Tag: psihoterapeut parinti

„Gândurile intruzive nu sunt o reflecție a noastră.” | Interviu cu Alina Pop, psihoterapeut specializat Burnout Parental

După ce am povestit, într-un interviu anterior, cu Alina Pop, primul psihoterapeut specializat pe Burnout Parental din România, despre ameliorarea tulburărilor perinatale, ne-am continuat discuția adresând subiectul apariției gândurilor intruzive în rândul noilor mămici. Ca parte a activității ei, Alina ajută părinții să fie mai bine cu ei, să depășească evenimente dificile, să aibă relații mai bune cu copiii și cu partenerul și să trateze Burnout-ul Parental prin sesiuni individuale, de grup sau de cuplu și prin cursuri online. Din acest rol, una dintre cele mai comune probleme pe care le întâmpină mămicile care trec pragul cabinetului ei țin de apariția unor gânduri intruzive în raport cu nou-născutul lor, pe care nu știu cum să le descrifreze și gestioneze.

Conform Alinei, gândurile intruzive sunt acele gânduri care apar de nicăieri, fără să te aștepți și pot fi sub forma unui gând sau a unei imagini mentale. De regulă, ele sunt nedorite și apariția lor provoacă stres persoanei în cauză. Când ne referim la gândurile intruzive din perioada perinatală, adică perioada din timpul sarcinii și cea din primul an după naștere, ele exprimă niște teme comune care includ, dar nu se rezumă la, frici legate de sănătatea și siguranța copilului și a mamei. Dacă anterior sarcinii a existat un diagnostic psihiatric al mamei – cum ar fi tulburările de anxietate, depresie sau obsesiv-compulsive – riscul de a experimenta gânduri intruzive crește considerabil.

În literatura de specialitate vorbim despre gândurile intruzive ca fiind egodistonice, ceea ce înseamnă că nu sunt congruente cu valorile sau cu gândirea noastră. Odată cu acest interviu, Alina ne-a împărtășit câteva tactici și tehnici prin care noile mămici își pot înțelege și gestiona gândurile intruzive cu mai mare ușurință.

Cum pot noile mămici să recunoască un gând intruziv? Exemplifică-ne, te rog, cu ajutorul câtorva formulări prin care ar putea să se facă recunoscute gândurile intruzive.

Gândurile pot veni oricând și, mai ales atunci când sunt asociate cu imagini, ne putem simți ca într-o reclamă horror. Imaginați-vă că mintea voastră este un canal de YouTube fără abonament.

Din când în când, când ascultăm o melodie sau suntem foarte atenți la un podcast, din senin se oprește materialul și începe o reclamă intruzivă. În cazul nostru, această reclamă este una horror care ne sperie, ne îngheață respirația și ne face să ne îndoim de capacitățile noastre mintale.

Gândurile intruzive sunt ușor de identificat pentru că ne opresc șirul constant al gândurilor și provoacă o reacție mai puternică în corp. De cele mai multe ori, aceasta este o reacție de frică asociată cu un răspuns autonom de luptă, fugă sau îngheț.

De multe ori, ele încep cu cuvântul dacă, ca de exemplu:

– „Dacă îmi cade copilul din mâini pe scări…”

– „Dacă îmi pierd controlul și rănesc copilul…”

– „Dacă copilul se îneacă cu mâncarea pe care i-am dat-o…”

Ulterior apariției unui gând intruziv, pentru cei mai mulți părinți apar gânduri de îngrijorare de tipul „Oare de ce am gândit asta?” și răspunsul pe care ajung să și-l ofere aproape automat este: „Înseamnă că propriul meu copil nu e în siguranță cu mine dacă gândesc astfel de lucruri”.

Ce reflectă gândurile intruzive? Există o anumită categorie de noi mămici care ar putea să arate o predispoziție mai crescută înspre a se confrunta cu asemenea gânduri?

Gândurile intruzive nu reflectă cine suntem, nu reflectă ce simțim, nu reflectă ce ne dorim și, în mod cert, nu sunt o reflecție a noastră – ba dimpotrivă. Ele reflectă cele mai negre temeri pe care le avem și care, cel mai adesea, sunt nefondate.

Perioada perinatală este una de tranziție, iar asta presupune foarte mult stres atât pentru mintea, cât și pentru corpul mamei. Acest lucru o face vulnerabilă și nevoia de a se proteja pe sine și pe copil devine și mai mare. Cum ai putea să te protejezi mai bine, altfel decât anticipând orice fel de potențial pericol?

Astfel că, aceste gânduri intruzive reflectă doar un mecanism natural, biologic de protecție care are volumul dat la maxim, iar asta înseamnă că și cele mai nesemnificative lucruri sunt privite ca potențiale pericole.

„Când avem gânduri intruzive, ne îndoim de tot și de toate în încercarea de a ne păstra în siguranță pe noi înșine și pe copilul nostru.”

Sunt patru factori care cresc riscul apariției gândurilor intruzive, iar perioada perinatală favorizează prezența acestora.

– Factorii genetici. Dacă în familia noastră mama sau bunica au suferit de depresie, avem șanse mai mari să suferim și noi de depresie și să ne confruntăm cu gânduri intruzive.

– Factorii biologici. În perioada perinatală ne confruntăm cu multe fluctuații la nivel hormonal în cantitatea de estrogen, progesteron si oxitocină, care au impact asupra neurotransmițătărilor cum ar fi serotonina și dopamina, care influențează sănătatea noastră psihică.

– Stilul de gândire. Un tipar anterior de gândire negativ sau anxios, poate cu fixații pe anumite gânduri sau idei, care nu suportă bine incertitudinea, poate fi factorul cu cel mai mare risc pentru gânduri intruzive.

– Factorii de stres generali. Cu cât mama sau tatăl experimentează mai mult stres, cu atât riscul de a avea gânduri intruzive este mai mare.

