Te uiți la Mi-Sa și îți pare o vioară ea însăși. Mică, gingașă, suplă, delicată, veselă, cu o voce aproape de copil, în ciuda celor 36 de ani. Mi-Sa nu are vârstă, e imposibil de ghicit, cum e, de altfel, la majoritatea asiaticilor. Are origini coreene, dar s-a născut și a crescut în Osaka, Japonia.
La 18 ani, a plecat să studieze muzica la Paris și, după cum arată palmaresul ei, e expertă în muzica lui Schubert și Mozart, având albume lansate cu lucrări de-ale acestora. În prezent, ea este profesor asistent la Conservatorul Național din Paris, la clasa lui Olivier Charlier, unul dintre violoniștii cei mai importanți ai scenelor internaționale. Am invitat-o la o cafea pentru interviu, dar am convins-o să bea doar Cascara Tea, o băutură asemănătoare cu ceaiul, care se prepară din coaja boabelor de cafea. Pentru spiritul energic al lui Mi-Sa, orice cafea e prea puternică.
Mi-Sa Yang… ce înseamnă numele tău?
Nu cred că înseamnă ceva. Cred că părinții mei s-au gândit să aleagă un nume care să sune bine atât în coreeană, cât și în japoneză. Eu sunt de origine coreeană, dar născută și crescută în Japonia. Familia mea este la a treia generație în Japonia.
Acum care este casa ta?
Acum, casa mea este Parisul. Locuiesc acolo din 2005 deja. Anul acesta se împlinesc 18 ani de când stau la Paris. Am mers să studiez acolo când am împlinit 18 ani, deci uite că jumătate din viața mea de până acum este deja trăită în Europa.
În acest context, care este identitatea ta? De care dintre aceste trei culturi – coreeană, japoneză, europeană – te simți mai apropiată?
Să știi că nu m-am gândit niciodată în sens profund la identitatea mea. Nu prea îmi pasă de asta, ca să fiu sinceră. Am fost norocoasă că nici în Japonia nu am avut probleme cu faptul că suntem coreeni. Ne-am simțit mereu integrați, niciodată nu a fost un impediment că am aparținut altei culturi. Dar acum simt că viața mea este la Paris. Deși familia mea e acolo, în Japonia, merg destul de rar și mai mult pentru a cânta.
Japonezii sunt mari iubitori de muzică clasică. Săli uriașe, public numeros, de mii de persoane. Nu ai simțit că găsești acolo suficiente oportunități pentru a te dezvolta ca artist? De ce ai ales Europa?
Da, așa este, dar Japonia e oarecum limitată în acest domeniu și extrem de izolată. Ca artist, simți izolare dacă nu ești conectat mereu cu ce se întâmplă în domeniul tău, iar în muzica clasică lucrurile importante se întâmplă în Europa.
Credit foto: Șerban Mestecăneanu
Cum a fost la 18 ani să vezi prima dată Europa? Cum ți se părea față de Japonia, o cultură cu totul și cu totul diferită?
A fost pur și simplu ca și cum aș fi venit pe o altă planetă. Totul era nou. Complet diferit de Japonia, dar foarte frumos. Am perceput totul ca pe o fantezie. Inclusiv mirosul era foarte diferit. Și acum îmi amintesc această senzație a mirosului atât de diferit de ce era în Japonia.
În ce sens? În sens bun sau rău?
Nu bun sau rău. Pur și simplu diferit. Nu pot să definesc. E mirosul Europei.
A fost ca un șoc cultural?
Nu, nu cred. Și asta pentru că eram atât de tânără. Când suntem tineri, acceptăm noul mult mai ușor. Eram fresh, eram deschisă să primesc totul. Nu eram șocată, eram, mai degrabă, ca un burete care absorbea tot ce se întâmplă în jur.
Ești pentru prima dată în festivalul SoNoRo?
Da, sunt pentru prima dată. I-am cunoscut pe Răzvan Popovici și pe Diana Ketler în Finlanda, la un festival, undeva prin 2018-2019, nu-mi mai amintesc exact anul. Și acum m-au invitat să cânt în acest festival.
Dar în România? Ești pentru prima dată și aici?
Nu, sunt pentru a doua oară. Prima dată am fost în cadrul unui proiect cu un percuționist celebru pe care îl aveți aici… Îmi scapă numele.
Mi-Sa se chinuie să își amintească, dar nu reușește. Mă roagă să o ajut și să spun ce percuționist celebru avem în România. Îmi încerc norocul cu primul care-mi vine în minte:
Țăndărică?
Cum?! Ăsta e un nume??? (râde)
Da, este. Nu era el?
Stai! Cred că îmi amintesc! Vassilena Serafimova! (în hohote)
Nici vorbă! Nu avem așa ceva!
Stai! Nu era în România! Era în Bulgaria! OMG, era Bulgaria, nu România, scuze!
Tot pe aproape. (Râdem amândouă)
Deci, da! Pentru prima oară în România.
Cum te-ai simțit la deschiderea SoNoRo la Cluj? Cum ai simțit publicul?
