Valentin Șerban este violonist. Sunt mulți violoniști în România, dar foarte puțini aleg drumul complex acest al carierei solo.
Valentin Șerban nu a ales să fie membru într-o orchestră sau în vreun ansamblu, ci solist. Iar asta e echivalent cu a alege studiul individual. Solitudinea. Ambiția. Căutarea perfecțiunii. Și, implicit, drama imperfecțiunii.
Și au fost multe astfel de momente până când a ajuns ”in the spotlight”. Pentru că drumul spre succes nu se poate parcurge decât întorcându-te de mai multe ori înapoi, unde te pregătești iar și iar pentru ce urmează. Eșecul te face să fii mai bun. Asta e axioma după care se ghidează orice învingător. Participi la un concurs, crezi că ești pregătit, apoi ești eliminat în prima etapă, te duci acasă, te gândești, analizezi ce ai greșit, muncești și mai mult, rezultatele nu vin imediat, par că nu vor veni niciodată, continui să muncești, lupți cu tine, ai momente de cădere, trece timpul, te înscrii din nou la concurs, același concurs, ajungi în finală, cânți, sala se ridică în picioare, ești copleșit, câștigi Premiul I la vioară. Rămâi în istorie cu una din cele mai emoționante interpretări din istoria concursului respectiv. Nu înțelegi nici tu cum, pentru tine încă nu e desăvârșit. Dar publicul te iubește. Lumea se întoarce spre tine. Se deschid ușile. Tu, în cotinuare, nu știi cât din toate astea ți se datorează ție sau faptului că viața toată e o loterie.
Este un rezumat al drumului lui Valentin Șerban înspre Premiul I al ediției 2020-2021 a Concursului Internațional ”George Enescu”. Și al unui parcurs care l-a făcut tot mai dorit pe scenele internaționale și, evident, naționale. De aici și bucuria de a-l avea la Cluj, în proiectul de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei. Vorbim despre importanța unui eveniment din viața unui om, care poate schimba nu doar drumul lui, ci, ca într-un efect de domino, istoria. Despre astfel de momente pe care nu le conștientizăm atunci când se întâmplă.
Valentin Șerban e în Cluj pentru a susține un masterclass și un recital, acesta din urmă la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, în cadrul proiectului High Classic Rooms. Saloane muzicale de muzeu, a patra ediție, pe tema Bach, baroc și feminitate. Recitalul a avut loc duminică, în proximitatea Zilei Femeii, și a celebrat feminitatea printr-un joint venture între istorie, imagine și muzică. Piese baroc de tezaur expuse, proiecții care să întregească atmosfera și, evident, muzica lui Bach, inspirată din stilul baroc. Cu această ocazie, am stat de vorbă despre cum a ajuns aici. O istorie personală, deci.
Trasează-mi un fir roșu al istoriei personale.
V.Ș. (râde): – Începând de unde?
De oriunde crezi tu că e relevant. De exemplu, de unde simți tu că e cea mai veche amintire a ta legată de muzică.
V.Ș.: – E dificil să îmi dau seama care e, pentru că parcursul meu nu a fost neapărat unul clasic, cum a fost al multor altor violoniști, care, de la 4-5 ani, au avut vioara în mână și au știut ce vor să facă. La mine, relația cu muzica a apărut pe la 11 ani, dar nu aș putea spune exact care a fost trigger-ul.
Cumva tot ai ajuns cu vioara în mână. Ai tăi sunt muzicieni?
V.Ș.: – Nu. Niciunul. Sunt ingineri. Nimeni nu e muzician în familie. A fost un moment când educatoarea i-a spus mamei mele că am auz muzical. Ai mei, fiind ingineri, au calculat, au gândit logic. Au ales să mă dea la vioară pentru că într-o orchestră sunt mai mulți violonoști, deci mai multe posibilități de angajare. S-au gândit să pot să-mi câștig pâinea. Așa au ales ei instrumentul.
Hai să o luăm atunci din copilărie. Unde ai copilărit?
V.Ș.: – La Brașov. Dar nu eram un copil care să se integreze. Eram timid, nu mă pricepeam nici la jocurile „de societate”, gen să bat mingea cu ei sau să mă joc de-a v-ați ascunselea. Cred că eram perceput mai degrabă drept un fraier printre copiii de pe stradă. Nu mă simțeam bine primit de ei, oricum.
– Nu ai frați?
V.Ș.: – Ba da, am doi mai mari. Care se purtau cu mine frumos, timiditatea și frustrările mele nu au avut legătură cu mediul familial. Pur și simplu eram altfel.