Când e cel mai probabil să le apară mămicilor pentru prima dată astfel de gânduri? Cât de mult pot continua ele să apară, odată cu creșterea copilului?

Cel mai des am observat apariția gândurilor intruzive în primele săptămâni după nașterea copilului sau, uneori, chiar din timpul sarcinii, și acestea pot dura pentru câțiva ani.

De altfel, gândurile intruzive nu apar exclusiv în perioada perinatală și nu apar doar la părinți, ci apar la noi, oamenii, în general (mai ales în perioade de stres, conștientizat sau nu).

Reprezintă gândurile intruzive un subiect tabu în rândul noilor mămici? Dacă da, care este motivul pentru care acestea aleg să nu vorbească despre faptul că se confruntă cu asemenea gânduri?

Cine ar discuta la masa de duminică din familie despre cum și-a imaginat că își aruncă din greșeală copilul pe geam? Mai nimeni…

O să dau aici exemplul meu, pentru că m-am confruntat cu gânduri intruzive legate de cuțite. Îmi era frică să stau cu fiica mea singură, și acest lucru devenea și mai intens când mă aflam în apropierea bucătăriei, pentru că îmi apărea constant un gând intruziv de tipul: „Dacă acum o vei lua razna și vei lua un cuțit și îi vei face ceva rău?”

Nu am simțit teamă în a-i povesti partenerului meu ceea ce eu gândeam și trăiam pentru că știam că mă poate înțelege și nu se va alerta, însă în rest mi-a fost teamă că nu voi fi înțeleasă de oamenii care nu aveau cunoștințe de psihologie. Îmi era teamă că oamenii se vor speria de ceea ce eu gândesc la fel cum m-am speriat și eu inițial de gândurile mele.

Într-adevăr, este o temere reală în rândul părinților să nu fie judecați ca și când gândurile lor reprezintă realitatea sau intenția de a face rău. De cele mai multe ori, acesta este principalul motiv pentru care nu se vorbește despre aceste gânduri.

Unele dintre gândurile intruzive pot avea și teme sexuale, iar acelea sunt, poate, cele care se țin cel mai ascunse de urechile altor oameni.

Drept rezultat, frica este motivul pentru care mamele nu vorbesc despre gândurile lor intruzive: frica de cum vor fi judecate, neînțelese, și privite. Rușinea și vinovăția sunt și ele sentimente care le fac pe mame să se deschidă prea puțin în legătură cu ce este în mintea lor.

În ce fel pot influența gândurile intruzive calitatea sănătății fizice și emoționale a noilor mămici? Dar pe cea a copilului?

Ca să înțelegem mai bine cum influențează gândurile de zi cu zi realitatea pe care ajungem s-o trăim, trebuie să ne uităm la relația dintre gând-emoție-comportament.

Ceea ce gândim ne creează o trăire în interior, o emoție, care dacă este plăcută ne lasă să ne continuăm șirul acțiunilor în direcția în care eram deja și poate aduce chiar un plus de energie, sau de relaxare.

Dacă, însă, avem gânduri negative care ne creează senzații și emoții neplăcute, atunci vom avea și acțiuni în concordanță cu acestea, acțiuni care au ca scop reglarea emoțională și reducerea distresului (adică, a stresului negativ).

Gândurile intruzive care rămân – sau care devin mai frecvente și mai intense – ne pot produce disfuncționalități în rutina și ritmul vieții, pot fi comorbide cu tulburările de anxietate, pot duce la depresie, epuizare, comportamente de evitare și așa mai departe.

În funcție de tematica gândurilor intruzive și de cât de multe comportamente de coping a dezvoltat mama pentru a reduce stresul provocat de acestea, putem vedea cum ele influențează sănătatea fizică și emoțională a copilul.

Dacă gândurile intruzive ale părinților persistă pe termen lung, acestea pot crea disfuncționalități și pentru copil, temeri sau anxietăți, ajungând să le fie îngrădită autonomia de către părinte pentru ca acesta să-și poată menține sub control temerile personale.

Cum influențează apariția unor astfel de gânduri în mintea noii mămici calitatea timpului pe care ajunge să-l petreacă cu copilul său? Dar dezvoltarea relației dintre cei doi?

„Când gândurile intruzive ajung să persiste, interacțiunea dintre mamă și copil va avea la bază temerile părintelui.”

Nu va mai fi o interacțiune la fel de liberă, autentică, cu iubire, care să denote relaxare și prezență, ci mai degrabă mama va fi permanent îngrijorată, de multe ori anxioasă și pierdută în interior, în propriile gânduri care o sperie. Acest lucru se poate traduce într-o deconectare emoțională și un dezacord emoțional în relația cu  copilul.

În plus, pot apărea multe comportamente menite să mențină copilul în siguranță, comportamente care o vor ține pe mamă preocupată.

Ce le-ai recomanda noilor mămici să aibă în vedere și să facă pentru a crește calitatea timpului pe care-l petrec cu copilul lor?

Dacă mamele consideră că gândurile intruzive sunt un motiv care stă în calea creării unei conexiuni autentice cu propriul copil, le-aș recomanda să caute ajutorul unui specialist ca primă acțiune.

Gândurile intruzive nu sunt gânduri care pot fi controlate, însă mămicile pot învăța cum să le ia puterea, astfel încât acestea să nu le mai afecteze interacțiunea cu propriul copil și nici propria stare de spirit.

Totodată, calitatea timpului petrecut împreună cu copilul poate fi îmbunătățită prin acțiuni și activități de care ambii se pot bucura, care îi ajută să creeze o legătură mai profundă.

Când noile mămici identifică o anumită frecvență a apariției gândurilor lor intruzive, ce acțiuni pot face acestea pentru a începe demersul reducerii frecvenței unor astfel de gânduri? Cum le-ai recomanda să „descifreze” corect însemnătatea acestora?

