jurnalism Archives | The Woman Magazine

Albertina Ionescu, jurnalist & TV Host: „Evoluția continuă e cheia către împlinire. Ce am păstrat mereu a fost dorința de a învăța, în orice context”

„Eleganță”, „bun gust” și „autenticitate” sunt doar câteva cuvinte care o descriu pe Albertina Ionescu, încă de la prima vedere, dar care devin din ce în ce mai întemeiate odată ce ajungi să o descoperi.

Parte din Televiziunea Română de aproape 25 de ani, pe parcursul timpului aceasta și-a dezvoltat și rafinat principii și valori solide atât în carieră, cât și în viața personală, pe care le cultivă zi de zi – de la transparență, autenticitate, respectul față de cei din jur, dorința de evoluție și empatie până la seriozitatea în muncă, echilibru și frumosul în toate aspectele vieții.

Albertina ne-a vorbit despre carieră și cum și-a construit-o, despre pasiunea pentru munca sa și valorile care o guvernează, despre industria din care face parte, lecțiile și principiile învățate și despre bucuria din propria viață. Un interviu despre eleganță și feminitate, despre echilibru și respect, despre onestitate și autenticitate, cu Albertina Ionescu.

Albertina, te vedem des la televizor și în online, iar aparițiile tale exprimă profesionalism și eleganță, de fiecare dată. Cum te-ai descrie tu pentru cititorii The Woman? Cine este Albertina Ionescu?

Albertina Ionescu este o femeie care nu se teme să viseze, să muncească din greu și să se reinventeze, rămânând mereu conectată la valorile care o definesc. Vreau să inspir și să arăt că, indiferent de provocările pe care le întâlnim, există mereu oportunități de a crește și de a învăța.

Pe parcursul carierei mele, am descoperit că televiziunea este mai mult decât o simplă meserie, este o formă de artă care ne permite să conectăm oameni, să le oferim informații relevante și să le influențăm modul în care văd lumea. Cred că fiecare apariție este o oportunitate de a transmite nu doar informații, ci și emoții, de a crea legături.

În viața de zi cu zi, mă străduiesc să păstrez un echilibru între carieră și familie, între profesionalism și autenticitate. Mă definesc valorile pe care le am: respectul față de oameni, dorința de a învăța continuu și empatia față de cei din jur. Îmi doresc ca fiecare interacțiune să fie o oportunitate de a lăsa o amprentă pozitivă asupra celor care mă urmăresc sau cu care interacționez.

Știm despre tine că ai studiat dreptul. Cum ai ajuns în televiziune și ce te-a făcut să te îndrăgostești de aceasta? Cum ai decis să rămâi și ce ne poți spune acum, privind în urmă, despre această decizie?

Deși am studiat dreptul, pasiunea mea pentru comunicare și jurnalism a fost cea care m-a condus către televiziune. Totul a început dintr-o curiozitate și o dorință de a învăța ceva nou, iar odată ce am intrat în această lume, mi-am dat seama că îmi place să fiu parte din ea.

Ce m-a cucerit a fost dinamismul, faptul că fiecare zi este diferită și că provocările vin constant.

Îți oferă ocazia de a spune povești și de a conecta oamenii.

Privind în urmă, decizia de a rămâne în televiziune s-a dovedit a fi una foarte bună pentru mine. Mi-a adus multe satisfacții și m-a ajutat să cresc atât profesional, cât și personal. Am învățat enorm și m-am redescoperit de-a lungul drumului.

Pe parcursul carierei, ai fost redactor, prezentator, parte din echipa de știri și ai realizat și prezentat proiecte importante ale Televiziunii Române. Cum ai învățat meserie? Care au fost pentru tine cele mai importante lecții la început de drum și ce ai sfătui azi o tânără care își dorește o carieră în televiziune? Cât de multă muncă este, de fapt, în spatele glam-ului de la TV?

Ohh, prin multă muncă și dedicare. Fiecare etapă din carieră a venit cu provocări și lecții care m-au format. Cel mai important, am învățat că trebuie să fii mereu pregătit să înveți ceva nou, să fii deschis și să accepți că progresul vine din încercări și, de multe ori, din greșeli.

Cele mai valoroase lecții la început de drum au fost legate de răbdare, perseverență și importanța de a avea încredere în tine, chiar și atunci când lucrurile nu ies perfect din prima.

„Totodată, mi-am dat seama cât de esențial este să îți păstrezi autenticitatea și să îți respecți valorile, indiferent de circumstanțe.”

Pentru o tânără care visează la o carieră în televiziune, i-aș spune să aibă curaj, să fie perseverentă și să nu se lase descurajată de provocările pe care le va întâlni. În televiziune, succesul vine din muncă asiduă și din pasiune, nu doar din strălucirea care se vede pe ecran.

Cât despre glam-ul de la TV, în spatele fiecărei apariții există muuuulte ore de pregătire și atenție la detalii. Glam-ul este doar vârful aisbergului, dar efortul „din culise” este cel care face totul posibil.

Îți amintești primul tău moment în direct? Mai simți astăzi emoții când intri în studio? Care este „rutina” ta înainte de live?

A fost un amestec de emoții – entuziasm, nerăbdare, dar și panică. Aveam 18 ani, nu știam prea bine ce urma să se întâmple, doar mă bucuram de experiență.

Știi, îți rămâne în minte acea senzație unică de responsabilitate, dar și de libertate de a te conecta cu oamenii. Emoțiile sunt mereu acolo, chiar și după atâția ani, dar ele s-au transformat. Nu mai sunt aceleași ca la început, ci un fel de energie pozitivă care mă ajută să mă conectez cu fiecare subiect și invitat în parte. În fiecare sâmbătă abordez subiecte total diferite, iar invitații sunt aleși cu foarte mare atenție și am emoții și pentru că am mereu oameni noi în studio. Într-un fel, emoțiile sunt un semn că îmi pasă cu adevărat de ceea ce fac.

Cât despre rutină, înainte de live am câteva momente de liniște cu mine. Îmi place să recapitulez informațiile esențiale, să mă asigur că sunt bine informată. În acele clipe mă centrez pe respirație și încerc să mă deconectez de la orice distragere, astfel încât să mă pot concentra complet pe momentul care urmează.

Cum ai spune că a evoluat industria din care faci parte de-a lungul timpului? Dar tu împreună cu aceasta? Ce ai învățat despre tine, profesional și personal, odată cu intrarea în televiziune și ai păstrat pe tot parcursul carierei?