Dar erai copil și cumva tot trebuia să îți petreci timpul. Dacă nu te jucai cu ei, ce făceai?
V.Ș.: – Îmi plăcea să stau singur și să-mi storc creierii cu lucruri mici. Făceam puzzle și construiam chestii complicate din LEGO. Chiar și acum am mereu un puzzle deschis. Nu știu dacă o să am suficienți bani ca să cumpăr ce opere de artă aș vrea, dar uite că le pot avea sub formă de puzzle.
Cum erau prietenii tăi? Prietenul tău cel mai bun, de pildă.
V.Ș.: – Prietenii mei… Am avut mereu prieteni mai mari. De liceu, chiar. Eu eram prin a 5-a sau a 6-a, iar eu mă uitam la ce făceau cei de liceu sau de anul 2-3 de facultate și voiam să fac și eu. Mă refer din punct de vedere muzical. Îi vedeam unde erau și credeam că așa ceva trebuie să livrez și eu.
Ai avut vreun model anume?
V.Ș.: – N-am avut modele în primii ani. Nu îmi puneam astfel de probleme. Cum am spus, pe mine m-a dat mama la vioară și am mers la început din inerție.
Care crezi că a fost momentul care a determinat drumul tău?
Eram în clasa a IV-a și studiam într-o sală, cu profesoara mea de vioară, când a bătut cineva la ușă. Era dirijorul școlii, care mai obișnuia să se plimbe pe coridoare și să tragă cu ureche. Probabil că a auzit ceva în scârțâitul meu, de a intrat și mi-a spus: „După un an de vibrato, să vii la mine.” Așa am făcut. L-am căutat, iar el m-a dus la profesorul Valeriu Rogacev, cu care am început să studiez.
Deci, iată, a fost o conjunctură. Dacă nu trecea pe acolo dirijorul școlii, dacă nu se întâmpla asta… Cine ar putea spune cu adevărat că a făcut totul de unul singur? Sunt atât de multe piese care duc spre ceva. Ca într-un puzzle. Dacă doar una lipsește, poate nu se mai întâmplă nimic din ce ar fi putut să se întâmple. E și o loterie viața asta.
Dar, totuși, nu s-ar întâmpla dacă nu ai munci. Iar munca reprezintă ceea ce faci tu ca să se poată întâmpla restul.
V.Ș.: – Da, dar am muncit după anumite criterii. Și aș putea spune că e și un dar genetic să devii obsesiv cu ceva, așa cum am devenit eu cu vioara. Nu?
Nu știu. Poate să fie dar genetic sau poate să fie un comportament determinat de un mediu. Suntem 50% temperament și 50% comportament dobândit, învățat. Poate că, simțindu-te neintegrat, ai devenit mult mai obsesiv cu munca ta individuală. Se poate și asta.
V.Ș.: – Cu siguranță e și asta. De exemplu, să fii bun în ceva în care nu erau ceilalți a ajutat la un moment dat. Vrei să depășești batjocura celorlalți, car ete afectează. Mie mi-a spus unul „veveriță” pentru că aveam părul prins în coadă și un altul mi-a luat apărarea și i-a spus „lasă-l în pace, mă, că ăsta cântă bine la vioară”. Atunci mi-am dat seama că e important să fii bun în ceva. În orice.
Când ai știut, deci, că asta e ceea ce vrei să faci? Când a dispărut inerția?
V.Ș.: – Cred că era prin a 6-a. Când am început să îmi pun profesorul de muzică să îmi sune părinții și să spună că am oră cu el foarte târziu, de pe la 8 seara, ca să profit de intervalul de timp dintre orele de școală și ora lui și să studiez singur vioara sau să asist la orele lui cu ceilalți.
A fost momentul câștigării Premiului I la Concursul Internaținal „George Enescu” cel mai important moment de până acum?
V.Ș.: – Da, a fost. Dar acea perioadă a fost și una foarte dificilă pentru mine. Nu eram neapărat în cea mai bună formă fizică.
Cum adică? Acea interpretare a Concertului pentru vioară și orchestră de Jean Sibelius a rămas drept una dintre cele mai emoționante din istoria concursului. Ai ridicat în picioare întreg Ateneul.
V.Ș.: – Da, este extraordinar că s-a întâmplat așa ceva și, evident, pe moment te face fericit. Dar e ceva ce eu nu înțeleg. Dacă ascult acum acel moment, nu sunt deloc mulțumit de ce aud.