Dacă noile mămici consideră că gândurile intruzive sunt la o intensitate și frecvență care nu le produce disfuncționalitate sau anxietate majoră, atunci o primă acțiune pe care o pot face este să se distanțeze de ele, să-și permită să analizeze semnificația pe care le-au oferit-o și să analizeze dovezile care contrazic acele gânduri.

Cel mai mare factor de risc pentru gândurile intruzive este prezența tiparelor de gândire negativă, rigidă și, din acest motiv, recomandarea mea este să-și supună la judecată gândurile.

Le recomand să-și imagineze că ajung în instanță cu gândul intruziv și sunt obligate să asculte pledoariile ambelor părți și să ajungă la un verdict echilibrat. O parte își va susține acuzația – ca de exemplu, gândul care sperie va susține cât de periculos este să cobori scările cu un nou-născut în brațe fiindcă poți aluneca și răni copilul. În același timp, cealaltă parte va menționa toate dovezile care susțin siguranța copilului:

– Mama nu a căzut pe scări de câțiva ani.

– Există o mână curentă de care se poate prinde ferm.

– Mama își simte picioarele și are control asupra lor.

– Bebelușul este destul de mic și nu există risc de mișcări bruște din partea sa.

Până la final, mama care trece printr-un astfel de proces cu gândul său intruziv, va ajunge la concluzia unui gând mult mai echilibrat, cum ar fi: „Sigur, îmi doresc ca bebelușul meu să fie în siguranță și poate că a merge pe scări este mai periculos decât a sta în pat, însă sunt capabilă și am toate mijloacele necesare să fim în siguranță atât copilul cât și eu”.

Când vrem să ne gestionăm gândurile intruzive e bine să nu ne așteptăm să le transformăm în niște gânduri pozitive, ci doar într-unele mai puțin de speriat.

În schimb, atunci când gândurile intruzive ajung să provoace disconfort, recomand lucrul cu un psihoterapeut cu experiență. Terapia prin expunere poate fi de mare ajutor alături de tehnici din psihoterapia cognitiv-comportamentală.

Cum ar putea un grup de sprijin să ajute noile mămici în confruntarea cu gândurile intruzive? Cum pot noile mămici să găsească un grup de sprijin potrivit pentru ele?

Un grup de sprijin poate fi de ajutor pentru noile mămici indiferent cu ce situație se confruntă. Mai mult, un grup de sprijin poate fi benefic și doar pentru suport emoțional, pentru că această perioadă – chiar și fără prezența gândurilor intruzive –, tot este una încărcată din punct de vedere emoțional.

„Atât psihoterapia individuală cât și cea de grup poate ajuta în astfel de cazuri și, aș recomanda, ca într-o astfel de perioadă să fie combinate cele două experiențe.”

Atunci când vine vorba despre gândurile intruzive, grupurile de sprijin conduse de un psihoterapeut pot ajuta mamele să conștientizeze foarte ușor cât de comune sunt aceste gânduri și să reducă din sentimentele de rușine și de vinovăție asociate acestora.

O recomandare pe care aș vrea s-o aibă în vedere mamele atunci când se orientează către un grup de sprijin este să verifice cine este coordonatorul, dacă are studiile și specializările necesare și dacă este psihoterapeut sau nu.

Alegerea unui grup coordonat de un psihoterapeut cu experiență le va oferi spațiu sigur nu doar să-și împărtășească gândurile și temerile, ci și să-nceapă demersurile realizării unor schimbări durabile.

_

Editor: Carina-Marisa Cichi

Credit foto: Mircea Achim

„Informarea este primul pas spre ameliorarea tulburărilor perinatale” | Interviu cu Alina Pop, psihoterapeut specializat pe Burnout Parental

Alina Pop este primul psihoterapeut specializat pe Burnout Parental din România. Ca parte a activității ei, Alina ajută părinții să fie mai bine cu ei, să depășească evenimente dificile, să aibă relații mai bune cu copiii și cu partenerul și să trateze Burnout-ul Parental prin sesiuni individuale, de grup sau de cuplu și prin cursuri online. Una dintre cele mai comune probleme pe care le întâmpină părinții care trec pragul cabinetului ei sunt tulburările perinatale.

Tulburările perinatale pot să apară în perioada dintre concepție și până la un an după nașterea copilului. Datorită carierei pe care și-a construit-o, Alina știe foarte bine că se întâmplă deseori ca în societatea și cultura românească, să nu acordăm încă îndeajuns de multă importanță problemele de natură psihică. Așa că de cele mai multe ori, le roagă pe mămicile cu care lucrează, să-și imagineze că tulburarea perinatală cu care se confruntă este, de fapt, la fel de importantă ca o problemă de natură fizică.

Le încurajează, astfel, să se gândească dacă le-ar fi luat la fel de mult timp să adreseze problema respectivă în contextul în care ea ar fi fost una de natură fizică și nu psihică. Le încurajează să se gândească dacă le-ar fi fost la fel de rușine să vorbească despre asta și să ceară ajutorul.

În materialul de față, ea ne-a împărtășit motivele pentru care mămicile n-ar trebui să se considere ca fiind mai puțin potrivite pentru rolul de mamă dacă se confruntă cu tulburări perinatale, sau alte dificultăți de natură psihică sau emoțională.

 

Deseori, pragul cabinetului tău este trecut de persoane care se confruntă cu tulburări perinatale. Care sunt cele mai frecvente astfel de tulburări întâlnite în cabinetul tău?

 

Fiindcă cel mai des lucrez cu părinți care au nevoie de suport, mă întâlnesc adesea cu acest tip de dificultăți psihice.