Industria televiziunii a evoluat enorm de-a lungul timpului, mai ales cu apariția noilor tehnologii și a mediului online. Dacă la început televiziunea era mai statică, acum este mult mai dinamică și conectată cu publicul, având mereu nevoie să se adapteze.

Și eu am evoluat împreună cu ea. Am învățat să mă reinventez constant, să rămân deschisă schimbărilor și să îmbrățișez noi forme de comunicare. Profesional, am învățat că trebuie să îți păstrezi autenticitatea indiferent de cum se schimbă industria, iar personal, am descoperit că evoluția continuă e cheia către împlinire. Ce am păstrat mereu a fost dorința de a învăța, în orice context.

Spuneai așa: ***„Eu am avut același drum spre serviciu în fiecare zi și am făcut ceea ce mi-a hrănit sufletul și spiritul”*. Cum ți-ai hrănit sufletul și spiritul în cei peste 24 de ani de carieră?**

Am privilegiul de a face parte dintr-o echipă de profesioniști extraordinari, iar această colaborare este una dintre cele mai mari surse de împlinire pentru mine. Drumul spre serviciu a fost mai mult decât un simplu traseu fizic, a fost un moment de reflecție și recunoștință.

Îmi amintesc cu drag de momentele în care am sărbătorit împreună realizări, dar și de cele în care ne-am strâns rândurile pentru a depăși provocările. Aceasta este adevărata frumusețe a meseriei noastre: legătura creată între noi și impactul pe care îl avem asupra comunității.

Am învățat că a face parte dintr-o echipă nu înseamnă doar a lucra împreună, ci și a crește împreună, a ne inspira și a ne susține.

Emani eleganță și feminitate, atât în ceea ce privește job-ul tău, cât și în viața de zi cu zi. Sunt aspecte pe care le-ai învățat pe parcurs sau acestea ți-au venit natural? Cum ai defini tu frumosul? Presupune acest stil de viață anumite sacrificii?

Frumosul, pentru mine, înseamnă armonie – între ceea ce simți și ceea ce exprimi, între cine ești în interior și cum te prezinți lumii. Acest stil de viață nu neapărat presupune sacrificii, ci mai degrabă un echilibru. Poate că e nevoie de disciplină și de atenție la detalii, este un mod de a trăi frumos.

Iar feminitatea a fost întotdeauna importantă pentru mine, dar aș spune că am învățat să o rafinez pe parcurs… este under construction permanently.

În aceeași idee, cum rezonezi cu statementul ”timeless over trends” și cum îl materializezi în viața ta profesională și în alegerile fiecărei zile? Dacă ar fi să ne dai câteva exemple de momente timeless din viața ta, care ar fi cele pe care ai vrea să ni le împărtășești?

„Cred că ceea ce este cu adevărat valoros și frumos nu se demodează niciodată.”

Mereu aleg autenticitatea și calitatea în locul tendințelor trecătoare. Un exemplu timeless din cariera mea ar fi chiar primul meu moment în direct. Acela este un moment pe care nu îl voi uita niciodată, pentru că a marcat începutul unui drum plin de provocări și satisfacții. La fel de timeless sunt și momentele în care am avut ocazia să întâlnesc oameni care mă inspiră, ale căror povești m-au atins și m-au motivat să urc și mai sus și să nu mă opresc niciodată.

Trust & Transparency – principii cheie în meseria ta. Cum ți-ai construit și încă îți construiești credibilitatea în fața publicului? Cum îl faci să aibă încredere în tine?

În meseria mea, credibilitatea se construiește în timp, prin constanță și respect față de public. Am învățat să fiu mereu corectă, sinceră și transparentă, iar publicul simte asta. Oamenii au nevoie de autenticitate, de cineva în care să aibă încredere, iar eu am încercat mereu să rămân fidelă acestor principii.

Îmi construiesc credibilitatea și astăzi prin pregătire continuă, prin respectul pe care îl am pentru cei care mă urmăresc și prin faptul că îmi asum responsabilitatea de a le oferi informații corecte, echilibrate și relevante. Sună foarte protocolar așa, însă aceasta este realitatea.

Dar dacă privim dincolo de job, cum aplici aceste principii în viața ta de zi cu zi și cum se reflectă acestea în relațiile tale cu oamenii din jur?

Aceste principii de încredere și transparență sunt esențiale și în viața de zi cu zi. În relațiile personale, le aplic prin sinceritate, deschidere și respect pentru cei din jur. Cred că pentru a construi legături autentice, trebuie să fii onest și să oferi încredere. Încerc să fiu o persoană pe care oamenii din jurul meu să se poată baza, fie că este vorba de prieteni, familie sau colegi.

Ca persoană publică, cum reușești să trasezi granița între viața publică și cea privată? Cât de transparentă ești cu persoanele care te urmăresc și care sunt acele momente pe care preferi să le păstrezi doar pentru tine?

Social media mi-a oferit ocazia de a crea o conexiune mai profundă cu publicul meu, permițându-mi să arăt nu doar latura profesională, ci și pe cea umană.

Îmi place să împărtășesc momente din viața de zi cu zi, cum ar fi activitățile cu familia, pasiuni, hobby-uri sau pur și simplu gânduri și reflecții personale. Cred că această transparență ajută la construirea unei relații de încredere și autenticitate. Îmi doresc să arăt că, dincolo de aparițiile de pe ecrane, sunt o persoană obișnuită, cu bucurii, provocări și momente de vulnerabilitate.

Cu toate acestea, există și momente pe care aleg să le păstrez doar pentru mine și pentru cei dragi.

Astfel, transparența pe care o cultiv este, uneori, selectivă, menită să creeze un dialog deschis și sincer, dar care respectă și limitele personale.

Acum, la finalul interviului, ne poți împărtăși câteva principii pe care le aplici în viața profesională și personală? Care sunt valorile după care te ghidezi? Cine sunt oamenii cu care te înconjori? Cum alege Albertina să își trăiască viața?

Principiile pe care le aplic atât în viața profesională, cât și în cea personală sunt onestitatea, respectul și dorința de a evolua mereu.

Rămân fidelă valorilor mele, să mă înconjor de oameni care împărtășesc aceleași principii și care mă inspiră. Familia și prietenii apropiați sunt cei care mă mențin echilibrată și conectată la ceea ce este cu adevărat important. Albertina alege să își trăiască viața simplu, cu autenticitate, punând preț pe frumusețea momentelor și pe relațiile de calitate.

„Cred cu tărie că ceea ce contează la finalul zilei este cum îți trăiești viața, cum îi tratezi pe cei din jur și cât de multă bucurie reușești să aduci în propria viață.”

