Desemnată de 3 ori cea mai bună spadasină din lume, multiplă campioană olimpică, mondială și europeană, Anamaria Brânză mai are astăzi un vis – acela ca cineva să-i depășească rezultatele, pentru că astfel va ști „că a lăsat o moștenire”.
A văzut inițial sala de scrimă drept cel mai frumos teren de joacă și s-a îndrăgostit de costumele albe și pașii „ca de dans”. De-a lungul carierei a întâmpinat obstacole pe care le-a transformat în lecții, dar Ana Maria nu a considerat niciodată că performanța a presupus sacrificarea copilărie, ci ne spune că aceasta cere timp, dedicare, ambiție, determinare și curiozitate.
Un interviu sincer, în care Ana Maria ne povestește despre începuturile sale ca sportiv, drumul către succes și cum l-a traversat ea, încrederea în sine și dorința din spatele performanței.
Cum a ajuns copilul Ana Maria să opteze pentru acest sport? De la cine a moștenit pasiunea pentru scrimă?
Pasiunea pentru sport am moștenit-o de la părinți. Deși ei nu au performat în sport, au fost mari consumatori de sport, iar eu și fratele meu am fost crescuți în acest spirit. Scrima a apărut în viața mea datorită fratelui meu. Până la acel moment nici nu îmi puteam imagina că există un sport în care atleții se duelează precum cavalerii pe care îi vedeam în filme. Cu toate acestea, mi-a stârnit curiozitatea, iar de la prima vizită la sala de scrimă, de la primul antrenament, am ajuns să petrec peste 20 de ani pe cel mai frumos teren de joacă… sala de scrimă.
Despre întâlnirea cu acest sport ne spuneai așa: „După câteva zile eram atât de mândră și fascinată de ce învățasem încât și la școală când mă chemau profesorii mergeam în pași de scrimă”. Ce te-a atras atât de mult la scrimă? Îți amintești ce simțeai atunci?
În primă fază a fost fascinația copilului care i-a văzut pe sportivi duelându-se, costumele albe, pașii lor de deplasare pe care îi asociam cu un dans, mai apoi a apărut dorința de a fi ca ei. Știam că nu începusem scrima ca orice copil, într-o grupă de inițiere și că toți ceilalți erau mai avansați decât mine, așa că tot ce îmi doream era să recuperez, să-i ajung din urmă. Așa că profitam de orice moment pentru a exersa ceea ce învățasem. Și am făcut acest lucru încă mulți ani după ce am început să calc cu pași timizi pe drumul performanței!
La 13 ani ai hotărât să faci sport de performanță și ai plecat, lăsându-ți familia în urmă. Cum ai luat această decizie și ce a simțit copilul Ana Maria de atunci? E greu să ajungi „la performanță” în copilărie? Care sunt sacrificiile pe care le face un copil, care își dorește să ajungă campion, în domeniul sportiv?
Voi începe prin a spune că niciodată nu am considerat că mi-am sacrificat copilăria și tinerețea pe altarul performanței. Faptul că la vârsta de 13 ani am pornit în această călătorie a fost extraordinar pentru mine, chiar dacă asta a însemnat să plec de lângă familie. Faptul că la acel moment condițiile nu erau chiar de cinci stele ori că trebuia să-mi rezolv singură diverse probleme, aceste lucruri m-au ajutat extrem de mult în dezvoltare și pot spune că perioada pe care am petrecut-o la Craiova a venit cu multe lecții despre viață pentru care sunt recunoscătoare.
Privind în urmă, cum ai descrie drumul tău spre performanță? Cu ce obstacole a fost pavat și cum le-ai depășit?
„Cred că niciun drum spre performanță nu poate fi „ca-n palmă”.”
Îmi amintesc cum la început făceam deplasările externe doar cu microbuzul, indiferent în ce colț de continent concuram ori câte ore făceam pe drum. Apoi ne prezentam pe planșee în costumele noastre îngălbenite de vreme, moștenite de la colegii mai mari, și se întâmpla să le învingem pe adversarele noastre cu costume de un alb imaculat, iar imediat după asalt îl întrebam pe domnul antrenor Podeanu: „oare câte asalturi trebuie să mai câștigăm pentru a avea și noi costume albe?”. Era o întrebare fără răspuns, erau frustările unor copii care voiau să se lupte de la egal la egal și în asta credeau ei că stă egalitatea.
Însă tot ce am trăit atunci consider că ne-a fost de ajutor. Am folosit toate aceste lipsuri sau neajunsuri ca și combustibil pentru motivația de care aveam nevoie pentru a mai depăși o limită și încă o limită. N-aș ști să răspund dacă netrăind acele lucruri aș fi performat la fel, mai bine sau mai puțin bine.
Ai fost desemnată de trei ori ca fiind cea mai bună spadasină din lume. Ce ai spune că te-a adus la aceste performanțe? Cât a fost muncă și cât a fost talent? Cum au influențat pasiunea și dorința aceste rezultate?
„Obișnuiesc să spun că performanța cere timp tot timpul!”
M-am dedicat întru totul acelui vis, de a deveni campion.
Din punctul meu de vedere, sportul, și cu siguranță se aplică și în alte domenii, se face cu aceeași ambiție, dedicare și determinare în fiecare zi. Deși în prima parte a carierei, junioratul, m-am bazat mult pe talentul cu care am fost înzestrată, trecerea la seniorat m-a făcut să înțeleg că dacă talentul nu va fi susținut de muncă, nu voi reuși niciodată să îmi îndeplinesc cele mai îndrăznețe obiective.