În acest interval, ne putem întâlni cu două tipuri de tulburări distincte:

– pe de o parte, în timpul sarcinii ne putem întâlni cu tulburări prenatale – așa cum sunt tulburarea depresivă și tulburările anxioase și

– pe de altă parte, în cel de-al doilea interval (care începe odată cu nașterea propriu-zisă), putem întâmpina tulburări precum depresia post-natală, tulburările anxioase postpartum – adică anxietate generalizată, tulburarea de panică, tulburarea obsesiv-compulsivă –, și tulburările de stres (precum tulburarea de stres post-traumatic sau tulburarea acută de stres) în cazul unei nașteri traumatizante. În cazuri foarte rare, putem să ne confruntăm și cu psihoza postpartum.

Personal, aș adaugă pe această listă și burnout-ul parental, însă acesta nu se găsește în prezent în manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale, DSM 5.

De cele mai multe ori, tulburările care apar în timpul sarcinii trec neobservate. Ele sunt considerate a fi simple modificări în urma schimbărilor biologice prin care trece organismul în sarcină.

 

Există un tipar al femeilor care sunt predispuse să dezvolte tulburări psihice perinatale?

 

Deseori se observă o deteriorare a dispoziției în sarcină și după sarcină la femeile care au dificultăți emoționale deja prezente, sau la cele care au un diagnostic de tulburări de anxietate sau depresie pus în prealabil. La fel de des ne întâlnim cu anxietatea prenatală, unde există sarcini cu risc sau cu complicații.

Din practică, am observat că femeile care au un istoric de relații tensionate sau traumatice cu proprii părinți, stimă de sine scăzută, suport emoțional și fizic prea puțin, sunt mai predispuse să dezvolte anxietate postpartum, burnout parental și/sau depresie postnatală.

 

De ce pot apărea tulburări psihice în sarcină și după naștere? Există anumite momente-cheie când este mai probabil să apară acestea – și, dacă da, ce anume le declanșează?

 

Pentru fiecare femeie în parte motivele pot să fie diferite, dar de cele mai multe ori sunt mai mulți factori implicați. Pe de-o parte, putem vorbi de o predispoziție pentru astfel de tulburări, un istoric propriu sau în familie. Totodată, trebuie luat în calcul mediul și contextul de viață în care s-a declanșat episodul anxios sau depresiv.

 

Care sunt factorii de risc care pot contribui la apariția unor tulburări emoționale, în sarcină sau în perioada postpartum?

 

Printre cei mai comuni factori de risc se regăsesc:

– Istoricul problemelor de sănătate mintală.

– Cauza biologice, precum transformări hormonale care se produc în sarcină și care determină modificări ale dispoziției persoanei în cauză.

– Lipsă de sprijin emoțional și fizic.

– O serie de experiențe adverse trăite în copilărie.

– Experiența abuzului, trăită sub diferitele sale forme, precum: violență domestică, verbală, emoțională, sexuală, financiară și așa mai departe.

– Un nivel de stimă de sine scăzut.

– Un context de viață stresant.

– O serie de evenimente majore de viață – poate o boală în familie, divorț, mutare, pierderea locului de muncă și așa mai departe.

 

Cum se manifestă tulburările perinatale? Care sunt câteva semne și simptome cărora ar trebui să le acorde atenție viitoarele mămici / mămicile pentru a identifica corect că se confruntă cu astfel de tulburări?

 

Fiecare tip de tulburare are un set caracteristic de simptome, însă există și unele care sunt comune. Printre cele mai întâlnite sunt:

– Schimbările de dispoziție sau dispoziția depresivă – tristețe, furie, nervozitate, agitație și așa mai departe.

– Gânduri anxioase care induc o stare de teamă și agitație și care le fac pe mame mai puțin funcționale.

– Gânduri sau imagini intruzive recurente care le sperie, și comportamente compulsive pe care le fac pentru a scăpa de gândurile sau imaginile intruzive.

– Atacuri de panică.

– Temeri cu privire la rolul de mamă și de abilitatea lor de a se îngriji de copil.

– Frica de a rămâne singure cu copilul.

– Neîncrederea în propria lor judecată.

– Temerea că ar putea face rău propriului copil sau sieși.

Lista simptomelor poate fi foarte lungă. Însă ceea ce este important este ca mamele, când simt că există un factor care le deranjează sau le preocupă în mod deosebit, să ceară ajutorul.

„O discuție și o evaluare cu un psiholog ar trebui să fie la fel de importantă ca toate celelalte controale pe care le fac femeile în timpul sarcinii.”

 

Ce riscuri există atunci când o femeie se confruntă cu tulburări psihice perinatale?

 

Când ne referim la „tulburări psihice perinatale”, vorbim, de fapt, despre diada mamă-copil. Orice simte mama simte și copilul, orice o afectează pe mamă îl va afecta și pe copil, va afecta relația dintre aceștia și, în acest fel, și tipul de atașament pe care copilul îl va dezvolta și îl va manifesta toată viața în relațiile sale.

Direct dependent de tipul de tulburare perinatală pe care mama îl trăiește, riscurile pot să fie chiar de vătămare proprie sau a copilului ca în cazul depresiei și psihozei postpartum.

Am în minte acum exemplul unei mame cu tulburare obsesiv-compulsivă postpartum, care dezvoltase o obsesie legată de microbi. Copilul a avut probleme de sănătate la naștere și ea a fost nevoită ulterior să aibă o igienă mai strictă. Mai mult, femeia a născut la începutul pandemiei și a fost puternic afectată de riscurile la care-i expunea faptul că omenirea trecea printr-o pandemie. Astfel, a ajuns să nu se mai bucure de timpul petrecut cu copilul; în schimb, a fost tot timpul preocupată să-l mențină sănătos, curat și departe de microbi.

Relația dintre ei a avut de suferit ca urmare a temerilor și comportamentelor ei, prin care încerca să înăbușe momentele de explorare ale copilului în locuri pe care ea nu le putea controla sau dezinfecta. Altfel spus, timpul lor petrecut împreună s-a transformat într-un stres.