O întrebare care ți-ai fi dorit să îți fie adresată într-un interviu și răspunsul la aceasta:

Hmmm… „Care este motivația ta profundă în tot ceea ce faci?”. Iar răspunsul meu ar fi că motivația mea provine din dorința de a inspira și de a aduce valoare în viețile oamenilor. Vreau să contribui la o lume mai bună prin informație și povestiri relevante.

3 cuvinte care îți descriu stilul personal: Minimalist, atemporal, elegant.

Ce nu îți lipsește niciodată din geantă? – Sunt dependentă de lip balm, așa că am în fiecare geantă câte unul, pe birou, în mașină…

Dish-ul favorit: Pastele al dente cu sos AOP si creveți. Dar întotdeauna cu familia, doar așa au gustul perfect… bucuria mesei împreună.

Note to self: Rămâi deschisă la oportunități, nu te teme să înveți din greșeli și nu uita niciodată să apreciezi fiecare moment.

Redactor: Mara Lazăr

–

Interviul face parte din ediția print The Woman 2024-2025 – TRUST & TRANSPARENCY. Aceasta poate fi achiziționată de aici.

Timea Honț, jurnalist: „Odată documentate, poveștile devin experiențele tale de viață”

Timea Honț a studiat jurnalismul la Cluj-Napoca, unde a întâlnit și o perspectivă diferită a profesorilor germani, ceea ce a determinat-o să își continue studiile la Viena. După ce a trecut printr-un „cantonament care i-a format o viziune multidisciplinară”, s-a întors în țară, unde, la Casa Jurnalistului a învățat ce înseamnă cu adevărat să sapi după o poveste.

De-a lungul timpului a scris despre alegeri și proteste, despre sărăcie și violență domestică și a fost premiată pentru materialele sale, premii despre care Timea ne spune că se datorează întregii echipe din care face parte.

Ne-a povestit despre cariera ei în jurnalism și drumul până aici, despre calitățile pe care un om în domeniu ar trebui să le aibă, despre proiectele sale, cum își alege subiectele și cum își pun acestea amprenta asupra sa. Ne-a vorbit și despre UNFINISHED LOVE STORIES, un proiect editorial al EIDOS FOUNDATION, unde sunt publicate povești reale de iubire contemporană romantică, părintească, de natură, de sine sau de viață în general.

Timea, cum te-ai îndrăgostit de jurnalism și care a fost momentul în care ai știut că vei face din el o carieră?

Jurnalismul a fost cu siguranță prima mea iubire, dar nu și singura. M-am îndrăgostit de ideea acestei meserii încă din liceu, înainte să înțeleg ce înseamnă ea cu adevărat. Au urmat ani de studenție în care ne-am cunoscut mai bine, ne-am mai și certat, am descoperit și alte pasiuni, până ce am ajuns să luăm o pauză, pentru ca apoi să ne regăsim mai maturi și mai încrezători în viitorul nostru împreună.

Acum avem o relație deschisă: am mai mereu un subiect în lucru, dar jonglez și cu alte proiecte culturale sau sociale.

Ai studiat jurnalismul la Cluj și Viena. Cum a fost pentru tine perioada studiilor? Cum a fost să studiezi în afară, comparativ cu România? Cu ce lecții te-ai întors din Viena?

La Cluj am studiat jurnalism în limba germană, motiv pentru care am avut norocul de a avea și profesori din Germania și de a vedea lucrurile și din altă perspectivă. Nu că ar fi fost profesorii noștri mai prejos, dar pur și simplu era o diferență de metodologie – de regulă învățam despre istoria jurnalismului, teorie, modele de comunicare, pe când atunci când aveam workshopuri cu profesori din Germania lucrurile deveneau practice: ieșeam să filmăm, simulam un studio tv, ne apropiam mai mult de realitatea meseriei. Cea mai intensă experiență a fost probabil în studioul de radio UBB unde am făcut parte din echipa care a înființat emisiunea în limba germană. Pentru mulți studenți radioul facultății a fost primul internship, locul în care și-au descoperit vocea.

În Viena am migrat spre publicitate, programul universitar în care m-am înscris era gândit per total ca o practică cu profesioniști din domeniu. Toți profesorii noștri erau experți media, directori de televiziuni, specialiști in marketing, fondatori de agenții, copywriteri cu experiența. A fost ca un cantonament care cred că mi-a format o viziune multidisciplinară în zona comunicării. Am jonglat probabil cu toate rolurile din domeniul comunicare, de la PR, la design, de la marketing la dtp, de la campanii outdoor la realitate augmentată.

Ai învățat ce înseamnă să sapi cu adevărat după o poveste la Casa Jurnalismului, ajungând să tolerezi, să înțelegi și să iubești munca de editare. Care este și cum s-a dezvoltat pe parcurs relația ta cu scrisul?

Casa Jurnalistului a fost prima școală de jurnalism independent, crescută la firul ierbii, cu bani puțini, dar pasiune reală. La Casă am ajuns după ce am revenit în țară și am încercat să țin în același timp un job în publicitate și unul – neplătit, evident – de activist pentru Roșia Montană.

Drumul până la publicarea primul text a fost o tortură. Eram extrem de nesigură, atât pe scriitură, cât și pe relevanța informației redate. Poate cea mai importantă lecție din acea primă experiență a fost vulnerabilizarea față de editori (toți colegii din redacție editau textul), apoi expunerea și asumarea față de public. După alte câteva texte m-am împrietenit cu procesul și am învățat să apreciez ajutorul fără să-l percep ca o critică.

Între timp, am interiorizat mai mult ideea că nu contezi tu așa de mult, nu contează cum te percepe pe tine publicul, ci mesajul pe care îl transmiți și impactul pe care îl are povestea ta, cum le schimbi viața celor despre care scrii și celor care te citesc.

Ce ai spune că trebuie să aibă un jurnalist adevărat? Dar dacă vorbim de tinerii la început de drum, ce i-ai sfătui înainte să pornească pe acesta?

Să aibă principii puternice, dar certitudini puține. Să identifice mentori și să aibă curaj să-i abordeze. Să nu se agațe prea mult de calificările pe hârtie, ci de experiența reală. Să pună mai mult preț pe meseria ca stil de viață decât ca titulatură. Să nu fie perfecționiști. Să fie o portavoce pentru dreptate.

Scrii despre alegeri și proteste, despre sărăcie și violență domestică. Cum te marchează poveștile pe care le documentezi și apoi le pui în cuvinte?

