Ioana Olăhuț este artist și directorul Departamentului de Pictură din cadrul Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, fiind primul cadrul didactic femeie în cei aproape 100 de ani de existență a catedrei.
Ioana își împarte munca artistică între pictură, scenografie și instalație și ne mărturisește că lucrările sale spun absolut totul despre ea. Nu face artă doar pentru valența estetică a lucrărilor sale, ci creează de fiecare dată cu dorința de a transmite ceva, iar inspirația și-o găsește peste tot, cu o singură condiție – acel ceva să o intrige.
Am cunoscut-o pe Ioana mai bine, vorbindu-ne despre copilărie și cum și-a construit drumul până aici, accentuând că reușita este reprezentată chiar de parcursul până în prezent, perseverența fiind cea care dă rezultate, adeseori în detrimentul talentului. Un interviu despre artă și munca de artist, despre inspirație și obstacole, despre public și industrie.
Ioana, cum a arătat copilăria ta? Ce crezi că a contribuit la formarea ta ca artist? Ai știut încă de pe atunci că o vei lua pe această cale?
Nu, nu am știut că voi deveni artist decât târziu, pe la 14 ani. Copilăria mea a fost marcată de o dihotomie care, acum că mă întrebi, îmi dau seama că mă definește și astăzi: pe deoparte perioade de timp petrecute la bunici, unde mă sustrăgeam oricărei forme de supraveghere adultă, în care mergeam oriunde și făceam tot ce doream, știam toate văile, pădurile și șanțurile, și pe de altă parte perioade petrecute în oraș, în care mama mea, care este designer vestimentar, se ocupa destul de mult de mine, făceam colaje împreună și mă învăța să amestec întotdeauna culorile atunci când pictez în acuarelă.
Știu că aveam pensule profesionale, de care eram foarte mândră, cu coadă lungă din lemn. Aria mea tematică era destul de restrânsă, am și acum picturile: garduri, saci cu cartofi, pietre, vapoare văzute de sus.
Ai urmat studiile Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca, iar în prezent ești directorul Departamentului de Pictură. Cum ai decis să rămâi în mediul academic, ca profesor și să predai noilor generații?
De mică îmi plăcea să fac instrucție cu copiii în fața blocului. După finalizarea studiilor de licență am lucrat pentru o companie italiană, ca packaging designer, doi ani și jumătate. Apoi am fost invitată să predau la universitate. Am descoperit că mi se potrivește foarte bine, îmi place foarte mult să lucrez cu tineri pasionați și îmi permite să îmi urmez concomitent și cariera artistică.
În plus, în cei aproape 100 de ani de existență a catedrei de pictură, am fost primul cadru didactic de gen feminin, deci m-am bucurat mult ca am spart gheața.
Cum reușești să îmbini partea artistică cu cea de predare? Care sunt principiile pe care le împărtășești studenților tăi?
În domeniul nostru dacă nu practici nu prea ai ce să predai, pictura nu se poate preda doar la nivel teoretic. A picta e un proces de îmblânzire, în care tu trebuie să stăpânești mediul și să ți-l apropii, și acesta este un lucru pe care eu încerc să îl fac alături de studenții mei. Pictura este ca un pește mare și alunecos, când crezi că l-ai prins mai bine, îți scapă din nou.
Principalul lucru pe care încerc să îl transmit, preluat de la Constantin Brâncuși, este că „poți să faci orice, dacă te pui în starea de a face”. Această „punere în starea de a face” m-a trecut prin foarte multe provocări în viață.
În rest, rezonez cu abordarea analitică a Școlii de la Bauhaus, aceasta îmi oferă o structura destul de complexă și flexibilă totodată, care să „acomodeze” toate lucrurile trecute și contemporane care trebuie parcurse în procesul de înțelegere/apropriere a artei.
Munca ta de artist se împarte între pictură, scenografie și instalație. Care dintre acestea îți vine cel mai ușor? Ce au acestea în comun și care sunt principiile care le diferențiază?
Toate îmi vin foarte greu. Pictura e dificilă pentru că trebuie să te individualizezi într-un mediu cu o istorie copleșitoare, în care se spune că nu a rămas nimic de experimentat. Trăiesc un mic moment de panică în fața fiecărei pânze albe.
Instalația e dificilă pentru mine pentru că trebuie să ies din bidimensional, în care cu ușurință prezint perspectiva cea mai expresivă, și să țin cont de 3-4 dimensiuni.
Scenografia e dificilă pentru că trebuie să colaborez cu atelierele de producție, să persuadez tâmplari, croitori și mecanici să facă lucrurile în feluri pe care uneori nu le agreează.
Toate îmi vin foarte ușor pentru că îmi permit să transmit o idee. Nu mă apuc de niciuna dintre ele dacă nu am o idee de transmis, valența lor pur estetică nu mă atrage.
Cum ți-ai descrie stilul artistic? Ce te-a determinat să te îndrepți spre acest stil? Ce spun lucrările tale despre tine?