În acest caz, a fost de ajutor să lucram asupra experiențelor inițiale care au adus-o pe mamă în această stare: nașterea traumatizantă, problemele avute de copil în timpul nașterii, precum și vinovăția și responsabilitatea pe care le simțea.

Lucrând împreună, am reușit să scădem nivelul de anxietate pe care îl simțea cu privire la viața propriului copil și, în acest fel, și gândurile intruzive și comportamentele compulsive au scăzut în intensitate.

 

Cum se pot depăși momentele în care viitoarele mămici / mămicile se confruntă cu tulburări perinatale?

 

Pentru fiecare mamă în parte, procesul este diferit și, pentru fiecare tulburare în parte, sunt anumiți pași care trebuie urmați. Traseul, însă, este cumva asemănător.

Pornim de la situația cu care mama a venit înspre mine. Construim un obiectiv pentru întâlnirile noastre. Analizăm și vedem ce resurse are și cum se poate folosi de ele mai bine sau, acolo unde sesizăm o lipsă de resurse, avem grijă să construim de la zero.

Ne uităm la componenta emoțională a situațiilor, pentru a vedea ce stă la baza dificultăților din prezent. Ne uităm la gândurile care-i pun piedici și cum ar putea să le schimbe. Și, sigur, mergem și către evenimentele care stau de fapt la baza trăirilor din prezent pentru a putea procesa și pentru a ajuta mama să se distanțeze și să se centreze pe propria-i persoană, în prezent.

 

Cum poți evalua importanța existenței unui grup de sprijin pentru femei, care să le ajute să depășească momentele în care se confruntă cu tulburări perinatale?

 

„Orice fel de sprijin sau de ajutor lipsit de judecată care le este oferit mamelor este foarte important.”

Grupurile de suport sunt importante, oferă multe unei proaspete mămici, cum ar fi: sprijin emoțional, apartenență, normalizare și siguranță – bineînțeles, pe lângă obiectivul pe care fiecare grup și-l propune. Toate acestea sunt susținute de un psihoterapeut, având sau nu tematică stabilită.

Mai mult, un alt grup de sprijin poate fi reprezentat de familie, prieteni, persoane care sunt deschise să ofere ajutor mamei și întregii familii (fără a se implica, însă, din dorința de a schimba dinamica familiei în vreun fel). De altfel, în ultimii ani se găsesc diverse comunități pe rețelele sociale, unde mamele pot comunica și pot primi un fel de sprijin.

Însă  le recomand mămicilor să aibă grijă, fiindcă uneori aceste grupuri pot produce mai multe daune în psihicul unei mame, mai degrabă decât să ofere alinare sau sprijin. În mod ideal, le sugerez să acceseze comunități online în care nu se critică în baza unui mesaj citit pe un grup online.

 

Există anumite măsuri de prevenție care pot fi adoptate de către femei pentru a-și reduce șansele de a se confrunta cu astfel de tulburări?

 

Apariția tulburărilor ține foarte multe de factorii de risc și de vulnerabilitate. De-abia atunci când lucrăm la reducerea acestora, sau la creșterea rezilienței, putem reduce și șansele de a dezvolta o tulburare de acest tip.

Atunci când printre factorii care stau la baza dezvoltării unor tulburări perinatale se număra experiențele adverse trăite în copilărie, e foarte important ca mămica să fi urmat un proces psihoterapeutic sau, dacă nu a facut-o, să înceapă de-acum.

La fel de importantă este educația cu privire la tulburările mintale perinatale, pentru că informarea este primul pas către ameliorare. În plus, crearea unui sistem de suport care să le ofere sprijinul de care au nevoie este o resursă valoroasă care nu ar trebui să lipsească din viața niciunei familii.

 

Dacă ai putea să demitizezi un singur lucru cu privire la tulburările psihice perinatale, care ar fi acesta?

 

„Circulă acest mit conform căruia o mamă care suferă de o tulburare mintală în timpul sau după naștere nu este potrivită pentru acest rol, sau nu este îndeajuns de bună ca mamă.”

Acestă credință care este destul de înrădăcinată la nivel colectiv împiedică, cel mai adesea, mamele să ceară ajutor în legătură cu problemele pe care le întâmpină la nivel emoțional și psihic și este esențial să fie demitizată.

Cel mai simplu, atunci când vine vorba de tulburările mintale perinatale, le explic mămicilor că acestea sunt ca o complicație a sarcinii. Recomandarea pe care le-o fac este să se uite la această complicație ca la oricare alta. Adică, să trateze și această complicație cu seriozitate, corespunzător.

 

_

Editor: Carina-Marisa Cichi

 

Credit foto: 

„Odată cu venirea pe lume a fiicei mele, am simțit că m-am descoperit din nou pe mine.” | Alina Pop, psihoterapeut specializat Burnout Parental

Cea mai importantă parte a dezvoltării Alinei Pop ca om a început în momentul în care a rămas gravidă și când a născut-o pe Amina. A simțit asta cu adevărat ca fiind un prag decisiv al maturizării sale. Primele luni de acomodare cu copilul au fost încărcate emoțional puternic: avea zile când trecea de la recunoștință la atacuri de panică pentru că nu se regăsea în noul rol sau o speria.

Prin burnout parental a trecut atât ea, cât și soțul ei, după numai câteva luni după ce a născut-o pe Amina. La cinci luni, fetița lor a primit un diagnostic care îi dădea șanse de supraviețuire minime. Trăiau o stare permanentă de neputință. Toate acestea au cântărit greu in defavoarea stării psihice a Alinei, așa că starea de burnout s-a accentuat.