Dar, mă rog, rezultatul ține foarte mult de conjunctură. De atmosferă. De starea celui care interpretează. Dacă are o zi proastă, un interpret poate e la 50% din capacitatea lui. Contează apoi și starea celui care receptează. De cât de deschis este și de ce zi a avut. Asta se aplică și juriului, dar și publicului. Deci, drumul spre acest Premiu I este rezultatul unui context.
Ai avut vreun moment în care să ți se pară că ceilalți nu receptează cum ai vrea ceea ce dăruiești pe scenă?
V.Ș.: – E foarte diferit să fiu pe scenă și apoi să fiu obiectiv față de cum am fost pe scenă. Starea de pe scenă e foarte diferită de ceea ce aud după.
Ești foarte aspru cu tine, din câte observ. Tu ce criterii aplici când te autoevaluezi și decizi că, totuși, acel succes pe care îl văd ceilalți, nu este chiar un succes în ochii tăi?
V.Ș.: – De obicei, mă autoevaluez din punct de vedere tehnic. Muzical, da, observ și eu o naturalețe la mine. Dar tehnica este cea care mă supără cel mai tare.
Ce viață poate să aibă un solist care este mereu de pe o scenă pe alta? Poate aspira la o viață de familie normală?
V.Ș.: – În afară nu prea cânt. Și nici nu vreau să plec din țară. Am senzația că, în acest domeniu al muzicii clasice, la nivel internațional, performanța a ajuns la cote absurde. Agențiile sunt în căutare de prodigy, de copii de aproximativ 9 ani care cântă deja toate Capriciile de Paganini. Vezi soliști ultra celebri la 25-30 de ani, dar care apoi se duc în jos. Rar vezi un violonist de carieră la 50 de ani.
Ceea ce mi se pare absurd. Contează doar tehnica, nimeni nu își mai pune problema maturității interpretării. La vedere e doar performanța mecanică. Și, ca să revin la ce ai întrebat în legătură cu viața de familie, cred că ar fi posibilă dacă aș lua o hotărâre în acest sens, dar, decamdată cred că nu e momentul.
Ai 32 de ani. De ce spui că nu e momentul?
V.Ș.: – Nu e momentul meu. În ultmii ani, m-am axat cât mai mult pe muzică și pe ceea ce vreau să fac. Și, cu excepția momentelor în care mă demoralizez psihic, îmi merge bine.
Ce te demoralizează atât de tare?
V.Ș.: – Cel mai tare mă demoralizez că munca depusă nu e direct proporțională cu rezultatele. În muzică, nu e ca și um 2+2=4. În sensul că rezultatele nu sunt întotdeauna pe măsura eforturilor investite. Când studiez, fac o analiză și găsesc defecte. Îmi dau seama ce nu e ok și încerc să corectezi, dar poate că rezultatul nu se vede acum, poate apare doar peste câteva luni. Ceea ce e demoralizant. Niciodată nu știi încotro te duce studiul.
Care au fost momentele în care ți-a plăcut cel mai mult de tine?
V.Ș.: – Am des momente în care îmi plac. Dar sunt momente dintr-un întreg. Aud câte un lucru care îmi place, dar care e înconjurat de 20 de lucruri pe care nu le vreau acolo.
La muzeu ai cântat Bach. Care e relația ta cu Bach?
V.Ș.: – Îmi place Bach, deși nu cred că mi se potrivește cel mai bine.
Dar cine ai impresia că „a compus pentru tine”?
V.Ș.: – Korngold.
Dacă ar fi să traduci muzica de Bach pe care ai dăruit-o publicului, cum ai traduce-o?
V.Ș.: – Îmi place că la Bach totul e un puzzle. Muzica e un proces extrem de mecanic, în care a pus cele mai profunde și mai mișcătoare sentimente. Trebuie doar să le descoperi.
–
Editor: Geanina Simion
Cu peste 15 ani experiență în marketing și comunicare, Geanina Simion își împarte timpul între numeroase proiecte de marketing cultural.
Un lucru care ne bucură este faptul că în ultimii ani tinerii încep să umple rândurile sălilor de spectacole cu muzica clasică și să participe la evenimente culturale, iar acest fapt se datorează, cu siguranță, unor oameni precum Geanina Simion care au înțeles cum trebuie să comunice cultura și să își adapteze mesajele pe limbajul lor.
Mamă a doi copii, cu un simț fin al umorului și un stil de scris care te captează încă de la primele cuvinte, Geanina activează într-un domeniu în care lipsa banilor și conservatorismul par a fi cele mai mari provocări.
Credit foto: Cristina Radulescu