Dacă alegi jurnalismul narativ – reportaje, portrete, subiecte de amploare ale căror documentare se întinde pe câteva săptămâni sau luni – inevitabil te implici și emoțional, pentru că asta e și miza demersului: să te adâncești într-o lume puțin cunoscută, să redai în mod autentic o perspectivă din mijlocul unei realități în care trăiește o comunitate. Odată documentate, poveștile devin experiențele tale de viață.

Cum îți alegi subiectele despre care scrii? În ce fel sau măsură contează reacția publicului pentru tine? S-a schimbat vreodată stilul tău de scriere sau abordare în funcție de acesta? Cât de des scrii cu gândul la public?

Mă preocupă mai ales subiectele sociale – egalitatea de gen, drepturile minorităților, educația în comunitățile sărace – și rezonez cu proiecte care creează punți între diferite comunități sau discipline și testează noi metode de a spune povești.

Interesul public e premisa jurnalismului de calitate. Fiecare material trebuie scris cu gândul la public, dar asta nu înseamnă că trebuie dictat de el. Părerile vor fi mereu împărțite, un material nu va fi apreciat de toată lumea, dar scopul nostru nu ar trebui să fim plăcuți și iubiți, ci să vorbim despre subiecte importante pentru societate.

Legat de stilul de a scrie: În primii ani am învățat o lecție importantă pe care mi-am împrospătat-o de curând, când am citit recomandările lui Daniel Jones, fondatorul Modern Love. E important să îți găsești vocea și să-i vorbești cititorului de pe picior de egalitate. Dacă ești arogant și ai impresia că le știi pe toate, se va simți. Dacă pici în cealaltă extremă și te victimizezi, tot nu vei reuși să transmiți eficient o poveste. În schimb, dacă abordarea ta e una de sinceră curiozitate, cititorul te va urma în toată călătoria pe care o construiești în text.

De-a lungul carierei munca ți-a fost apreciată, primind premii precum Superscrieri sau Eppy. Cum simți aceste recunoașteri și cum contează acestea în munca de jurnalist?

Jurnalismul de profunzime, longform este de cele mai multe ori muncă de echipă. La fel și premiile primite sunt tot pentru munca întregii echipe. De obicei, sunt o confirmare că ești în companie bună și pe drumul cel bun, că munca ta contează.

Cel mai nou proiect în care ești implicată se numește UNFINISHED LOVE STORIES. Ce ne poți spune despre acesta? Ce te-a făcut să te implici și cum crezi că ajută acesta cititorii?

UNFINISHED LOVE STORIES este un proiect editorial al EIDOS FOUNDATION, pornit din convingerea că poveștile adevărate pot inspira, vindeca și încuraja oamenii să exploreze cât mai multe valențe ale relațiilor moderne, învățând din poveștile altora.

Avem ca sursă de inspirație Modern Love, cea mai citită rubrică a The New York Times, lansată în 2004 de Daniel Jones. Sub îndrumarea lui, ne‑am propus lansarea rubricii în variantă autohtonă, unfinished. Ideea a apărut acum doi ani, după ce fondatorul Modern Love a participat la festivalul Unfinished, organizat de Fundația Eidos. Echipa fundației a lansat un call la care comunitatea festivalului a răspuns cu mult entuziasm (peste 100 de povești trimise!), apoi cele mai bune texte au fost alese chiar de către Daniel Jones și citite în cadrul evenimentului de către actori profesioniști. Succesul inițiativei a arătat o nevoie puternică de a împărtăși povești personale, reale, uneori dureroase, dar vindecătoare. Platforma pe care o vedeți acum – unfinishedlove.ro – e gândită ca un proiect editorial de sine stătător pe care veți găsi povești personale, experiențe reale, obstacole înfruntate, mici victorii personale.

Pentru lansarea proiectului am editat 12 texte lungi și 10 scurte, împreună cu colega mea, Nicoleta Rădăcină. Ne-a surprins faptul că lumea în general nu alege să scrie despre poveștile romantice. Sunt altele mai adânci, definitorii, care se vor spuse mai urgent sau pe care autorii simt că le pot da mai departe ca pe un cadou, cu toată experiența și înțelepciunea lor – o poveste despre cum îți reconstruiești imaginea de sine după un accident, o epopee despre ce înseamnă să nu renunți la ideea de a avea un copil, o călătorie întâmplătoare care îți reconfigurează viața și conceptul de iubire, o prietenie care te învață cum să te iubești pe tine.

La UNFINISHED LOVE STORIES căutăm povești de iubire reale, de‑o viață sau de o clipă, incomplete sau împlinite, pentru partener sau familie, despre prietenie sau identitate. Publicăm aceste povești pentru că ne unesc. Un text scris e o problemă pe jumătate vindecată – o spun psihologii și o spun autorii noștri după aproape fiecare text pe care îl declarăm final. „Ce bine mi-a prins toată experiența. Sper să și ajute pe cineva”. Așa că, dacă simți că ai o poveste care se vrea spusă, scrie-ne la editorial@unfinishedlove.com.

Cum vezi nevoia unei astfel de platforme cu texte, într-un moment în care aplicațiile precum TikTok par cele câștigătoare? Mai citesc oamenii astăzi?

Într-adevăr, trăim în mare parte pe feeduri, chaturi, reeluri și ne luăm din ce în ce mai puțin timp ca să citim investigații sau reportaje de amploare. Deși e greu să te informezi din headlineuri și imagini izolate, cel mult poți afla o știre sau îți poți confirma întări o opinie.

Noi, jurnaliștii, ne dăm peste cap inventând tot felul metode de a împacheta informația mai atractiv, de o face mai digerabilă, mai ușor de parcurs și reținut. E greu să te iei la întrecere cu timpul care curge parcă tot mai repede și să-i convingi pe oameni să citească ceva la care ai muncit câteva săptămâni, uneori și luni de zile. Platforma noastră nu face excepție. Totuși, fiind vorba de experiențe personale, cred că oamenii o vor vedea ca pe un jurnal colectiv, vor fi atrași ca de o poveste care se completează cu fiecare eseu publicat.

Dincolo de partea profesională, ce ne poți împărtăși despre tine? Ce faci când nu documentezi, scrii sau editezi? Cum arată timpul tău liber?