Cât a stat în spital cu Amina, Alina a urmat cu psihologul spitalului câteva ședințe de EMDR pentru a se mai pune pe picioare. Ședințele au funcționat cât de bine se putea în situația de criză în care se afla. A decis atunci că va face și ea această specializare pentru clienții ei, iar astăzi poate spune că folosește această tehnică extrem de eficientă cu mai bine de jumătate dintre ei.

Ne-a povestit mai multe despre modul cum toate experiențele și-au spus cuvântul asupra sa, a viziunii sale despre lume, a relației de cuplu și a relației cu fiica sa în acest interviu.

În secțiunea „despre mine” a site-ului tău spuneai că partea cea mai importantă a dezvoltării tale ca om a început în momentul în care ai născut-o pe fiica ta, Amina. Din ce perspectivă ai simțit acel moment ca fiind un prag decisiv al maturizării tale? Ce ai simțit că s-a schimbat fundamental la tine ulterior nașterii sale?

Nașterea fiicei mele a provocat o schimbare majoră și rapidă pentru mine. Am trecut de la rolul de copil fără responsabilități, cu multă libertate, unde tot ce trebuia era să mă îngrijesc de mine, la viața de adult cu responsabilități, la o reducere a libertății, unde trebuia să învăț să aștept mai mult pentru a-mi îndeplini nevoile, cu anxietăți și temeri nebănuite.

Am devenit o persoană mult mai responsabilă și asumată. Întreaga perspectivă asupra vieții mele s-a transformat. Venirea Aminei pe lume pentru mine a fost ca un dar: m-a ajutat să cunosc părți din mine care până atunci nu s-au manifestat, pentru că am avut parte de experiențe care m-au obligat să ies din zona mea de confort și să mă dezvolt.

Ca rezultat, am început să mă simt mai încrezătoare în mine. Odată cu ea m-am descoperit din nou pe mine: m-am uitat pentru prima oară cu alți ochi la copilăria mea, la experiențele mele, la carențele mele în dezvoltare. Acum se împlinesc aproape cinci ani de când simt că am crescut mai puternică datorită prezenței ei în viața mea.

Ai relatat că primele luni de acomodare cu copilul au fost încărcate emoțional puternic, aveai zile când treceai de la recunoștință la atacuri de panică pentru că nu te regăseai în noul rol sau te speria. Cum ai reușit să le faci față episoadelor anxioase în perioada aceea?

Mă vedeam ca fiind un copil care trebuie să crească un alt copil, fără resursele necesare să fiu mama care îmi doream să fiu. Îmi era teamă că nu voi putea fi îndeajuns de bună pentru ea, că nu voi ști cum să o îngrijesc potrivit și cum să o stimulez pentru a se dezvolta. Uneori mă încercau gânduri intruzive care mă speriau – îmi imaginam cum ea se poate răni sau cum eu îi pot face rău dacă îmi pierd controlul.

„M-am confruntat cu anxietate mai toată viața mea, însă în sarcină și după naștere totul a devenit mai intens.”

Ceea ce le pot recomanda mamelor să facă pentru a avea mai mult control asupra modului cum se simt este să se informeze, ca să știe ce li se întâmplă. Le va ajuta să-și normalizeze trăirile; anxietatea pre și postnatală este des întâlnită.

O altă strategie la care ar putea să apeleze cu încredere ar fi să-și găsească în jurul lor oamenii potriviți pe care să se bazeze în sarcină. Să aibă o moașă cu care să comunice, un medic de încredere cu care să țină legătura. În timpul momentelor cu nivel mare de stres, a simți că nu suntem singure este o modalitate foarte bună prin care să ne calmăm.

Apoi, le recomand un proces de psihoterapie. Perioada maternității este – poate – cea mai vulnerabilă din punctul de vedere al sănătății mintale pentru mame. E esențial ca în această perioadă să primești ajutorul și sprijinul de care ai nevoie ca femeie.

Misiunea ta în calitate de psihoterapeut este să-i ajuți pe părinți să fie mai bine în rolul de părinte și să evite epuizarea, să-și facă viața mai ușoară prin a renunța la bagajele momentelor grele și traumatizante din viața lor. Care a fost momentul în care ai simțit și știut să conturezi clar această misiune de-a ta în calitate de profesionist?

Experiența mea de viață a stat la baza acestei misiuni. Încerc să creez ceva ce eu nu am primit când aș fi avut nevoie: un mediu sigur și lipsit de presiune pentru părinți, unde să simtă că au suportul de care au nevoie și că sunt înțeleși.

Am știut să-mi conturez misiunea atunci când eu m-am simțit din nou încrezătoare în mine, când am reușit să-mi revin după cea mai grea experiență pe care am trăit-o până acum și am simțit că am din ce să ofer.

Fiecare întâlnire cu clienții mei mă încarcă pozitiv pentru că simt că îmi îndeplinesc visul. Simt că practic acea meserie care mie mi-a schimbat viața atât de mult în bine.

Ce înseamnă și cum se manifestă burnout-ul parental? Care este momentul în care începe să se instaleze burnout-ul parental?

Burnout-ul parental este un sindrom care apare atunci când părinții sunt expuși stresului de prea mult timp, sau unui stres excesiv și simt că nu au resursele necesare să facă față efectelor sale.

Deseori este confundat cu starea depresivă. Unele dintre simptome se pot suprapune, de aceea este important să se facă o evaluare a părintelui pentru a găsi soluțiile cele mai potrivite.

Sunt patru mari simptome care definesc burnout-ul parental, și anume:

– Distanța emoțională de proprii copii – ceea ce poate să se reflecte în mai puțin timp petrecut împreună cu aceștia, reacții mai aprige, țipat, pedepse, jigniri, constrângeri, violență, neglijare, lipsa răbdării și așa mai departe. În acest context, nu mai suntem la fel de conectați cu ei, facem strictul necesar, simțim că îi iubim, dar am vrea o mare pauză de la ei. Când ne uităm la ei, prima dată ne gândim la cât de greu este.

