Monica Reu este singurul trainer român de Comunicare Nonviolentă certificat de Center for Nonviolent Communication din Statele Unite ale Americii. Este, de asemenea, președintele Asociației pentru Comunicare Nonviolentă.
În ultimii ani, cea mai mare parte a timpului și-a dedicat-o sprijinirii părinților și copiilor în a crea relații de calitate, cu convingerea că procesul de creștere a copiilor poate fi un continuu proces de creștere și vindecare pentru părinți.
Cum ai descoperit pasiunea pentru comunicarea non-violentă și care este scopul ei principal?
Am descoperit Comunicarea Nonviolentă (CNV) prin intermediul unui trainer francez care a venit să faciliteze un team building pentru revista Cosmopolitan, în anul 2002. Pe atunci eram redactor, meseria mea era scrisul. Am știut din prima că am descoperit ceva ce avea să îmi transforme modul în care mă privesc pe mine, pe cei din jurul meu și relațiile dintre oameni. M-am ocupat apoi de traducerea cărții lui Marshall Rosenberg – inițiatorul CNV -, Comunicarea Nonviolentă, un limbaj al vieții, am început să plec din țară la cursuri, să invit traineri în România. În anul 2006 l-am invitat pe Marshall însuși, și a venit să susțină aici două workshopuri care mi-au rămas adânc întipărite în suflet. Mi-a fost clar că asta vreau să fac de atunci înainte, să ajut oamenii să construiască relații de calitate, lucru despre care nu ne-a învățat nimeni, nimic.
Scopul Comunicării Nonviolente este să ne ajute să creăm un mediu în care nevoile tuturor să fie văzute și valorizate, în care să putem rezolva conflictele pe cale pașnică, în beneficiul tuturor, și în care să ne bucurăm mai mult de viață și de relațiile care contează pentru noi.
Principiul de bază este acela că orice acțiune umană are ca scop împlinirea unei nevoi. Descoperirea și comunicarea acestor nevoi pot consolida legăturile interumane, cooperarea și, la nivel global, pacea. Nevoile sunt cele ce pun viața în mișcare. În clipa în care le identificăm, putem găsi și strategiile cele mai bune pentru a le împlini, păstrând în același timp în minte și în suflet respectul pentru cei care ne înconjoară.
Din păcate, în viata de zi cu zi, acționăm de prea multe ori din obișnuință, din tipare și condiționări. Ori, nevoile noastre pot fi eficient și constructiv împlinite numai dacă suntem conștienți de ele. Vestea bună este însă că putem învăța acest nou mod de a ne raporta la noi înșine și la ceilalți și ne putem astfel îmbunătăți calitatea vieții.
Cum ne ajută Comunicarea Nonviolentă în relația cu copilul și cum putem să îi înțelegem mai bine nevoile prin intermediul ei?
Comunicarea Nonviolentă în relația părinte-copil este în primul rând un mod de a privi copilul – ca pe o ființă separată de tine, cu propriile-i gânduri, sentimente, nevoi, dorințe, ca pe o ființă unică, irepetabilă, care merită același respect ca o persoană adultă și care, tocmai datorită acestui respect primit la vârstă mică va crește într-un adult respectuos față de ceilalți.
Pasul inițial de care noi, părinții, avem nevoie în acest demers este acela de a ne apropia mai mult de nevoile noastre, de a deveni mai conștienți clipă de clipă de ce se întâmplă în interiorul nostru. Doar ca adulți conștienți ne putem pune acțiunile în armonie cu valorile și putem răspunde constructiv nevoilor copiilor noștri.
Comunicarea empatică ne încurajează să ne aplecăm în primul rând asupra calității relației cu copilul. Când relația adult-copil este puternică și sănătoasă, fiecare dintre părți are încredere că nevoile sale sunt importante pentru celălalt, iar atunci când această încredere există, este și o mai mare disponibilitate către ascultare, dialog și colaborare.
Mulți adulți au convingerea că rolul lor în raport cu cei mai mici este să vorbească mult, să instruiască, să corecteze; iar rolul copilului este să ia aminte și să execute. O dinamică ce se demonstrează rapid a fi frustrantă pentru toată lumea, căci adultul nu înțelege de ce demersul lui nu are efectul dorit, iar copilul se simte copleșit, neacceptat și neînțeles. Și asta pentru că există o verigă lipsă în abordarea părintelui – ascultarea, acel soi de ascultare pentru a înțelege în profunzime universul interior al copilului, emoțiile lui.
Pentru a putea fi o influență pozitivă în viața copilului, un adult are nevoie să știe când să asculte și când să se exprime.
Când ofer acest minunat dar al ascultării de calitate, și copilul devine mai deschis și mai dispus să mă asculte. Pentru mine aceasta este adevarata traducere în fapt a respectului și fundamentul pentru o relație profundă și autentică pe termen lung.
Nu este nicio îndoială că este nevoie de efort pentru a-ți crește copilul empatic în societatea de astăzi. Dar de ce ar prefera un părinte această abordare a metodelor tradiționale (pedeapsă/recompensă), care dă rezultate imediat?