M-am obișnuit ca timpul meu liber să fie dedicat tot proiectelor și oamenilor cu care lucrez. Prietenii îmi sunt de multe ori colegi și invers. Berile noastre se transformă în brainstorminguri, cafelele sunt ocazii să-ți dai și un status update, drumețiile sunt ca un teambuilding. Weekendurile recuperez ce nu apuc să fac în timpul săptămânii, dar se întâmplă și ca o zi de miercuri să mă găsească pe plajă și una de joi cotrobăind prin librării. Cam așa arată viața (mea) de freelancer.

În rest, când chiar îmi iau o pauză, îmi place să fac scufundări, să descopăr picturi murale pe străzile orașelor pe care le vizitez, să evadez în alte lumi când merg la festivaluri de film și teatru și să mă regăsesc citind pe prispa casei de la țară în care mi-am petrecut verile din copilărie.

Cum este să primești povești de iubire ca full time job? – Într-un cuvânt: copleșitor. În sens bun. Am intrat în acest proiect din dorința de a învăța din poveștile altora, dar nu credeam că lecțiile vor fi atât de intense și atât de diverse. În poveștile trimise găsești înțelepciune, reziliență, dor, iubire de sine. Dincolo de întâmplări, acțiuni, învățăminte, scopul proiectului este să redea această diversitate a perspectivelor, ca un dialog între noi – cei care ne întâlnim pe platformă, fie ca autori, fie ca cititori.

Ca freelancer sunt obișnuită să lucrez în cafenele, taxiuri, în aeroport, unde se întâmplă să se lege ideile sau să intre mesajele. De când cu acest proiect, opțiunile mi s-au restrâns considerabil, pentru că mă emoționează foarte tare poveștile la care lucrez. Încă nu simt că e socially acceptable să plângi în fața laptopului. În plus, ai nevoie de un anumit spațiu mental ca să te poți adânci cu adevărat într-un text și să fii cât mai util în editarea lui.

Cel mai frumos lucru pe care l-ai scris în ultima vreme: În ultimii doi ani, mi-am petrecut mare parte din timp într-un centru de re fugiați. Parțial ca voluntar – am organizat un sistem educațional alternativ pentru comunitatea ucraineană –, parțial ca reporter. Textul meu preferat e despre ceremonia de absolvire a adolescenților ucraineni la care am surprins cel mai frumos curcubeu pe care l-am văzut vreodată. Și sub el cel mai entuziast și plin de viață dans al unor adolescenți care încep un nou capitol al vieții departe de casă, goniți de război.

Cel mai frumos lucru pe care l-ai citit în ultima vreme: Evident, una dintre poveștile de pe unfinishedlove.ro. Un text despre o pisică albă și pufoasă ca un nor care toarce ca un tractor ucrainean. E un text care pornește de la (doar o pisică), dar atinge subiecte ca dedicarea unui partener și compromisurile de dragul omului iubit, identitate, (auto)salvare, război și un dor anticipat greu de pus în cuvinte, dar pe care autoarea textului ți-l lipește de suflet.

3 calități ale unui jurnalist bun, din punctul tău de vedere: Lucrează în interesul public, sincer și responsabil

Știe să împartă – un subiect, resurse, cunoștințe

Își face propria rețetă de lucru, e autentic

Desertul preferat: brownie cu înghețată (în loc de felul principal)

Note to self: It’s not you, it’s me

–

Editor:

Tineretul devalizat. Moștenirea UTC, anchetă semnată de către Paula Herlo, lider de audiență

Duminică, la România, te iubesc!, Paula Herlo a prezentat Tineretul devalizat. Moștenirea UTC, o anchetă despre un patrimoniu uriaș lăsat moștenire de părinții și bunicii noștri – cluburi, baze sportive, spații de agrement care au ajuns fie pe mâna unor oameni care nu au știut să le administreze, fie au făcut afaceri cu ele. Paula ne-a arătat că potențialul acestor locuri nu a fost pus în valoare, iar tinerii care ar trebui să beneficieze de pe urma lor sunt lipsiți de acest drept.

România, te iubesc! a condus duminică seară topul preferințelor telespectatorilor și a înregistrat 3.9 puncte de rating și 19.2% cotă de piață în rândul publicului național, cu vârsta cuprinsă între 21 și 54 de ani, din categoriile ESOMAR ABCD, în timp ce televiziunea de pe poziția secundă a obținut 2.5 puncte de rating și 12.3% share.

„Tinerii au nevoie de aceste case în care se simt auziți, înțeleși, în care să socializeze și să învețe. Aceste locuri sunt ale lor, lăsate moștenire de părinții și bunicii care au plătit pentru ridicarea lor. Iar autoritățile și politicienii trebuie să-i asculte și, mai ales, să-și ia gândul de la afacerile care se pot face cu aceste terenuri și clădiri și să investească timp scriind proiecte și legi care să ajute o generație care vrea să se facă auzită”, a spus Paula Herlo.

România, te iubesc! revine duminica viitoare, de la 18:00, cu o nouă anchetă. Emisiunea poate fi vizionată, în avans, pe VOYO.

Dite Dinesz: „Ziua aceea, prima filmare într-un loc izolat, a fost ziua în care Dumnezeu mi-a dăruit un sens”

Povestea jurnalistei Dite Dinesz, reporterul din cadrul proiectului „Izolați în România”, este despre povești, 150 de povești de viață ale unor oameni care au ales viața departe de tot, mai puțin de ei și trăirile lor.

Ce te-a determinat să îți dorești o carieră în jurnalism și cum ai pătruns în această lume?

Gândul meu, la care ţineam foarte mult, era să devin profesoară de română. Credeam că îmi place să fiu în clasă, cu elevii. Până am avut de predat în ultimul an de facultate, chiar am muncit pentru acest gând al meu. Dar fiind la catedră am înţeles că nu am răbdare cu mine, într-un singur loc atâtea ore…O întâmplare, un anunţ: ,,căutăm reporteri” şi timpul a fugit.

Abia anul acesta, după mulţi ani de la absolvirea facultăţii, m-am reîntâlnit cu pasiunea mea, româna, fiindcă eu sunt profesoară de română a fiului meu! Îmi place, mă bucur pentru fiecare analiză gramaticală reuşită, ştiu că sunt un profesor bun, dar jurnalismul este darul meu de la Dumnezeu, un dar atât de frumos, încât nu aş fi ştiut să îl cer sau să îl visez niciodată !

Care ar fi fost a doua meserie, pe lista de opțiuni, pentru care ai fi optat dacă nu ai fi ales acest domeniu? De ce?

Să vorbeşti cu oameni, să îi asculţi, să te pui în locul lor şi să povesteşti apoi ca şi cum ai fi în locul lor, să plângi sau să te bucuri cu ei, nu e vorba de meserie…E o stare ce nu poate fi înlocuită.