– Epuizarea fizică și psihică – unde pot să apară dificultăți de memorare, de a lua decizii, de a uita lucruri. Se reflectă în momentele când simțim că avem mintea goală și nu ne putem concentra; ne confruntăm cu anxietate, nervozitate, teamă, o stare perpetuă de alertă, oboseală fizică și mentală, precum și lipsa motivației.

– Lipsa satisfacției sau mulțumirii în rolul de părinte – care apare atunci când suntem nemulțumiți de modul cum interacționăm cu copii și simțim că totul este o luptă. Rolul de părinte nu ne face să ne simțim mai bine cu noi, poate chiar din contră. Rolul de părinte e cel în care simțim că trăim cele mai multe frustrări și, cel mai des, considerăm că nu suntem îndeajuns de buni, nu suntem potriviți pentru acest rol, simțim că dăm greș constant.

– Contrastul între modul cum am fost ca părinți și cum suntem în prezent ne provoacă sentimente puternice de rușine și vinovăție.

Nu este un moment specific când această tulburare se instalează. De multe ori, dacă nu suntem în contact cu noi înșine, nici nu ne dăm seama până nu suntem deja într-o fază de burnout avansată când funcționarea ne-a fost afectată… Iar pentru a-mi ajuta clienții să-și testeze nivelul de epuizare din prezent, îmi place să le pun la dispoziție această resursă gratuită, validată științific prin cercetări.

Mai mult, începând cu data de 1 martie 2023 voi lansa o campanie națională intitulată „OUT din Burnout parental”, unde invit mamele să-și împărtășească anonim sau nu, în funcție de preferințe, poveștile lor legate de stresul parental și de epuizare pentru a ajuta la conștientizare, informare și prevenție pe acest subiect în rândul lor.

În contextul în care ambii parteneri ai unui cuplu trec printr-un episod de burnout parental ulterior venirii pe lume a copilului lor, cum se pot sprijini aceștia unul pe celălalt în acest timp?

Sunt cazuri mai rare – așa cum a fost la mine și la soțul meu, de exemplu – în care ambii parteneri trec în același timp printr-un moment de epuizare. Cel mai adesea, asta se întâmplă atunci când vorbim despre apariția factorilor situaționali care schimbă pentru moment sau pentru totdeauna contextul de viață al familiei.

În astfel de cazuri este important pentru cei doi să primească ajutor din afara cuplului, să fie susținuți și ajutați de părinți, de prieteni, să urmeze o psihoterapie individuală și de cuplu. În astfel de momente relațiile și ajutorul pe care ceilalți ni-l pot oferi poate să fie semnificativ pentru ameliorarea stării noastre.

„Atunci când un cuplu traversează o perioadă grea, e important să conștientizeze că vor petrece mult timp în prezența mecanismelor de apărare sau de răspuns la stres ale fiecăruia dintre ei.”

Ceea ce i-ar ajuta ar fi să nu ia lucrurile personal. Să conștientizeze că este o perioadă de supraviețuire în care obiectivul este să treacă peste moment, fără alte presiuni și așteptări puse pe relație.

Dar cel mai adesea, burnout-ul parental apare pe rând la parteneri. Atunci, cel mai important lucru de făcut este ca părintele epuizat să fie privit cu compasiune; să i se ofere ajutor; să fie încurajat să se odihnească; să simtă empatie; înțelegere și să fie văzut pentru ceea ce trăiește.

Tu relatezi că ai început să cauți ajutor în vederea vindecării burnout-ului parental în perioada în care i-ai fost alături Aminei, în spital. La ce tip de terapie ai apelat în acest context? Care a fost procesul prin care ai trecut ca să poți să identifici cel mai potrivit tip de terapie pentru ceea cu ce tu te confruntai?

Într-o primă etapă după apariția problemelor ei de sănătate nu eram într-o stare de burnout, ci eram pe pilot automat. Încercam pur și simplu să supraviețuiesc schimbărilor majore prin care treceam.

În acel moment psihologul spitalului mi-a oferit câteva ședințe de EMDR – o tehnică care ajută la procesarea evenimentelor traumatice. Ulterior, pe măsură ce timpul trecea, iar circumstanțele nu se schimbau, am început să resimt copleșeala, epuizarea, și atunci s-a instalat un burnout în toată puterea sa.

„Burnout-ul parental este un simptom al unor suferințe mult mai timpurii.”

Nu aș mai știi să spun exact care a fost procesul pe care l-am traversat; dar știu că am reușit cumva să dau de termenul de burnout parental, să găsesc definiția, să citesc mai multe și am simțit că descria cu exactitate tot ceea ce eu trăiam la momentul respectiv.

Am urmat cursurile de formare pentru a învăța cum să mă ajut pentru că în țară nu era nimeni acreditat și nici cineva care să vorbească despre burnout-ul părinților. Ulterior am început psihoterapia cu un terapeut format pe traumă și am început și eu școala de formare în această direcție.

Care sunt primii indicatori ai burnout-ului parental cărora ar trebui să le acorde atenție noile mămici? Cum le sfătuiești să identifice corect momentul în care ar trebui să caute ajutor specializat?

Din păcate nu punem accent pe prevenție pe cât ar trebui. De cele mai multe ori ajung în cabinet părinți care deja duc de prea mult timp prea multe.

Ar fi atât de benefic dacă părinții ar veni în cabinetul unui specialist încă dinainte de a se naște copilul pentru a-și face un plan; pentru a preveni tulburări ca anxietatea, depresia, burnout-ul parental, dificultățile în relația de cuplu și tot așa…

Când așteptăm până când avem simptome asta înseamnă că suntem deja în burnout sau cel puțin că avem un risc ridicat de a fi. De fapt, primii indicatori ai burnout-ului pentru o mamă pot fi:

-O dispoziție modificată care o face pe mamă să fie mai agitată, iritată, speriată, nervoasă, nemulțumită, lipsită de răbdare.

-Are gânduri care o macină și care o fac să aibă mai puțină încredere în ea în acest rol.

-Simte că somnul nu este suficient și că nu este odihnită; poate are insomnii.

-Are gânduri intruzive, este hipervigilentă, simte anxietate des.

-Are dureri de cap constante, crampe musculare sau dureri.

-Se simte epuizată, extenuată sau la capătul puterilor. Ar vrea să continue să ofere, însă simte că nu mai are de unde.

Și lista poate continua, dar cel mai important este să-și facă o evaluare, pentru că aceste simptome sunt destul de des întâlnite și în alte afecțiuni și este nevoie de un diagnostic diferențial.

Cu câtă deschidere au primit clienții tăi această nouă formă de terapie a traumei – EMDR – pe care ai decis s-o incluzi în rândul serviciilor pe care le oferi ca psihoterapeut?

Aceasta este una dintre tehnicile pe care le folosesc pentru a procesa evenimente cu încărcătură emoțională și în prezent, care le încurcă funcționarea propice a clienților mei, sau care le provoacă încă suferință. Nu este, însă, singura modalitate prin care lucrez, ea nefiind o tehnică potrivită pentru toți.

De fiecare dată când am propus să lucrăm asupra anumitor momente cu această tehnică clienții au fost deschiși – mai mult, unii dintre ei chiar m-au abordat special știind că pot lucra și în acest fel.

Totuși, de cele mai multe ori, modul în care eu lucrez este unul holistic. Încerc să adun cât mai multe elemente, tehnici și metode care să mă ajute să-mi susțin clienții în felul în care ei au nevoie.

Cum le ajută forma de terapie a traumei EMDR pe mămicile cu care lucrezi să-și modeleze diferit viziunea asupra lumii, asupra relației de cuplu și asupra relației cu copiii lor? Cât de curând de la începerea terapiei începeți să observați primele semne de îmbunătățire ale calității vieții acestora?

La un moment dat, am avut succes cu această tehnică în doar șase ședințe când am avut de procesat un singur eveniment cu o clientă, și anume o naștere cu complicații care rămăsese vie în mintea mamei. Îi provoca multă anxietate în prezent în relația cu copilul.

Comportamentul său și relaționarea cu copilul s-au îmbunătățit după ce a reușit să proceseze ceea ce a trăit. Nu mai simțea că este în pericol nici ea și nici copilul, a reușit să-și recapete încrederea în capacitățile ei de a fi o mamă bună și de a-i oferi siguranță copilului.

Dar când vorbim de burnout parental, procesul este unul diferit. Sunt anumite puncte pe care le urmărim inițial în întâlnirile noastre pentru a descoperi cauzele care au dus la această epuizare și încercăm să schimbăm prin acțiuni practice contextul de viață al mamelor. Ori, prin restructura cognitivă, le ajutăm să renunțe la unele credințe limitative care le-au adus în situația de față.

Pentru cele care sunt dispuse să meargă mai departe, într-un proces de explorare a sinelui atunci vorbim de tehnici și metode care au la bază teoria traumei cum este EMDR, terapie contextual modulară sau IoPT. De altfel, există și cazuri în care odată ce clienții mei își depășesc greutățile, nu simt să mai continue explorarea, așa că ne oprim în acel punct.

Ghidezi clienții cu care lucrezi spre „o relație de cuplu împlinitoare, care să le ofere ocazia să trăiască iubirea matură care este atât de vindecătoare.” Cum ai defini „o relație de cuplu împlinitoare”? Cum se manifestă „iubirea matură”?

„Într-o relație de cuplu împlinitoare, e important să ținem minte că realitatea noastră este la fel de importantă ca realitatea partenerului.”

O relație de cuplu împlinitoare este una în care partenerii se simt în siguranță și susținuți să își manifeste individualitatea fară să simtă că amenință întregul (relația).

Iubirea matură apare atunci când avem capacitatea de a crește alături de partener, de a-i aprecia unicitatea și aportul pe care îl aduce în viața noastră. Iubirea matură aduce înțelegere, reciprocitate, comunicare lipsită de orgoliu sau lupte de putere.

Se manifestă atunci când nu avem așteptarea ca partenerul să fie responsabil de fericirea noastră. Pentru a putea trăi o astfel de iubire este necesar să fim asumați, să știm că fericirea stă în noi și că pentru a funcționa, o relație necesită prioritizare și implicare constantă.

Cea mai mare provocare profesională întâmpinată până acum: Cele mai provocatoare întâlniri sunt cu clienții care încearcă să paseze responsabilitatea bunăstării lor către terapeut și care se așteaptă ca psihoterapeutul să le rezolve dificultățile.

Cum ai conștientizat importanța introducerii terapiei în viața ta: Am descoperit psihoterapia când am fost diagnosticată cu tricotilomanie și mi s-a recomandat să mă duc la un psihoterapeut. Încet, încet am început să descopăr beneficiile discuțiilor, ulterior reușind chiar să ajung la dizolvarea acelui comportament.

Cum te reîncarci atunci când obosești: Am mai multe strategii. Una dintre ele este deconectarea de social media, telefon, și ancorarea în prezent, în timp de calitatea cu fiica mea sau cu soțul. O zi pe săptămână în care nu muncesc deloc: duminica, și-n care mă ajută muzica, o porție bună de râs, un film fain, cărțile și natura.

Sursa ta de energie și bunăstare: Familia, zilele cu soare și cabinetul meu.

Ultimul lucru pe care-l faci seara: Citesc câteva rânduri din cărți de specialitate pentru că mă ajută să adorm imediat.

_

Editor: Carina-Marisa Cichi

Credit foto: Mircea Achim