În mod cert, a alege să faci din empatie, respect, compasiune, ascultare de calitate, apreciere autentică, practici ale interacţiunii de zi cu zi cu copilul tău necesită mai mult timp, mai multă energie şi implicare decât a merge pe sistemul pedeapsă-recompensă sau pe reacţii automate la comportamente date. Abordarea empatică presupune pentru părinte şi lucru cu sine, conştientizarea propriilor emoţii şi nevoi, compasiune faţă de propria persoană.
Cred însă că lucrurile încep să capete un cu totul alt sens dacă ne gândim la efectele pe termen lung ale reacţiilor noastre şi la ce încercăm de fapt să construim ca părinţi. Pentru că, dacă obiectivul meu este ca din demersul de parenting să iasă un adult încrezător, empatic, care să funcţioneze sănătos în lume şi să fie capabil să clădească relaţii de calitate cu semenii lui, iar între noi doi să se consolideze o legătură bazată pe încredere, iubire şi împărtăşire, îmi este clar că nu voi ajunge să obţin aceste lucruri decât dacă ele se vor regăsi în abordarea mea încă de la început.
Pe scurt, copilul meu va deveni un adult empatic dacă el va trăi empatia în relaţia noastră (unul dintre motivele pentru care adulţii din societatea de astăzi dau adesea dovadă de atât de puţină înţelegere şi empatie este însuşi faptul că nu au avut parte de ele în anii formării lor); va deveni un adult încrezător, dacă eu voi alege abordări de parenting care să nu-i lezeze stima şi încrederea în sine; se va bucura de relaţii frumoase, bazate pe colaborare, dacă relaţia noastră va fi o oportunitate de învăţare a colaborării; va deveni un adult capabil să ia decizii, dacă îi ofer ocazia să-şi exerseze această abilitate – bineînţeles, adaptat vârstei.
În acest proces, ne şi bucurăm unul de altul mai mult, mesajele care circulă între noi sunt mai constructive, ajungem mult mai uşor la cooperare, respectul nu mai este doar o formă, ci o atitudine profund interiorizată. Iar iubirea necondiţionată este acolo, vie, prezentă în viaţa de zi cu zi, nu doar la nivel declarativ.
De ce este “trebuie” un cuvânt care ar fi bine să dispară din comunicarea cu cei mici?
Din punctul meu de vedere, trebuie este un cuvânt care ar fi benefic să dispară din orice comunicare, cu oricine. Îmi răpește din bucuria de a face o acțiune când mi-l spun mie, și trezește animozitate când îl spun altcuiva. Cuvântul Trebuie lovește într-o nevoie esențială a ființei umane, nevoia de autonomie, de a alege. Mult mai benefic mi se pare să înțelegem sensul unei acțiuni și să alegem să o întreprindem pentru că vedem ce nevoi valoroase poate împlini ea.
Ca să fie mai clar, voi da un exemplu simplu: Trebuie să mă trezesc în fiecare zi la ora 6. Versus: Aleg să mă trezesc la ora 6 pentru că asta îmi permite să îmi beau în liniște cafeaua și să stau de vorbă cu soțul meu înainte să se treazească fetița mea.
Dacă îmi tot repet prima variantă, am tendința să mă identific cu obligativitatea acțiunii și cu ce îmi lezează ea – odihna, poate. Voi considera că fac asta pentru că nu am de ales, voi fi morocănoasă, voi începe ziua prost.
În cazul al doilea, mă conectez la ceea ce îmi aduce benefic trezirea la ora 6 – conectare cu soțul meu, un pic de timp pentru mine, eficiență -, și energia mea este cu totul alta.
Nu știu alții cum sunt, dar eu prefer a doua variantă în viața mea.
Același principiu este valabil și în relația cu cei mici. Vom vedea că la un trebuie copiii au tendința de a răspunde cu nu vreau. Nu pentru că sunt căpoși, ci pentru că sunt oameni, cu nevoie de autonomie și de a alege. Când le vorbim însă despre sensul acțiunii pe care vrem să o întreprindă, devin mai cooperanți, mai deschiși. În loc de “trebuie” să te duci la culcare, mult mai benefic mi se pare să le vorbim copiilor despre nevoia de odihnă și rolul ei în a ne menține sănătoși și bine dispuși. Asta nu înseamnă că se vor băga imediat în pat, însă se vor conecta cu motivul pentru care facem această cerință, se vor conecta cu beneficiile și sensul acțiunii.
Pe termen lung, scopul este acela de a întreprinde acțiuni pentru că înțelegi valoarea lor, nu pentru că sunt impuse. Cred sincer că a-l scoate pe trebuie din vocabular și din conștiință ne poate îmbunătăți calitatea vieții.
Care este cel mai complex proiect pe care l-ai realizat și care au fost rezultatele lui?
De departe, proiectul meu cel mai drag este Educație Empatică, un program de Comunicare Nonviolentă dedicat părinților și cadrelor didactice, pe care l-am conceput acum zece ani și cu care lucrez și astăzi. M-a purtat în școli și grădinițe din toată țara și mi-a facilitat întânirea cu zeci de mii de părinți din România, Republica Moldova, Polonia, Grecia, dornici să clădească familii bazate pe iubire necondiționată, armonie și respect reciproc.