Cât timp eşti reporter pe teren devii om foarte, foarte sensibil şi atent. Ceva din tine pleacă spre cel din faţa ta, dar mult mai mult şi mai puternic e ceea ce primeşti. O întâlnire între mine si cel care acceptă – cât îi sunt de datoare că acceptă – să stea în faţa camerei – e un moment aproape rugăciune. Fiecare cuvânt al lui creează o lume, pe care eu mai apoi o aşez într-o înşiruire de vieţi. Cu ce aş putea înlocui toate acestea…Deci răspunsul ar fi: tot reporter, şi tot aici.

„Izolați în România” este un proiect care a început acum mai bine de 10 ani. Cum s-a născut acesta și care este povestea lui?

O idee care s-a rostogolit în ani, care nu s-a oprit după trecerea genericului final. O afinitate a mea pentru munte şi tăcerea pădurii. O prietenie de peste 10 ani, cu acelaşi cameraman, Marius Danci, şi acelaşi editor, Constantin Buţă. Iar povestea lui…ceva care plănuiam să fie 12 episoade, dar care nu se mai poate opri…Am primit acum un telefon, în timp ce scriam. Mărioara mă întreabă dacă Vasile ar putea primi lemne pentru la iarnă. Sau dacă îi putem obţine pensie de handicap, că e singur, abia mai merge şi ştiu că are 100 lei pensie. Şi mulţi oameni darnici care vor pe de altă parte să ajute.

Deci e genul de proiect care, cât timp ei sunt acolo sus, nu se poate opri…Fiindcă telespectatorii generează alte întâmplări, iar noi, echipa „Izolaţi în România”, nu facem decât să îi urmăm.

Nu mai sunt doar reporter, am nevoie de energie pentru a găsi ajutor pentru cei de sus. Dar, punctual, tot ei, telespectatorii, m-au ajutat. De Crăciun am avut ideea unei campanii, Pachete pentru Izolați, mă temeam de reacții…Și-n 3 zile, 400 de telespectatori s-au înscris pentru a trimite pachete…Noi, o echipă mică, 3 plus 1 cum zic eu, adică doar reporter, cameraman, editor și prietena mea PR voluntar, Oana Romocea, ascultăm gândurile celor de sus, le ducem către telespectatori şi aşteptăm…soluţiile vin, neaşteptat de frumoase, către noi. Am vrea să facem mai multe şi aici e locul să îmi cer scuze că în goana filmărilor, montajului, a altor proiecte, nu reuşim să facem cât ne spune sufletul! Curând filmăm, iar şi gândul meu e că voi înfăptui acum ce nu am reuşit în ultimul an.

Iar Izolati în România e, de fapt, o întâmplare de acum 11 ani, o primă potecă urcată spre Luncanii de Sus, Hunedoara, o bucurie imensă după o zi de filmare. Ziua aceea, prima filmare într-un loc izolat, a fost ziua în care Dumnezeu mi-a dăruit un sens, sub forma unei idei…Nu noi ne alegem potecile şi ce bine că e aşa! De aici a fost doar un pas, prima serie, acum 10 ani, 12 episoade filmate în fiecare lună a anului, în munţi din toată România. Între două poteci ştiam întotdeauna pe care să o aleg…aşa a trebuit să fie.

Dar cu certitudine Izolaţi in România e proiectul care te întoarce spre tine, pui întrebări şi lor şi ţie, reporter, vrei să le iei regretele, ori pacea, dar, de fapt, te încarci cu toate, îi îmbrăţişezi la final pentru a îţi spune că doar reporter fiind, nu poţi să schimbi nimic…dar ajungeam la plecare să simt dorinţa de a mă închina în faţa lor, o datorie imensă îmi părea că avem în faţa lor…viaţa pe care ei o chinuiesc pentru a avea sufletul în pace!

Cât de mari sunt schimbările pe care le-ai observat acum față de anul 2006, cu privire la viața acestor oameni?

Sunt mai puţini şi atât. În rest, nimic nou. Poteca pe care merg după o pâine e aceeaşi. Iar acum, chiar dacă s-ar mai schimba ceva, e prea târziu. Cei bătrâni pleacă încet-încet, cei tineri au ales să fie izolaţi în Europa.

Care este numărul celor cu a căror poveste ai interacționat și la care poate ai fost părtașă, prin acest proiect?

Am ascultat peste 150 de vieţi. Am dat mâna cu ei cu gândul ascuns să cobor printre noi înţelepciunea lor şi cu speranţa că măcar o zi au simţit că sunt importanţi pentru noi. Ei şi acum cred că noi suntem înţelepţi, pentru că avem carte. Suntem şi noi, e drept. Dar puterea de a fi model, de a fi icoană pentru alţii, o au numai ei…

Care consideri că sunt nevoile reale ale oamenilor care trăiesc în zonele izolate? Putem vorbi atât despre trebuințele de bază, cât și despre educație, perspective de viitor etc.

Şcolile se închid. Fără medic trăiesc de când se ştiu. Cei tineri au coborât. S-a dus o lume, pe care noi o închidem în filme, pentru amintire. Desigur că mai încercăm, campanii, medici pe munte, pachete…Ce e mai bine pentru ei, să rămână în lumea lor, ori să le ducem lumea noastră sus…? Foarte mulţi telespectatori au urcat către ei, cu câte o pâine, cu medicamente. Ei au făcut deja ceva pentru a schimba viaţa lor. Ar mai fi bătrânii singuri, pentru care nu există un stat şi ajutoare sociale. Cum să ajungă un asistent social în vârf de munte?Dacă nu s-a schimbat nimic în 10 ani, nu mai cred că instituţiile sunt cele care pot urca poteca…Doar noi, oamenii de rând, şi Dumnezeu, cel care le poartă de grijă.

Cât de mult trebuie să se implice un jurnalist în astfel de cazuri? Cât de mult te-ai implicat tu și care este motivația ta zilnică cu care mergi mai departe?

Cred că reporterul trebuie să fie şi asistent social, atunci când e nevoie. Reportajul nu se încheie odată cu genericul final. Azi, când omul e dependent de sisteme, un reporter, ce are viziunea de ansamblu asupra sistemelor, poate aduce lumină multă. Şi ne uităm în jur şi vedem mulţi jurnalişti lideri de campanii. Pentru că într-o zi au fost copleşiţi de poveştile care nu se opreau odată cu genericul final. Poate şi eu aş fi obosit, aş fi rămas doar cu partea de asistenţă socială, dacă nu erau încă atât de mulţi acolo sus, care mai au ceva de spus.