Ai excelat la cel mai înalt nivel. Cum manageriază un sportiv cu asemenea performanțe presiunea de a excela? Au existat momente în care această presiune a fost prea mare? Cum le-ai gestionat și ce lecții ți-au adus acestea?
Așa cum am reușit să transform neajunsurile într-o sursă de motivație, aceleași mecanisme mi-au fost de ajutor și în privința presiunii, ori chiar mai rău, a cuvintelor de ocară și rareori a ceea ce astăzi numim ”hate”. Mă consider norocoasă pentru faptul că am știut, intuitiv, cum să manageriez acele momente.
Înainte de toate, sportul m-a învățat că un campion nu este doar atletul care urcă pe prima treaptă a podiumului, ci orice om care nu renunță la visul lui.
Ai participat la ediţia din acest an a Jocurilor Olimpice, la Paris, în calitate de consilier al preşedintelui COSR. În ce a constat munca ta de această dată și care a fost motivația ta când ai hotărât să-ți aduci o astfel de contribuție? Ce sentimente te-au încercat?
Paris 2024 a reprezentat o nouă provocare pentru mine. Să particip la Jocurile Olimpice fără să concurez, asta era ceva nou pentru mine și mi-a fost greu chiar și să-mi fac un scenariu înainte de plecare. Din acest punct de vedere, lucrurile s-au clarific foarte repede, dat fiind faptul că am avut o mulțime de evenimente de organizat și toate provocările care au venit pe parcurs. Nu pot spune neapărat că m-am bucurat de această ediție de JO pentru simplul fapt că am avut rareori ocazia să particip la competiții și să trăiesc, efectiv, din tribune emoția spectatorului.
Care este cea mai importantă lecție de viață dobândită ca sportiv? Dacă ai putea oferi un sfat important sportivelor aflate la început de drum, care ar fi acela?
Știu că trăim în țara în care fiecare are un sfat, cu toții avem câte o părere, așa că nu obișnuiesc să dau sfaturi. Singura mea putere rămâne cea a exemplului personal și am convingerea că dacă eu am reușit, oricine poate ajunge acolo unde își dorește atâta timp cât își setează obiective îndrăznețe, crede în ele și muncește în fiecare zi pentru ele până ajunge să le împlinească.
Făcând referire la tematica Conferinței The Woman, Trust and transparency, care consideri că sunt principalele calități ale unui viitor campion?
Înainte de toate aș spune, deși poate părea ciudat, răbdarea. Pentru că orice ți-ai dori să construiești, are nevoie de o bază solidă care necesită timp. Apoi dedicarea fără de care nu poți ajunge la rezultatul dorit. Ambiția și determinarea care te vor împinge de la spate atunci când ți-e greu și poate că doare. Și nu în ultimul rând, curiozitatea, pentru că performanța apare după ce ai spus și ultimul „nu mai pot, nu mai vreau, mi-e greu”!
Cum ți-ai construit tu de-a lungul timpului încrederea în tine? Au fost persoane care ți-au fost alături când ai simțit că nu mai poți? În viziunea ta, cum contribuie încrederea (în sine sau oferită de către altcineva) la rezultatele unui sportiv?
Încrederea este esențială, iar un moment dureros poate fi acela în care ceilalți să aibă mai multă încredere în ceea ce poți să faci, decât ai tu în puterile tale. Cred că ni s-a întâmplat tuturor să trecem prin episoade de genul. Eu am avut șansa să am adulți extraordinari în viața mea de copil care au știut cum să îmi cultive această încredere. Începând cu părinții și continuând cu antrenorii mei, cu toții au înțeles cum funcționez și cred că cel mai frumos dar pe care mi l-au putut face, a fost că m-au lăsat să greșesc, dar m-au asigurat mereu că sunt acolo, lângă mine, ca o plasă de siguranță.
Legat de transparență, unde ți-ar fi plăcut să existe mai multă, de-a lungul carierei tale? În prezent, consideri că există suficientă transparență în domeniul sportiv în România?
Consider că orice aspect, în orice domeniu poate fi optimizat. Pe mine asta m-a învățat sportul și încerc să aplic acest lucru în toate aspectele vieții. Nu, nu iese de fiecare dată, însă cred că putem cu toții să facem un pic mai bine în fiecare zi.
Cum este acum Ana Maria în timpul liber? Îți permite timpul să ai și anumite hobby-uri, pasiuni?
În această perioadă călătoresc foarte mult și mă bucură nespus acest lucru. Încerc să descopăr locuri noi, să cunosc cât mai mulți oameni, obiceiuri… să trăiesc în fiecare zi câte puțin! Mi-am păstrat acea curiozitate de copil și consider că acesta este un mare avantaj care nu mă lasă niciodată să mă plictisesc!
Ceai sau cafea? – Cafea, întotdeauna cafea.
Un moment în care te-ai simțit timeless: în orice finală pe care am disputat-o în cariera mea
Care este visul tău acum? – Ca la un moment dat, să apară un nou scrimer care să depășească rezultatele Laurei Badea, ale lui Mihai Covaliu și ale Anei Maria Brânză. Atunci vom ști că am lăsat o moștenire.
Dish-ul favorit: la cât de mult iubesc mâncarea, este greu să fac un top, apoi să nominalizez un singur dish.
Note to self: #trăiește… și pune un zâmbet în fiecare zi.
Credit foto: Theo Niculae
Redactori: Diana Turcu, Mara Lazăr
–
Interviul face parte din ediția print The Woman 2024-2025 – TRUST & TRANSPARENCY. Aceasta poate fi achiziționată de aici.
