Captivă.
Mădălina, după Puglia, descrisă într-un singur cuvânt:
Eliberată.
Dacă ar mai fi să te muți într-o altă țară oriunde în lume, unde ai pleca și de ce:
Neapărat undeva la mare, tot într-un sat mic, fără pretenții, cu viață dulce – deloc altfel decât cel în care locuim acum, dar cum avem timp să fim foarte atenți la detalii, dacă ni se ivește ocazia, suntem deschiși la micro-ajustări.
___
Editor: Carina-Marisa Cichi