Am multe numere de telefon şi bucuria că mă sună de acolo…Să mă întrebe dacă am pace…Da, ei îmi aduc pace şi dor când nu urc mult timp. Nu ştiu ce se creează la spovedanie între preot şi cel ce se spune, ştiu însă că între mine şi cel din faţa mea e o recunoaştere, absolut neîntâmplătoare.

Să mă opresc ar însemna să nu recunosc puterea acelor momente, ori eu sunt dependentă de clipele când lumea se opreşte. Marius Danci, cameraman, îmi face semn să încep şi…în locul lumii pe care o ştim şi eu şi tu, telespectator, se deschide ceea ce nu vedem, ce nu auzim, ceea ce e în noi, e al nostru, dar nu e spus, fiindcă nu avem timp…

Interviul e, de fapt, timpul de a urca prin om în lumea noastră, de care nu avem timp…Interviul e timpul citit astfel…Interviul e bucuria de a asculta un om şi e bucuria mea de a mă îndepărta de ceea ce se vede şi a trăi în ce nu se vede…e întâlnirea cu partea izolată din noi…Cum să renunţi la aşa dar…?

Ce sfaturi ai oferi jurnaliștilor la început de carieră?

Să citească regulile şcolilor de jurnalistică în primul an de facultate. Apoi să înceapă să îşi iubescă interlocutorii, să simtă că fiecare întâlnire e un drum spre altceva. Şi să caute acel altceva. Să nu obosească să trăiască vieţile altora. Şi să spună povestea după ce au plâns şi râs împreună cu ei…Nu pe fugă, fiindcă de atâta confort, nu mai avem timp decât de cuvinte care răscolesc. Iar când ajung acasă să dăruiască, ca un dar, momentele unice pe care le-au trăit ei…Iar aceasta e partea cea mai grea, recunosc…obosit, tu însuţi, să mai scrii un reportaj la fel de bun ca acel difuzat pe ecran!

Care este efectul dualității dintre Femeia Dite și Jurnalista Dite asupra echilibrului tău? Cât de mult te marchează experiența de ,,pe teren”? Reușești să „treci podul” înapoi sau e imposibil să nu aduci și „bagaje” la întoarcere?

Eu sunt 150 de Izolaţi, zeci de poteci, acelaşi cameraman, Marius Danci, acelaşi editor, Constantin Buţă, o prietenie datorată acestui proiect, Oana Romocea, familia mea. Când filmez uit cine sunt. Când nu mai filmez sunt mult timp ceea ce am filmat, cu gândul acolo…dar sunt eu, după filmări, cu ai mei. Nu uit, dar am grijă să trec podul, trebuie!

Ce alte pasiuni ai?

Sunt mamă și aceasta e cea mai frumoasă și mai importantă pasiune a mea. Și e cea care îmi ordonează, ierarhic, toate celelalte gânduri. Nu știu decât două stări…mamă și reporter printre oameni. Restul vine și pleacă după cum mai au câte un loc!

Care sunt proiectele tale de viitor?

Să scriu şi să filmez…Viaţa e o potecă!

Dacă ai putea să te caracterizezi, în doar 3 cuvinte, care ar fi acelea?

Mamă. Reporter. Şi credinţă.

sursă foto: arhivă personală

27 de ani dedicați presei. Despre importanța informației, cu jurnalista Ruxandra Hurezean

Ruxandra Hurezean a absolvit Facultatea de Filosofie din Cluj-Napoca, cu specializarea Sociologie. Lucrează în presă de peste 25 de ani, timp în care s-a specializat în reportajul social. A condus redacții și a contribuit la înființarea de publicații, lucrând atât pentru presa locală, cât și cea națională. A trecut dincolo de știrile care durează, știm bine, o zi și este autoarea a cinci volume de reportaje și proză scurtă. A fost premiată în mai multe rânduri de către Asociația Profesioniștilor din Presă Cluj și a primit „Premiul Mass-Media” al Ambasadei Germaniei la București pentru reportajele privind istoria și prezentul minorității germane din România. În anul 2017 a primit premiul Festivalului Internațional de Carte Transilvania pentru „Cartea jurnalistului”.

Am rămas în presă și fac asta de 27 de ani acum. Am trecut și dincolo de paginile ziarelor, am scris cărți. Poate pentru că simțeam efemeritatea presei, relativismul ei, am trecut la munca de „arhivar” al ei și am pus undeva între coperțile unor cărți ce am crezut eu că este relevant și demn de păstrat din munca mea de jurnalist. Nu regret că am rămas consecventă presei, timp de atâția ani, consider că și lumea m-a schimbat pe mine așa cum presa schimbă uneori, lumea. Și când spun asta mă gândesc că de fapt, m-a îmbogățit.

În interviul acordat The Woman, Ruxandra ne împărtășește din experiențele din meseria de jurnalist și trasează motivele importante pentru care presa este esențială într-o societate care se vrea a fi sănătoasă.

Documentarea face parte din rutina, dacă îi putem spune așa, a jurnalistului. Ruxandra trăiește aceste experiențe nu ca pe un lucru neapărat de făcut, ci ca pe o experiență din care cu siguranță va avea ceva de învățat: Când mă pornesc spre oameni, să documentez subiecte și ajung în casele lor, la patul spitalului sau în singurătatea caselor de pe munte, uit de presă. Nu la ea mă gândesc. Nu mai sunt jurnalist. Sunt un om care s-a întâlnit cu alți oameni. De cele mai multe ori începem să povestim, la un moment dat le spun că sunt de la ziar, că facem un reportaj și le cer permisiunea să folosesc ce vom povesti. Dar cunoașterea noastră a început deja. S-a creat o legătură. Deschiderea spe dialog este esențială pentru reușita unui demers jurnalistic. Poate că nu este o altă meserie în care acest lucru să conteze la fel de mult.

Pe de altă parte, evocând experiențele dintr-o altă latură a jurnalismului, cea care ține mai mult de cei care dăunează într-un fel sau altul bunului mers al societății, abordarea se schimbă: Nu la fel se întâmplă când te apropii de cei responsabili cu ce nu se întâmplă bine, vinovați de nereguli. Când te apropii de „călăi”, nu de „victime”, lucrurile stau altfel. Îi vei simți imediat. Vor sări arțăgoși, vor trânti ușa sau te vor înjura, te vor pofti afară. Dar vei merge mai departe, pentru că meseria ta te obligă să ajungi acolo unde cititorii tăi nu pot ajunge, să pătrunzi unde ei n-au pătruns și să întrebi pentru ei, ce ar vrea ei să întrebe. Nu e foarte complicat, la un moment dat ajungi să o faci natural, devii parte a lumii pe care o reprezinți și dacă îți pasă, reușești.

De ce a ales presa? Pentru că, așa cum mărturisește, a simțit că are puterea, ca jurnalist, să schimbe ceva nu doar prin efectul pe care încearcă redacțiile să îl producă în zona de decizie a societății, ci și prin ceea ce trezește în mintea oamenilor: Punând întrebările potrivite, un jurnalist creează o anumită stare de spirit, trezește îndoieli, invită la introspecție. Pe medicul de țară, pe primarul blazat sau pe funcționarul albit în rutină, un jurnalist iscoitor îl poate trezi, îi poate oferi prin indrăzneața lui abordare, prin exteriritatea intervenției, o nouă perspectivă, un imbold. Lumea de care ne ocupăm este făcută din lucruri mărunte, în primul rând ele ne ies în cale, dar ea trebuie privită și la macroscară, din avion cum se spune. Trebuie să ai întotdeauna cu tine și microscopul și ocheanul. Iar perspectivele acestea complementare sunt avantajul, atuul jurnalistului. Dacă îl are sau nu-l are, doar de el depinde. Dar el are puterea de a oferi o imagine de ansamblu.

Importanța presei o definește printr-o comparție greu de uitat. Ruxandra spune că jurnaliștii sunt un fel de cercetași de război, care merg în fața trupelor să adulmece pericolul și le anunță unde se află, anunță de unde vine răul: Dacă ar trebui să prezentăm sintetic puterile, îndatoririle și utilitatea ei, ar trebui să spunem că sursele ei te pot conduce spre adevăr, iar fără adevăr e greu să te descurci, să acționezi corect. Presa prezintă mai multe puncte de vedere, mai multe instanțe, nu este unilaterală prin ea poți ajunge mai ușor la adevăr, iar adevărul despre realitatea din jur te va ajuta să o schimbi. Sau să o multiplici, dacă este o realitate dezirabilă.

Când am întrebat-o care e de fapt, importanța și utilitatea presei, Ruxandra a oferit câteva puncte-cheie, utile pentru a conștientiza de ce o societate fără informație, fără presă, este una ce va cădea în derizoriu:

– dacă ești informat vei putea să găsești soluții de viață pentru tine ca individ, dar și pentru comunitate. Informația utilă, cotidiană, de la orarul autobuzelor la deschiderea unei fabrici noi, te va ghida. Te va ajuta. Sună banal, dar trebuie să ne întoarcem la banalitatea aceasta din rătăcirile cool ale unei prese manipulatoare.

– dacă presa se ocupă de problemele comunității, o face pentru toți ceilalți. Ea scormonește în măruntaiele realității. Ea stie ce se întâmplă în spitale, școli, drumuri, aer, apă, păduri. Dacă mâine apa de la robinet va fi neagră, atunci, de la radio, din ziar sau de la televizor vei afla de ce, cine e responsabil și când se va rezolva.

– presa ne apropie sau ne îndepărtează pe unii de alții. Ne ajută să ne cunoaștem. Să fim toleranți cu semenii noștri sau să ne ferim de cei periculoși. Povestea omului îl va face cunoscut și înțeles. Și doar ce înțegelem putem accepta. Liantul dintre oameni este cunoașterea. Esențială pentru supraviețuirea speciei, a societății evoluate. Iar pentru cunoaștere, comunicarea este fundamentală. Presa și asta face,comunică. Și comunică esențialul, ce este relevant pentru oameni.

– ne ajută să înțelegem evenimentele în context, face legături între ele, conexiuni. Cu alte cuvinte, procesează informația pentru a ușura orientarea publicului printre evenimente, informații. E ca și cum ai avea la sfârșitul zilei o cutie cu piese de puzzle, iar presa ti-ar așeza piesele într-o imagine inteligibilă, cu sens, care-ți va spune ceva. Ceva mai mult decât fiecare piesă în parte. Presa profesionistă, cu experiență și informată va explica pe bază de dovezi ce legătură este între un eveniment de aici și acum cu altul de altundeva sau de altcândva. Fenomenul cauză efect este esențial pentru a înțelege ce se întâmplă în jurul nostru.

– fără să-și propună, presa are și un rol moralizator, etic. Prezentând permanent faptele, ele se autoclasifică în bune și rele, în bine și rău. Sună banal, dar presa chiar este oglinda societății. Desigur, există și alte instanțe mult mai bune pentru acest rol. Însă, complexitatea situațiilor prezentate de presă, informația diversă, venind din toate domeniile reflectă, repet, chiar fără să-și propună, imaginea lumii în care trăim.O feră datele concrete pe care oamenii le clasifică etic.

– dacă rețelele de socializare arată, să zicem, ca un cartier suprapopulat, cu oameni înghesuiți în locuințele lor mici, toate la fel, un mușuroi de indivizi fiecare cu propria imagine și opinie, presa este drona din care se poate vedea și analiza și cartierul-mușuroi. Ea are capacitatea imaginii de ansablu și instrumentele necesare să extragă ce este relevant, să sesizeze fenomene, direcții de mișcare.

Concluzionând, jurnalista face conexiunea între presă și societate, în relația de interdependență necesară ca cele două să fie clădite frumos, demn, corect: În fine, presa păstrează funcțională memoria publică. Nu ne lasă să uităm ce n-ar fi sănătos. Ne reamintește atunci când avem nevoie trecutul. Presa face background-ul evenimentelor, este istoria adusă permanent în cotidian. Face background-ul vieții noastre. Veți spune că am vorbit despre o presă ideală, despre ceva ce nu există, ca la carte. Dar știți câtă nevoie e de o privire mai așezată asupra a ceea ce facem?

By Loredana Bertișan – Editor Contribuitor The Woman

Loredana este de profesie jurnalist, cu experiență de peste cinci ani în domeniu. A lucrat pentru mai multe publicații locale și naționale și a urmat mai multe stagii de formare în domeniu atât în țară, cât și în străinătate. Este absolventă a Departamentului de Jurnalism din cadrul Universității ,,Babeș-Bolyai”. Pe parcursul studiilor a descoperit că are o pasiune pentru partea de social și voluntariat, așadar a creat comunitatea Art4Education prin care se ocupă de campanii caritabile pentru copiii din satele României.

Sursă foto: arhivă personală Ruxandra Hurezean