Sper că sunt ludică precum dadaiștii, savuroasă precum expresioniștii, concentrată precum artiștii conceptuali. Nu știu, nu cred că am distanța sanitară necesară să îmi pot defini stilul artistic. Lucrez în maniera și tehnica pe care mi-o dictează fiecare proiect în parte, în fiecare etapă a vieții mele.
Acestea nu sunt foarte omogene, sunt schimbări destul de mari de la o etapă la alta, în funcție de ce mă preocupă. Cum sunt de obicei autoreferențiale, lucrările mele spun despre mine totul, nu am prea ascuns nimic.
Care sunt temele predilecte în lucrările tale? Povestește-ne despre procesul acesta al creației: cum alegi o temă, care sunt pașii până la lucrarea finală, cât timp și câtă muncă e de fapt în spatele unui tablou.
Mă gândesc foarte mult la o ideea și o execut apoi destul de repede. Trebuie să am întotdeauna pregătită o imagine mentală a unei viitoare lucrări, nu mă apuc niciodată de lucru bazându-mă pe ce aș putea descoperi pe parcurs. Îmi fac multe schițe și sintetizez mult o imagine, până consider că transmite mesajul pe care doresc să îl transmit.
De unde te inspiri? Cum îți găsești surse de inspirație pentru munca ta?
Transform în temă tot ce mă intrigă. Poate fi relația dintre doi trecători pe care îi văd când stau cu o țigară la fereastră, o bucată de text care mă marchează, o structură geometrică sau un element organic pe care îl descopăr accidental. Dar în spatele tuturor temelor mele stă interesul pentru condiția umană, care leagă toate lucrările mele, aparent diverse. Probabil sunt, în pofida înălțimii mele, o mică existențialistă.
Care sunt obstacolele de care te lovești în calitate de artist, fie că vorbim de munca efectivă, de procesul creativ sau de aspectele financiare sau administrative ale unei astfel de profesii?
Chiar vorbeam cu o colegă de breaslă zilele trecute, să rămâi în domeniu și să activezi în continuare după terminarea studiilor, 5, 10, 15 ani, este deja o reușită în sine, dincolo de calitatea producțiilor tale. Să ai un atelier sau un spațiu dedicat muncii de artist, să reușești să îți mobilizezi constant resursele emoționale, financiare și energetice în condițiile în care nu există o destinație clară a lucrărilor, nu este o condiție căreia multă lume îi poate face față pe termen lung.
Dar este un efort care merită făcut, categoric. Și pe parcursul carierei mele am observat că perseverența, pe termen lung, dă roade mult mai mari decât talentul.
Cum te raportezi la public? Creezi vreodată cu gândul la acesta? Cum ți-ar plăcea să fie privită arta ta?
Suntem o urbe și o țară cu foarte mulți artiști buni, dar pe care societatea nu îi poate susține deocamdată, de aceea unii colegi își construiesc cariera „înspre vest”. Consider că trebuie făcute lucruri și pentru comunitatea noastră, am văzut adeseori copii și tineri care au un organ foarte bine dezvoltat pentru arta contemporană, oricât de neinteligibilă și ermetică ar părea câteodată.
Prin urmare, dacă ne dorim un public, trebuie să îl creștem, sau să îl educăm, să îi dăm ocazia de a se expune la artă relevantă. Mi-ar plăcea ca lucrările mele să fie privite cu curiozitate, lucru care se întâmplă cel mai adesea.
Cum ai descrie azi industria din care faci parte? Ce te bucură și ce te îngrijorează? Cum a evoluat aceasta de-a lungul timpului?
În Cluj-Napoca există o apetență pentru pictură, și nu numai, asta e clar. Avem pedigree pentru artă. Mă bucură să văd acest lucru și sper ca acest nucleu creativ să se mențină cât mai mult timp.
Mă îngrijorează nivelul prohibitiv al chiriilor pentru spații destinate atelierelor și galeriilor, care a determinat deja destui artiști foarte buni să se relocheze în alte orașe. Îmi doresc pentru comunitatea artistică din Cluj mai multe ateliere de lucru, mai multe spații de expunere, mai mulți colecționari și iubitori de artă care să îi asigure supraviețuirea.
3 cuvinte care te caracterizează: soare, perseverență, compasiune
Artistul preferat: greu, nu pot alege doar unul… Velasquez, Goya, Montserrat Caballe, Jannis Kounellis, Zaha Hadid…
Un moment definitoriu pentru cariera ta: înrolarea la liceul de artă, care m-a făcut brusc să mă simt foarte bine în modul de viața și mediul pe care mi le-a oferit.
Ultimul lucru pe care îl faci înainte să adormi: ma gândesc: „nu pot să adorm, nu pot să adorm, nu pot să adorm…”
Note to self: Ai grijă de tine!
Credit foto copertă: Doru Sana
–
Editor:
