Raluca Anton este doctor în psihologie, psihoterapeut principal și terapeut relațional cu o formare internațională, fiind membră din grupul primilor terapeuți din România care au formarea IMAGO în terapie relațională. Lucrează de peste 13 ani cu oameni, fie că este vorba despre procesul de psihoterapie individuală sau de cuplu, de consiliere, de coaching sau de training.
A întâlnit mii de oameni de-a lungul acestor ani, fiecare dintre aceștia dorindu-și să învețe despre propria persoană, să se cunoască mai bine și majoritatea dintre ei având două obiective: pe de-o parte starea de bine și, pe de altă parte, relațiile sănătoase.
De-a lungul vieții urmăm cursuri de calificare, avem parte de tot felul de relații, trecem prin diferite experiențe și practic suntem expuși la realități care ne formează ca profesioniști sau la nivel personal și totuși, indiferent de vârstă apare întrebarea „cine sunt eu?”. Ce putem face pentru a ne răspunde la această întrebare? Cum putem găsi un răspuns clar și sigur despre propria persoană?
Toate aceste experiențe prin care trecem pe parcursul vieții ne formează și ne ajută să ne construim identitatea. Ce nu fac ele, însă, este oferirea de sens și coerență a acestei identități – a cine suntem noi. Acesta este un proces care ar merita să fie conștientizat și analizat din mai multe perspective. Practic, acest demers de conștientizare seamănă cu scrierea unei povești, cu construirea unei narațiuni despre propria existență.
Imaginați-vă că atunci când vă gândiți la propria viață nu vă gândiți doar la un șir de întâmplări și experiențe pe care le scrieți cu liniuță pe o foaie, ci construiți și legăturile dintre acele experiențe. Iar coerența în povestea de viață, definirea a cine sunt eu stă în acele cuvinte de legătură dintre experiențele noastre; cine suntem noi ține de conexiunile pe care le facem între acele experiențe astfel încât ele să dezvolte o coerență a sinelui.
În plus, ar merita să analizăm lucrurile și dintr-o perspectivă mai largă a familiei de origine și a experiențelor acelor persoane din povestea noastră de viață. Totul este în conexiune și merită să ne oferim ocazia să înțelegem aceste legături pe care istoria de viață le-a produs și felul în care noi ne raportăm, în momentul prezent, la ele. Moștenirile noastre nu sunt doar unele materiale, ci sunt și moștenirii care țin de frici, tipare de gândire, comportamente de adaptare. Și toate acestea se transmit din generație în generație fără să își ceară voie în vreun fel.
Ele, de multe ori, stau pitite, și așteaptă momentul oportun să se manifeste. Și, astfel, ajungem să spunem uneori că repetăm aceleași erori și nu am învățat nimic din experiențele trecute (ale noastre și ale celor care au existat înaintea noastră).
Sunt anumite trăsături pe care le moștenim mai cu seama de la părinții noștri sau de la bunici/străbunici? Cum putem să identificăm aceste trăsături sau comportamente?
Sigur ne dăm seama fiecare dintre noi că semănăm mai degrabă cu unul dintre părinți decât cu celălalt sau chiar putem spune că avem un mix între cei doi sau amintiri despre unul dintre bunici cu care semănăm mai tare. Pe lângă aceste asemănări pe care le-am moștenit la naștere, multe dintre asemănări se dezvoltă din interacțiunea cu aceștia. Modelăm prin simplul fapt că ne stăm alături unii altora.
Ce învățăm prin modelare? Diverse moduri de a gestiona conflictele, de exemplu, strategii de luare a deciziilor, felul în care ne manifestăm iubirea, ce înseamnă o atingere, cât de sigure sunt relațiile, cât de bine mă descurc eu sau cei din jurul meu pentru a face față situațiilor dificile. Toate acestea sunt lucruri la care rar ne gândim și nu puțini o facem, însă valoarea informațiilor pe care le descoperim în urma unei astfel de analize poate fi neprețuită.
În ce măsură ne influențează formarea noastră relațiile și interacțiunile interumane pe care le-am avut încă din copilărie? Pe măsură ce trec anii acestea ne influențează mai mult sau dimpotrivă au o amprentă tot mai fadă asupra noastră?
Sigur există un tipar relațional pe baza căruia alegem la vârstă adultă, însă trecerea prin diverse experiențe de viață modifică, mai mult sau mai puțin, acel tipar relațional. Aceste tipare sunt inconștiente, dar poate ne dăm seama că spunem, uneori, pe parcursul vieții că partenerul sau partenera noastră aduce mai mult cu unul dintre părinți sau bunici. Și nu are cum să fie altfel!
Creierul s-ar speria să aleagă ceva cu totul sau cu totul nou sau diferit. Astfel, tinde să reproducă tipare relaționale. Categoric că acestea au variațiile lor, că nu seamănă întru totul, că mereu există excepții de la regulă.
Însă, ar merita să ne uităm la persoanele de care ne-am îndrăgostit de-a lungul vieții sau de care continuăm să ne tot îndrăgostim și să analizăm ce le leagă pe aceste persoane din perspectiva noastră. Iată câteva întrebări pe care putem să ni le adresăm: De ce acești oameni și nu alții? De ce m-am îndrăgostit de ei sau ele sau el sau ea și de alte persoane nu? De ce nu mă simt atrasă de aceleași persoane de care este atrasă prietena mea? De ce unii oameni se îndrăgostesc de unele persoane și alții de alte persoane? Care poate fi legătura dintre toți oamenii care au trecut emoțional prin viața mea? Care este legătura dintre toți oamenii care au plecat din viața mea?
Adresându-ne aceste întrebări putem deschide uși ale poveștii noastre de viață, dar și ale moștenirii noastre. Multe informații pot părea copleșitoare, unele fără sens, altele care dor. Și avem doar câteva opțiuni: închidem ușile acestea și ne facem că acele informații nu există, închidem ușile pentru că acum nu suntem pregătiți să le gestionăm, dar ne promitem că revenim, luăm ușă cu ușă și înțelegem ce este acolo, lăsăm toate ușile deschise și le explorăm pe toate cu toată suferința care vine la pachet cu asta, dar și cu bucuria descoperirii sinelui. Nu a zis nimeni că e ceva ușor de făcut, dar ce știu până acum este că oricine poate face o astfel de călătorie.
Ritmul și modul pot fi diferite. Nu trebuie să facem totul acum și totul deodată, așa că vă invit să vă respectați povestea și prin a nu forța lucrurile dacă simțiți că e prea dureros ce găsiți în spatele ușilor și să fiți cu blândețe față de voi înșivă, dar și față de demersul de cunoaștere.
Spuneai pe scenă unui eveniment că organismul nostru poartă cu el amintiri și dacă înveți să îl asculți te vei înțelege mai bine pe tine. Cum învățăm să ne ascultăm corpul și cum îl putem „citi”?
Aceasta este o poveste care mie îmi place extrem de tare pentru că eu fac parte din categoria acelor oameni care nu doar că nu își știu (sau aș spune, totuși, știau) să își asculte corpul, dar am și o abilitate de a amorți ce simt pentru a mă asigura că îmi ating obiectivele sau că gestionez emoțional ce se întâmplă.
Îmi amintesc de un eveniment la care visam să ajung să vorbesc și pot reproduce starea de agitație interioară, gândurile care îmi spuneau: de ce? de ce te expui acestor situații? de ce nu ai ales să stai și tu în sală și să nu te expui miilor de oameni?, senzația de greață, însă, în același timp zâmbetul relaxat pe care ceilalți îl vedeau, respirația controlată că să nu „iasă la suprafață” emoțiile care pe interior mă copleșeau, întrebările celorlalți: „vai, dar tu nu ai deloc emoții?”, primii pași pe scenă, primele patru minute în care știam că am nevoie să știu exact ce spun pentru că asta îmi dădea un foarte mare confort, iar apoi.. liniștea care s-a instalat în întregul meu corp.
Am simțit tranziția de la agitația aceea intensă, la pacea sistemului. Pe ambele le-am produs eu. Ele nu au apărut din senin. Iar această poveste scrisă în rândurile de mai sus este prima mea invitație către voi înspre cunoașterea reacțiilor corpului.
Astfel, un prim pas ar fi să putem spune narațiunea a ceea ce ni se întâmplă și să nu ne spunem nouă înșine: ar trebui să mă controlez, ar trebui să nu fiu agitat, ar trebui.., ar trebui… Conștientizarea reacțiilor corpului vine din narațiunea pe care o construim despre acesta. Iar apoi, în cazul meu, „liniștea care s-a instalat în întregul meu corp” este motivul pentru care eu eram acolo. Senzația de pește în apă pe care o simt când sunt la un astfel de eveniment, experiența „locului meu” este ceea ce mă recompensează și mă face să mai vreau.
Dar acea liniște este ceva ce am învățat să fac în zeci (nu îmi vine să cred că scriu zeci, dar pare-se că pe acolo sunt) de ani în care am învățat să nu mai simt în corp. Din păcate, asta mă ajută în unele momente, dar mă și costă atunci când nu știu să îmi ascult oboseala, când poate cei din jurul meu îmi spun că sunt rece, când îmi doresc prea mult ceva și nu mă ascult atunci când deja împing niște limite ale corpului în cazul cărora mă costă prea mult recuperarea.
Aceasta e o poveste a când ne ascultăm sau nu reacțiile somatice. Invitația mea, pentru început, este să fiți atenți la aceste semnale pe care le simțiți în corp pe parcursul zilei, atunci când vă enervează cineva, atunci când vă e teamă, când simțiți bucurie. Și puneți în cuvinte povestea corpului vostru. Folosiți metafore dacă vă ajută („simt un bolovan pe piept”, „totul e ca o ceață densă”) sau doar înșiruiri de cuvinte ca: amorțeală, vârtej, durere, înțepătură. Ca și cum am învăța alfabetul propriului corp.
Cum definești tu moștenirea, raportându-te la relațiile cu familia ta, cu fiica ta și cu cei din jurul tău?
Pentru mine totul a pornit de la întrebările: de ce îmi e atât de greu să stau eu cu mine?, de ce nu reușesc să mă opresc și să mă odihnesc?, de ce sunt mereu nemulțumită? de ce și cât am sau fac?. Toate acestea au fost mari teme ale vieții mele emoționale și am avut nevoie să descopăr povestea pentru a putea înțelege.
Noi spunem în psihologie că este esențial să înțelegi ce ți se întâmplă pentru a putea schimba ceva și atunci asta am încercat să fac. Am pornit invers pe firul poveștii: de la mine înspre cât de departe am putut afla informații. Am ajuns până la străbunicii mei și încă simt că nu am explorat toate valențele descoperite în ambele direcții (maternă și paternă). Am vrut să descopăr cum a fost pentru ei în timpurilor lor (în funcție de fiecare generație în parte), care le-au fost provocările, ce au făcut pentru a le fi mai bine. Și așa am descoperit o serie de mesaje puternice care au călătorit în timp cu toată iubirea din lume a fiecărui purtător al acestor informații.
M-a ajutat mult să îmi fac o astfel de schemă, structură. Nu știu dacă este întru totul adevărată, însă eu nu am căutat adevărul, ci am căutat coerență, am căutat sensul. Iar acum îmi adresez de multe ori întrebarea: pe care dintre toate aceste mesaje vreau să le transmit mai departe celor din jurul meu sau și mai departe Anei și generațiilor viitoare sau mai ales, cum vreau să călătorească ele?, Care dintre acestea se propagă implicit pentru că mie îmi e atât de greu să le schimb fiind atât de puternic înrădăcinate și cum o influențează pe Ana, de exemplu?.
Pentru că îmi doresc să îi pot explica și îmi doresc să o pot ajuta să pună în cuvinte ce i se întâmplă ei. Dincolo de asta, mă gândesc cum o va modela pe ea, meseria mea, rolul meu, vizibilitatea mea în comunitatea din care fac parte. Știu că fiecare avem povara noastră și oricât mi-aș dori să o degrevez pe ea de povara ei, îmi dau seama că nu pot decât să îmi doresc să am capacitatea să o însoțesc în greutățile ei și nu să i le iau.
Și îmi doresc să construim (atât eu, cât și tatăl ei) o relație cu ea astfel încât să ne primească în viața ei cu cât știm și cât putem să facem pentru ea. Eu cred că cel mai mare dar pe care părinții mei mi l-au putut face este faptul că au fost acolo indiferent ce am decis, când și cum. Și știu cât le-a fost de greu uneori, dar au fost și sunt în continuare acolo pentru mine având, în același timp, înțelepciunea de a ști când să se retragă să mă lase să îmi trăiesc suferințele și greșelile spunându-mi mereu că sunt la un telefon distanță.
Așa au fost și părinții mamei pentru ea. Iar moștenirea asta îmi doresc să putem să o lăsăm Anei. Îi spunem de multe ori și sper să simtă asta de și mai multe ori: „mama și tata nu pleacă! mama și tata sunt aici”. (disclaimer: întâmplător am răspuns acestei întrebări ascultând Make You Feel My Love a lui Adele pe fundal. Poate dacă ai citit aceste rânduri merită să o asculți și să încerci să te gândești tu ce vrei să lași mai departe cu toată iubirea pe care o poți oferi cuiva).
Ce construiește în acest moment, profesionistul Raluca Anton? Dar omul Raluca Anton? Cât din ceea ce construiești este pentru viitorul apropiat și cât este pentru „nemurire”? Poți să exemplifici?
Aș vrea să cred că tot ce construiesc ca om, profesionist, mamă, soție, prietenă, colegă se aliniază acelorași principii. Îmi doresc să fiu sinceră cu cine am descoperit că sunt, îmi doresc să transmit nu doar beneficiile, cât și magia descoperirii sinelui, aș dori să fim cât mai mulți cu grijă față de noi înșine și de poveștile noastre de viață. Pentru acum și pentru „nemurire”. Și vreau să pot să îi însoțesc în acest demers pe cei apropiați mie, pe cei care îmi acordă încredere să îmi dea voie să întru în casa minții lor, dar și pe cei care își doresc să facă asta fără să ne cunoaștem direct, ci prin podcasturi, emisiuni, cărți și ce lucruri vor mai urma.
Sunt sigură că nu am inventat nimic, dar sunt sigură că fiecare avem un mod diferit de a organiza și de spune lucrurile și aș vrea să mă folosesc de felul meu de a le transmite pentru a ajunge cât mai departe.
Scopul poate fi și egoist plăcându-mi să fiu văzută de lume. Scopul poate fi, în același timp, și cu drag pentru oameni dorind să pun o cărămidă la o viață trăită cu sens a celor care se alătură poveștii mele chiar și pentru câteva minute scrollate în social media. Nu cred că egoismul și altruismul sunt mutual exclusive. Cred că pot, foarte bine, să coexiste și să facă lucruri faine împreună. Pentru acum și pentru „nemurire”.
Ana (Lady A, după cum o vedem în postările tale), fiica ta, este încă la început de drum. Care sunt dorințele tale pentru ea, pentru adolescență ei, viață ei de adult? Cât din ceea ce îți dorești pentru ea, și poate ai avea tendința să îi pretinzi, regăsești în ceea ce și-au dorit părinții tăi pentru ține și poate ți-au exprimat în mod expres sau ți-au dat de înțeles prin anumite acțiuni, atitudini?
Cred că deja sunt suficient de conștientă să nu îi pretind nimic din ce ea nu își dorește. Ideal ar fi să pot să îi fiu alături, așa cum am scris și mai sus, în povestea ei de viață așa cum își dorește ea să o construiască și să învăț să îmi gestionez frustrarea sau ce emoții mai pot să apară fără să o rănesc pe ea sau fără să îi influențez parcursul. Acum, sigur, că idealul nu există și sigur, prin comportamentele mele, atitudinile mele, visele mele, influențez parcursul ei.
Cred că cea mai mare temere a mea este să nu se simtă în umbră raportându-se la viața ei cu mine și să nu simtă vreo presiune să fie în vreun fel în care ea nu își dorește să fie pentru a putea duce mai departe povestea începută de mine. Nu vreau să fiu o presiune pentru cei care îmi sunt aproape cum, în același timp, nici nu doresc să renunț la visele mele. Îți dai seama ce echilibristică fină e nevoie să facem în viața asta? (râde).
Astfel, singurul lucru pe care pot să îl fac este să vorbesc cu ea despre ce i se întâmplă, mi se întâmplă, ni se întâmplă, astfel încât să înțeleagă. Sper ca asta să o descătușeze și să îi ofere libertatea de a fi ea, un alt narator al poveștii familiei ei, dar care va alege să spună povestea cum consideră ea că este mai potrivit. Și uite cum, fără să ne dăm seama, printr-un simplu hashtag (#ladyA) am pus o eticheta care generează, cel mai probabil, și atitudini, reacții, influențe. Va alege ea să le ducă mai departe? Se va revolta împotriva lor? Va fi ceva ce și ea crede sau simte cu privire la ea însăși? Ce amprenta punem asupra ei?
Ai câteva sfaturi pentru părinții care ne citesc, atunci când vine vorba de pretențiile și dorințele legate de copiii lor?
Cel mai bun sfat pe care știu acum să îl ofer este să fie conștienți de povestea lor. Să învețe să se înțeleagă pe ei înșiși, înainte de a emite dorințe și pretenții, iar apoi să vadă la care dintre ele renunță și pe care le duc mai departe. Iar apoi vin cu rugămintea de a nu căuta vinovați sau responsabili și de a nu se rușina.
Fiecare dintre noi facem ce putem mai bine cu ce știm în acest moment. Iar creșterea nu poate să vină fără cunoaștere. Nu avem cum să facem mai bine dacă nu știm din ce punct pornim și în ce direcție am vrea să ne îndreptăm. Acesta este un demers și nu o analiză punctuală. Tind să cred că nu se încheie descoperirea noastră niciodată, ci descoperim straturi și straturi și asta nu e bine sau rău, ci face călătoria și mai fascinantă.
O altă invitație pentru părinți este să le vorbească copiilor. Mult. Despre lumi interioare, gânduri, emoții, decizii. Ei înțeleg mai bine decât ne dăm seama raportat la complexitatea cuvintelor pe care le pot folosi. Punându-le întrebări și tolerarea neprimirii răspunsului poate crea un discurs interior pentru cei mici și asta se va vedea când vor crește, prin faptul că ei se înțeleg mai bine pe ei înșiși și reușesc ei să își adreseze întrebările pe care vor avea nevoie să le audă. Și ei nu vor ști că se întâmplă asta ca un rezultat al curiozității noastre cu privire la lumea lor interioară și nici nu trebuie să știe asta.
A fi părinte înseamnă și a face lucruri pentru copiii noștri fără ca ei să știe că noi facem asta. Știi ce e cel mai greu cu privire la asta? Să tolerăm lipsa recompensei verbale. Lipsa momentului în care ei vin să ne spună că au văzut ce am făcut pentru ei. Însă nevoia aceasta este despre noi și nu despre ei. A pune pe umerii copiilor noștri recunoașterea rolului nostru de părinți poate veni cu o presiune mult prea mare.
Credit foto: Raluca Ciornea
—
Interviul a fost publicat in Revista print The Woman (Moștenirea/Spring 2022).
Revista poate fi comandată de pe site-ul www.thewoman.ro (transportul este gratuit).
—
Editor: Crina Ciocian