M-am simțit foarte bine și mi s-a părut un public foarte cald.
Credit foto: Șerban Mestecăneanu
Mi-Sa… la ce te gândești tu când cânți?
Oh… Nu m-am gândit niciodată la ce mă gândesc. (Râde.) Cred că nu mă gândesc la nimic. Pentru mine, să cânt la vioară este ca și cum aș respira, ca și cum aș trăi pur și simplu. E ceva cu totul instinctual. Poate pentru că începem să cântăm la un instrument foarte devreme, el devine o parte din noi. Am ajuns să îmi fie mai ușor să mă exprim așa decât să vorbesc. Prin muzică, nu există bariere în comunicare. Te poți duce oricât de departe.
Ce le comunici oamenilor prin muzică?
Nu cred că am ceva anume de spus oamenilor. Ca artiști, când interpretăm o lucrare, da, suntem responsabili față de compozitor pentru acea bucată de artă, dar, în momentul în care cânt, eu uit de asta și e pură expresie. E o abordare foarte instinctuală.
Care a fost momentul care te-a făcut să te bucuri cel mai tare că ești artist și că faci ceea ce faci?
Înainte să urci pe scenă, indiferent de cât e de mare audiența, ai un anumit stres. Când ești deja pe scenă și reușești să te calmezi și să te simți, în mod natural, una cu muzica… acestea sunt momentele în care simți cea mai mare bucurie.
Care este cel mai mare stres al tău ca artist?
Să uit muzica pe care trebuie să o cânt și să trebuiască să cânt în continuare.
Ce faci, în afara scenelor, ca să te destinzi?
Dorm, mă uit la filme sau citesc. Dintre toate, somnul este activitatea mea preferată. (Râde.) Am nevoie de mult somn.
La ce filme te uiți?
Îmi plac mult filmele coreene. De exemplu, ultima adată am văzut ”Oasis”, al lui Lee Chang-dong. E o poveste de dragoste mai neobișnuită, care mi-a plăcut foarte mult.
Ce cărți ce citești?
Îmi place mult Haruki Murakami.
Dacă ar fi să convingi publicul tânăr să vină la un concert de muzică clasică în care cânți, ce i-ai spune?
Că este bucurie pură și că, dacă te lași dus de ea, chiar dacă nu știi muzică clasică, vei fi fericit să o descoperi. Și e bucurie pentru că așa o și cânt. Cu bucurie.
Cu peste 15 ani experiență în marketing și comunicare, Geanina Simion își împarte timpul între numeroase proiecte de marketing cultural.
Un lucru care ne bucură este faptul că în ultimii ani tinerii încep să umple rândurile sălilor de spectacole cu muzica clasică și să participe la evenimente culturale, iar acest fapt se datorează, cu siguranță, unor oameni precum Geanina Simion care au înțeles cum trebuie să comunice cultura și să își adapteze mesajele pe limbajul lor.
Mamă a doi copii, cu un simț fin al umorului și un stil de scris care te captează încă de la primele cuvinte, Geanina activează într-un domeniu în care lipsa banilor și conservatorismul par a fi cele mai mari provocări.
Sarah este o apariție fresh, clean, urban & chic, cu un aer occidental și cu un ten lucios, aparent odihnit, pe care nu știi exact ce să citești. Are un stil simple-luxury, subliniat de un fular cu pattern Burberry și de haine simple, bine croite.
Este pasionată de cafea, un ”coffee nerd” de-a dreptul, așa că deschiderea cu care a îmbrățișat întrebările mele a fost, cu siguranță, facilitată de faptul că i-a plăcut la nebunie cafeaua din Meron. Nu vreau să mă gândesc cum era dacă ar fi fost invers. Uite că, uneori, și cafeaua pe care o bei cu cineva poate să aibă un rol decisiv în felul în care curge conversația.
O fată din nord, tocmai din Canada, care ajunge să facă muzică în Mexic? Cum așa?
M-am născut, da, în Canada, într-un oraș mai mic din nordul orașului Toronto, dar la 18 ani am plecat în SUA, mai exact în Cleveland, ca să studiez, după care am urmat Yale University. Cu toate astea, Ciudad de México este orașul meu preferat. Un oraș absolut incredibil, colorat, plin de artă și de cultură, de mâncare bună și de bucătari extraordinari. Am locuit 3 ani în Mexic pentru că ex-ul meu m-a adus aici și trebuie să recunosc că datorită acestei relații am descoperit acest oraș, de care însă m-am îndrăgostit pentru totdeauna. Și, chiar dacă relația cu prietenul meu de atunci s-a terminat, chiar dacă între timp sunt căsătorită și locuiesc altundeva, rămâne orașul meu preferat.
Se pare că relația cu orașul durează mai mult decât a durat relația cu ex-ul.
Asta așa e. Ciudad de México mi-a oferit atât de multe oportunități și am petrecut un timp atât de frumos acolo! În 2014, cu ajutorul unor prieteni, am reușit să înființez un festival de muzică de cameră, pentru că era ce îi lipsea acestui oraș. Se numea Chamber Music Society México și aduceam foarte mulți artiști nord-americani de prestigiu. Am și predat, iar acel timp a fost extraordinar pentru mine.
Credit foto: Șerban Mestecăneanu
Încă mai coordonezi toate aceste lucruri acolo?
Ah, nu! Acum viața mea arată diferit, dar îmi doresc să merg ocazional și să cânt acolo.
Am văzut că ești și violonistă, și violistă. De care dintre aceste instrumente te simți mai apropiată.
În acest moment al vieții mele, mă simt mai apropiată de violă. Acum mă percep ca violistă. Am 39 de ani și simt că mă reprezintă mai mult sunetul ei întunecat. Am fost violonistă până la 30 de ani, iar timp de 7 ani am fost prim violonistă a Cvartetului de coarde Linden, cu care am făcut numeroase turnee prin toată lumea și am câștigat numeroase premii. Ajunsesem la un nivel foarte înalt la vioară și mi-era greu să percep unde voi mai evolua ca violonistă. Totuși, simțeam că în viața mea trebuie să existe un soi de upgrade. Așa că, pe la 30 de ani, am început să studiez viola. Abia atunci cred că am fost gata pentru această schimbare.
Astfel, am început să experimentez muzica „din mijloc”, nu din prim plan. E total altfel. Când mi-am dat seama cum e, am zis ”wow”. A fost exact schimbarea de care aveam nevoie ca să simt că evoluez altfel. Știi… în muzica clasică trebuie să fii foarte focusat pe ceea ce faci și, uneori, rămâi blocat. Nu mai vezi unde poți crește. Dar viola m-a resuscitat, forțându-mă să ies din zona de confort. A fost un revival, un refresh, cum vrei să-i spui.
Crezi că ai atins un nivel mai înalt ca violistă decât ca violonistă?
Din punctul meu de vedere, viola e un instrument mai greu decât vioara. Mai mult, cred că orice violonist ar trebui să încerce această provocare a cunoașterii violei. Acum mă autodefinesc ca violistă, dar cred că nivelul înalt pe care l-am atins ca violonistă a contribuit decisiv la nivelul pe care îl am acum ca violistă. M-a ajutat să înțeleg o sumedenie de lucruri. Ce e foarte special la violă e și faptul că, deși are un repertoriu mult mai restrâns decât vioara, e unul dintre cele mai bune. Nu sunt mulți cei care s-au încumetat să compună pentru violă. E un instrument perceput ca fiind destul de ciudat. Totuși, ce s-a compus e extraordinar.
Să trecem de la relația ta cu viola la relația ta cu SoNoRo. Cum e?
Sunt foarte impresionată de muzicienii pe care Răzvan Popovici îi invită în acest festival. Sunt numai muzicieni de top. E o plăcere și o onoare să cânt cu ei.
Care este provocarea ta ca artist?
Noi, muzicienii, începem foarte repede și ne dedicăm viețile muzicii. Trec anii și, când te uiți în spate, vezi o carieră lungă și cu multe fețe. Există multe momente dezamăgitoare, multe eșecuri, e despre renunțare la timp, la familie, îți consumă totul. Provocarea cea mai mare a fost să găsesc mereu un echilibru între toate acestea, ceea ce e cel mai greu lucru pentru muzicieni, mai ales când își doresc o carieră internațională.
Care este confesiunea pe care o faci publicului atunci când te exprimi prin muzică în fața lui?
De fiecare dată când urcăm pe scenă, aducem foarte mult bagaj emoțional acolo. Mii de emoții și de experiențe. Ne punem pe tavă în fața publicului. Iar ceea ce exprimăm este rezultatul multor ani de suferințe, de iubiri, de trăiri.
Credit foto: Șerban Mestecăneanu
După lipsa ridurilor nu aș zice că sunt așa multe suferințe…
Noroc cu cremele… dar sunt. Confesiunea mea e, de fapt, una multiplă. Nu e un singur fel de a ajunge muzician. Acest drum nu este niciodată cum crezi că ar trebui să fie, indiferent cât studiezi și ce școli urmezi. E ceva mai mult de atât. There`s no one way to get there. Eu mi-am găsit locul în muzica de cameră pentru că felul în care comunici cu publicul e mult mai intim. Simți că petreci timp cu el.
Care a fost unul dintre cele mai impresionante momente pe care le-ai trăit pe scenă?
Cred că au fost două astfel de momente. Primul a fost când am cântat în Long Island, era ceva întrunire la nivel înalt de oameni de știință. Am cântat un cvartet de Beethoven, foarte slow, iar lumea era complet captivată de muzică. După concert, unul dintre cei de acolo a venit să ne mulțumească pentru muzică. Și nu în sensul că a fost doar frumos, ci revelator. Că el de vreo șase luni căuta o soluție la o problemă, dar nu a găsit-o până acum, în timp ce asculta concertul. Muzica poate crea astfel de revelații interioare. Un alt moment incredibil a fost în pandemie. Cântam în Musikverein. Și, în toată acea sală cu peste o mie de locuri, erau doar vreo 90 de oameni, din cauza condițiilor de distanțare. Stăteau izolați și noi eram la fel pe scenă. Și sentimentul era atât de intim, păream cu toții atât de vulnerabili! A fost un sentiment incredibil de intim.
Care a fost sala în care ți-a plăcut cela mai mult să cânți?
Uite, eu cred că muzica de cameră ar fi bine să rămână acolo. Adică în cameră. Nu în săli mari. În acest sens, cred că sala mea favorită este Haydn Hall, din Schloss Esterhazy, locul în care a trăit Haydn. Să cânți Haydn în locul în care el însuși a trăit a fost ceva cu adevărat unic. O experiență completă din toate punctele de vedere.
Care a fost unul dintre cele mai traumatizante momente ale tale, ca artist?
Cred că a fost o situația foarte dificilă, pe care am trăit-o când am început să studiez la Cleveland. Mi-am tăiat tendonul degetului mic de la mâna stângă și am avut noroc că atunci a fost la clinica din Cleveland cel mai bun ortoped din SUA, care a făcut tot posibilul și am reușit să mă vindec. A fost un moment cheie, în care cariera mea putea să se termine. A fost un adevărat coșmar timp de vreo șase luni, cât a durat recuperarea. Eu trebuia să merg în continuare la cursuri, mă uitam la toți ceilallți cum cântă, dar eu nu puteam face nimic.
Pentru a nu mă destabiliza, am început să merg la muzee, să citesc, să fac alte lucruri care m-au ajutat să cresc și altfel. Am învățat că, uneori, cele mai rele lucruri care ni se întâmplă pot fi cele mai mari lecții pe care le primim. Trebuie doar să avem încredere că este un motiv pentru care lucrurile se întâmplă astfel. Pe moment, ne este foarte frică, știu. Dar, dacă nu e cu frică, atunci nu este artă. De fiecare dată când urc pe scenă sunt terifiată. Fie că sunt 1000 de persoane în public, fie că sunt doar 10, sentimentul e același. Dar asta ne ajută să ne adunăm și să încercăm să fim mai buni. Lucrurile bune din viață nu vin ușor.
Pe Sarah McElravyo veți putea asculta în SoNoRo on the Couch în fiecare seară. Este o frumusețe pe chipul căreia nu se citește frica, dar, totuși, din viola ei răzbate arta. Veți simți tehnica și bucuria cu care cântă dacă veți alege, desigur, să fiți în public.
Cu peste 15 ani experiență în marketing și comunicare, Geanina Simion își împarte timpul între numeroase proiecte de marketing cultural.
Un lucru care ne bucură este faptul că în ultimii ani tinerii încep să umple rândurile sălilor de spectacole cu muzica clasică și să participe la evenimente culturale, iar acest fapt se datorează, cu siguranță, unor oameni precum Geanina Simion care au înțeles cum trebuie să comunice cultura și să își adapteze mesajele pe limbajul lor.
Mamă a doi copii, cu un simț fin al umorului și un stil de scris care te captează încă de la primele cuvinte, Geanina activează într-un domeniu în care lipsa banilor și conservatorismul par a fi cele mai mari provocări.
Unul dintre cei mai pitorești și mai colorați artiști ai Festivalului SoNoRo, ediția ”On the Couch”, pe care i-am ascultat și cunoscut la Cluj este, indubitabil, contrabasistul Zoran Marcović. El nu este pentru prima dată în acest festival, dar este pentru prima dată la Cluj cu SoNoRo. Pare frate geamăn cu Emir Kusturica, i-am și spus că seamănă izbitor, dar e obișnuit să i se spună asta. E născut în Muntenegru și trăiește în Slovenia.
La 6 ani a început să cânte la acordeon, dar la 14 ani, când a ajuns băiat mare, a hotărât că vrea un instrument mai mare și o muzică ”mai serioasă”. Atunci a început să cânte la contrabas. Este fermecat de vibe-ul oamenilor din România, pe care-i consideră dreamers, dar în sensul constructiv, al unora care nu au obosit să lupte pentru ceea ce își doresc. Îi place tot ce este autentic, tot ceea ce nu pretinde că este altceva decât este. De aceea, probabil că a avut nevoie să simtă că și interviul este o discuție autentică, din moment ce, înainte să pun eu întrebările, mi-a pus el mie întrebări despre cine sunt și cu ce mă ocup.
Zoran, anul acesta SoNoRo te-a pus ”on the couch”. Care este confesiunea ta, ca artist, în fața publicului?
Ca artist, trebuie să fii sincer cu tine însuți și cu muzica pe care o cânți. Pentru că doar dacă găsești adevărul în ceea ce faci vei putea să îi aduci pe oameni la tine. Oamenii merg într-o direcție doar dacă recunosc anumite momente sau emoții. Ei văd doar ceea ce înțeleg. De aceea, eu încerc să aduc pe scenă niște proiecții din viață.
Publicul le recunoaște, rezonează, cumva participă cu energia lui la acel moment, inspirându-mă și eliberându-mă și arătându-mi sensul în care să dăruiesc mai departe. Știi… „materialul” pe care îl ai și pe care trebuie să îl cânți este doar informația, este structura pe care construiești. Restul actului artistic se formează din conexiunea pe care reușești să o stabilești cu publicul. Prin background-ul său cultural, artistul trebuie să fie capabil să ofere adevărul, adică să recreeze estetica universului din perioada din care face parte muzica, dar oarecum adusă în timpul nostru. Publicul trebuie să simtă acea atmosferă, dar și să-și recunoască propriile emoții în ea. Niște emoții universal valabile.
Cum erai când erai copil? Ce te interesa? Cum ai descoperit relația ta cu muzica?
Toată copilăria mea am fost impresionat de natură. M-am născut în Muntenegru și am crescut lângă un lac. Făceam toate activitățile pe care le poți face când copilărești lângă un lac și observam întruna tot ce se petrecea în natură. Mă interesa tot ce avea legătură cu natura, citeam cărți despre natură, despre supraviețuire, și îmi imaginam mereu cum trăiesc oamenii prin alte părți ale lumii. Relația cu muzica s-a creat exact în momentul în care am realizat că pot să proiectez natura prin muzică. Am fost atât de fascinat de asta!
Credit foto: Șerban Mestecăneanu
Ai copii?
Da, iar fiul meu cântă tot la contrabas. Uite, chiar trebuie să scrii asta, ca o conexiune cu acest oraș, că a studiat cu Dorin Marc, iar Dorin Marc e chiar din Cluj.
(n.a. Dorin Marc e contrabasist și profesor, muzician de renume internațional, unul dintre reprezentanții de marcă ai artei muzicale românești.)
Dacă e să psihanalizăm puțin, care e cea mai mare traumă a ta ca artist?
Fiecare notă muzicală poate fi o traumă. Pentru un muzician, cea mai mare provocare, cel mai mare stres e să aibă grijă de fiecare notă și să o cânte corect. Pentru a putea face asta, trebuie să te pregătești foarte mult. Eu chiar încerc să fac asta.
Care este relația ta cu SoNoRo?
SoNoRo e unic. Ceea ce se întâmplă aici e extraordinar și asta se întâmplă deja de 18 ediții. SoNoRo e la majorat și e fascinant cum echipa implementează povestea fiecărei ediții. În ce mă privește, încerc tot timpul să intru în această poveste.
Care e momentul cel mai frumos pe care l-ai trăit pe scenă? Momentul de care-ți amintești cu cea mai mare plăcere.
Chiar nu pot să spun care e cel mai frumos moment. Așa cum nu poți să spui care a fost cea mai bună mâncare pe care ai mâncat-o sau care a fost cea mai bună partidă de sex. Cea mai bună mâncare e atunci când ți-e foarte foame, iar sexul poate fi oricând la fel de bun ca prima dată. Au fost atât de multe momente frumoase pe scenă, fiecare în felul lui. Pentru mine, fiecare moment e cel mai frumos pentru că, atunci când se întâmplă, eu sunt total dedicat lui.
Spune-mi ceva ce nu ai spus nimănui.
Asta chiar că-i bună! Voi cânta mâine. (râde zgomotos)
Credit foto: Șerban Mestecăneanu
Și? Asta nu ai mai spus nimănui? Păi asta e pe toate afișele. Nu e un secret.
Atenție. Voi cânta. Cu vocea. În timp ce voi cânta la contrabas.
Ah! Asta chiar nu scrie în broșură. Atât?
Îți mai pot spune ceva. Că am un proiect mai neobișnuit, un ansamblu format din 5 contrabasuri, cu care interpretăm muzică inspirată din cea liturgică. În loc de un cor de bași, care cântă astfel de muzică, avem cinci contrabași. Ceva unic ca efect.
În această ediție SoNoRo on the Couch, Zoran Marcović poate fi ascultat în fiecare zi de concert și puteți să fiți siguri că va cânta doar… adevărul.
Cu peste 15 ani experiență în marketing și comunicare, Geanina Simion își împarte timpul între numeroase proiecte de marketing cultural.
Un lucru care ne bucură este faptul că în ultimii ani tinerii încep să umple rândurile sălilor de spectacole cu muzica clasică și să participe la evenimente culturale, iar acest fapt se datorează, cu siguranță, unor oameni precum Geanina Simion care au înțeles cum trebuie să comunice cultura și să își adapteze mesajele pe limbajul lor.
Mamă a doi copii, cu un simț fin al umorului și un stil de scris care te captează încă de la primele cuvinte, Geanina activează într-un domeniu în care lipsa banilor și conservatorismul par a fi cele mai mari provocări.
În perioada 6-12 noiembrie, Festivalul SoNoRo cuprinde Clujul din diverse unghiuri, săli sau perspective. Atingând majoratul cu a 18-a ediție, SoNoRo își propune să abordeze, în stilul jucăuș cu care ne-a obișnuit de atâția ani, o temă cât se poate de serioasă și de „adultă”: SoNoRo on the Couch. Este timpul pentru dezvăluiri, pentru confesiuni, pentru sinceritate asumată în fața publicului, dar e timpul și pentru ascultare. Pentru că am vrut să înțeleg mai bine povestea SoNoRo din acest an, am invitat-o la o cafea pe Diana Ketler, directorul artistic al acestui festival, cea care stabilește, în fiecare an, tema sonoră a SoNoRo.
Diana… de ce SoNoRo e tocmai „pe canapea” în acest an?
În primul rând, cred că totul a venit în urma iubirii pe care eu și Răzvan o avem pentru Viena și, în special, pentru Viena sfârșitului de secolul 19 și începutului de secol 20. Iubim muzica acelei perioade și cred că acest concept de a face muzică s-a născut atunci. Muzica de cameră, de salon, conectată cu alte arte, dar și cu interesul pentru psihologia umană, toate acestea au apărut atunci. Artiștii vizuali ai acelei perioade, precum Klimt sau Schiele, sunt preferații mei. Iubim eleganța și șarmul acelei lumi vechi, poate pentru că amândoi suntem mai degrabă tradiționaliști.
Credit foto: Șerban Mestecăneanu
Tradiționaliști? Cum așa? SoNoRo a fost dintotdeauna cel mai modern festival de muzică clasică în felul în care s-a comunicat publicului. Inovator de-a dreptul în imagine, cel puțin în contextul din România.
Da, suntem tradiționaliști în ceea ce facem, dar moderni în felul în care comunicăm. Muzica de cameră este ceva absolut tradițional. Ideea de muzică de salon, îmbinată cu elemente vizuale, a fost revoluționară în acea perioadă, în Viena, dar, pentru prezent, e tradițională. Ceea ce facem noi nu este, deci, inovație. Este, mai degrabă, „revival”. Resuscităm, revitalizăm o idee care a fost inovatoare la vremea ei. Pentru că întotdeauna vrem să reînviem cumva ceea ce iubim.
Am înțeles iubirea pentru acea perioadă, pentru „Viena lui Freud”, dar cât de departe își propune să meargă acest concept ”on the couch”? Este vorba despre o confesiune a artistului, prin muzică, în fața publicului? Sau prin poveste? O destăinuire?
Nu, nu este despre acest lucru. Nu a trebuit să creăm o ediție specială pentru o confesiune prin muzică, pentru că, pentru noi, artiștii, toate concertele sunt confesiuni. De data asta însă, am vrut să facem publicul să experimenteze diverse emoții, mai mult ca altădată, prin intermediul lucrărilor alese. „Pe canapea”, e de fapt, publicul. El trebuie să învețe să se asculte în timp ce ne ascultă. Muzica este un liant, ea generează niște emoții, iar cel care o ascultă încearcă să asculte ce simte.
Care ar fi confesiunea cea mai adâncă pe care o faci publicului tu, ca artist, în timp ce cânți?
Ordinea. Ordinea care este în spatele a tot ce există. Chiar dacă este haos, poți crea o anumită ordine prin muzică. Orice ai experimenta, orice ai trăi, dincolo de toate este ceva și mai mare. Nu mă refer în sens religios, ci la un anumit echilibru universal. Este o balanță în toate.
Credit foto: Șerban Mestecăneanu
Tu ești cea care spune poveștile a ceea ce se întâmplă pe scenă. Tu povestești ce se va cânta. Crezi că e esențial ca muzica să aibă o poveste sau e doar despre ceea ce simți?
Da, clar are nevoie de poveste.
De povestea cui? De povestea compozitorului sau de povestea celui care interpretează? Care dintre ele e mai importantă?
„Biblia” este ceea ce a vrut să spună, de fapt, compozitorul, dar, de cele mai multe ori, poți doar să ghicești această poveste. Ceea ce avem e doar un fel de „hartă” care este partitura, un fel de puzzle pe care trebuie să-l „rezolvi”. Pe lângă asta, mai e orizontul tău cultural, ca interpret, adică ceea ce știi despre perioada acelui compozitor și tot ce poți conecta cu partitura.
În al treilea rând, e vorba despre personalitatea fiecărui artist, care va da tușa finală a unei povești muzicale. De fapt, exact asta nu va putea niciodată replica Inteligența Artificială: imperfecțiunea artistului. Ceea ce iubim, de fapt, cel mai mult. Imperfecțiunea. Felul în care filtrezi prin propria persoană actul artistic. Pe primul loc va fi întotdeauna povestea compozitorului filtrată prin artist și prin actul artistic, iar pe locul doi va fi povestea personală a artistului. Căutăm să lucrăm cu artiști care înțeleg acest lucru.
Chiar mă uitam la artiștii care au interpretat la deschiderea SoNoRo la Cluj, pe scena de la Casino. Erau cinci artiști. Unul născut în Coreea, dar crescut în Japonia și cu studii la Paris. Altul din Canada, dar activând în Mexic. Un al treilea născut în Muntenegru și trăind în Slovenia. Fiecare adunând în el diferite culturi. Dar cântând împreună și exprimând o armonie de emoții. Aceleași emoții, practic.
Când ești un muzician de talie internațională, nu mai contează de unde vii și ce background cultural ai. Ajungem să studiem cu aceiași profesori, suntem puțini, ne cam cunoaștem între noi. Nu mai aparții locului din care provii, aparții muzicii, publicului de peste tot.
Credit foto: Șerban Mestecăneanu
Putem vorbi încă de pe acum de povestea SoNoRo de anul viitor sau e prea devreme?
Va fi SoNoRo Ex Libris. Izvorâtă din dragostea mea pentru literatură. Nu pot să fac nimic în viață dacă nu sunt complet interesată de asta. De aceea, poate părea egoist, dar tema festivalului trebuie să mă reprezinte personal. Iubesc literatura mai mult decât muzica. E iubirea mea numărul unu. De aceea, va fi o ediție dedicată contopirii dintre muzică și literatură, în care 90% dintre lucrările din festival vor fi inspirate din literatură.
În această ediție SoNoRo on the Couch, Diana Ketler nu este doar director artistic, ci și artist și povestitor în cadrul unui nou „produs” – SoNoRo Talks – on the couch. Miercuri și joi o veți putea asculta interpretând la pian în cadrul recitalurilor În căutarea răspunsurilor, de la Biserica Evanghelică-Luterană (8 noiembrie, ora 19.30), și Minunatul oraș Viena, de la Cinema Arta (9 noiembrie, ora 19.30).
Cu peste 15 ani experiență în marketing și comunicare, Geanina Simion își împarte timpul între numeroase proiecte de marketing cultural.
Un lucru care ne bucură este faptul că în ultimii ani tinerii încep să umple rândurile sălilor de spectacole cu muzica clasică și să participe la evenimente culturale, iar acest fapt se datorează, cu siguranță, unor oameni precum Geanina Simion care au înțeles cum trebuie să comunice cultura și să își adapteze mesajele pe limbajul lor.
Mamă a doi copii, cu un simț fin al umorului și un stil de scris care te captează încă de la primele cuvinte, Geanina activează într-un domeniu în care lipsa banilor și conservatorismul par a fi cele mai mari provocări.
Din 2006, SoNoRo e cel mai curajos festival de muzică clasică din România. A pus muzica de cameră într-o altă lumină, ridicând-o la rang de eveniment și a știut să facă acest lucru construind programul în jurul unor „piloni” esențiali: o temă centrală/ediție, o poveste bună, vizualuri îndrăznețe și jucăușe, artiști consacrați la nivel internațional, spații neconvenționale, artă și arhitectură care să dea o dimensiune vizuală muzicii. SoNoRo a înțeles că un recital de cameră e mai mult decât muzică. E o experiență completă care trebuie să țină cont de toate aceste elemente și să includă spectatorul într-o poveste.
Tema din acest an a festivalului este SoNoRo Orient Express și este inspirată din călătoriile luxoase cu celebrul tren Orient Express, din perioada La Belle Époque. Tema pune în valoare ce ne unește, ca europeni, și ne arată că distanțele sunt risipite rapid prin muzică, atunci când suntem dispuși să ne imaginăm o lume fără granițe, care ne invită să o cunoaștem și să o iubim. Publicul este invitat în această călătorie de la un capăt la altul al continentului, în trenul misterios al Festivalului, pentru a fi mai aproape de muzică și de artă, dar și mai aproape unii de alții. (Statement SoNoRo)
În perioada 27 septembrie – 2 octombrie 2022, acest „tren” ajunge și la Cluj și „oprește” în 6 stații: Gara CFR Cluj, Auditorium Maximum, Iulius Mall, Casa Boema, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Casa Libertății Religioase, Cercul Militar. 12 muzicieni au fost invitați să urce în tren, iar cu o parte dintre ei voi încerca să stau de vorbă în „vagonul restaurant” de la BELUGA, unde prânzurile sofisticate vor da și mai multă savoare conversațiilor.
”Păstorul” celor 12, dar și unul dintre ei (vă explic imediat dedublarea) este Răzvan Popovici. Și asta deoarece Răzvan este directorul Festivalului SoNoRo, tatăl acestui ”copil” care are deja 17 ani/17 ediții, dar întotdeauna și unul dintre artiștii din festival. Ceea ce nu este puțin lucru. Să duci un festival mare, să te ocupi de toate detaliile, să fii peste tot în același timp și să fii și artist pe scenă. Cu Răzvan am mai vorbit și anul trecut, lucrurile au rămas neschimbate în ce-l privește: eșarfa pe post de batistă la sacou e la locul ei, tricoul haios pe sub sacou – checked, hairstyling-ul de artist french-urban-rebel-chic, aceeași disponibilitate de a sta de vorbă despre festival, aceeași jovialitate și aceeași energie de a face lucruri.
Răzvan Popovici e multiplicarea perfectă. De la începutul unei zile de festival și până la finalul ei e, pe rând, organizator, director, comunicator în emisiuni, amfitrion, artist pe scenă și spectator, toate în același eveniment. Pentru cine nu știe încă de unde vine, Răzvan s-a născut la Bucureşti, într-o familie de muzicieni şi a început studiul violei cu tatăl său, Mugur Popovici. A studiat la Salzburg, Paris şi Freiburg, și printre sălile în care a cântat se numără Carnegie Hall din New York, Musashino Hall din Tokio, Concertgebouw Amsterdam, Konzerthaus şi Musikverein din Viena, Wigmore Hall din Londra, YMCA din Ierusalim sau Bozar din Bruxelles. Cu toate acestea, publicului din România îi este cel mai cunoscut în calitate de director executiv al Festivalului SoNoRo. Am putea spune că acest brand se confundă cu el și invers.
La BELUGA, la un tiramisu cu fistic, am încercat un interviu, dar ne-a ieșit mai degrabă o discuție ”dulce”, pentru că așa i se păreau lui Răzvan ardelenismele mele.
Tema ediției din acest an a festivalului este SoNoRo Orient Express. Mi-ai spus despre această temă încă din ediția trecută, când te întrebasem ce va urma. Știu că această propunere a venit din partea directorului artistic al festivalului, Diana Ketler, care citise o carte despre trenuri și rămăsese foarte impresionată. Cum s-a dezvoltat tema acestei ediții din momentul în care ați stabilit-o și până în momentul în care a trebuit să o implementați? Unde ați ajuns față de unde v-ați propus să ajungeți?
Păi am ajuns fix în Gara din Cluj. (Râde.) O idee care s-a cristalizat, de fapt, pe parcurs. În ceea ce privește diferența dintre ceea ce ne-am imaginat și ceea ce a devenit, ei bine, nu e prea mare. Diana a schițat aproape integral programul, apoi am făcut un fine tuning împreună, după care am început să facem programările artiștilor. Nu ne-am abătut prea mult de la schema inițială, am putea spune.
Spre deosebire de celelalte ediții, SoNoRo Orient Express face o ”călătorie” doar de la București la Cluj, fără să mai ”oprească” și în alte orașe. E o premieră. Cum de ați decis acest lucru?
Pentru că eu găsesc că este o foarte mare asemănare între publicul din București și cel din Cluj, în ceea ce privește deschiderea și curiozitatea. E o anumită vibrație pe care în celelalte orașe din România nu o întâlnești. Din păcate, acesta e adevărul.
Ce înseamnă Clujul pentru SoNoRo?
Clujul este, clar, o a doua patrie pentru noi. L-am descoperit acum 16 ani, de la a doua ediție SoNoRo, și apoi l-am îndrăgit din ce în ce mai mult de la un an la altul. Creștem cu fiecare ediție. Uite, de exemplu, în anul 2019, am avut 5 concerte dedicate Clujului, apoi am făcut o pauză de pandemie, apoi o ediție mai specială tot de pandemie – Dreamtigers -, iar acum avem 8 concerte în 6 zile de festival. Am crescut mult. Niciodată până acum festivalul nu a avut o asemenea amploare la Cluj.
Că tot vorbeai de pandemie și de pauze, cum ți se pare acum publicul? Foarte multe festivaluri se plâng că publicul și-a schimbat obiceiurile în pandemie. Ție cum ți s-a părut publicul acestei ediții de SoNoRo?
Da, să știi că am sesizat și eu niște schimbări. E foarte precaut cu banii. Dacă e gratis, atunci sala e plină. Dă iama mai mult ca niciodată. Dacă e pe bani, atunci lucrurile se schimbă drastic. Iar să faci, în aceste condiții, un festival în luna septembrie, o lună care vine imediat după vacanțele de vară, este o provocare uriașă. De obicei, noiembrie era luna soNoRo. Dar complimente publicului. Chiar a fost minunat. La București, de pildă, un cuplu de spectatori au venit după concert la Diana și i-au spus că au fost foarte impresionați de program, că fiecare concert este ca o colecție de miniaturi japoneze adunate, dar distincte. În fiecare seară e altceva, dar toate concertele sunt clar legate între ele. Asta pentru că Diana a făcut un research extrem de bun înainte de a construi programul.
Care sunt elementele noi pe care le-ați adus cu această ediție?
În primul rând, muzica. E extraordinar că am reușit performanța ca 75% din program să fie cântat pentru prima dată în cadrul acestui festival, iar unele dintre lucrări sunt cântate în premieră în România.
Un alt element de noutate a fost combinația dintre muzică și dans. În acest sens, la București am avut-o pe extraordinara KSENIA PARKHATSKAYA, care a oferit publicului superbe episoade dansante, demne de atmosfera din Orient Express, dând astfel direcția festivalului.
Un alt element de culoare este Joseph Tawadros și, implicit, prezența oudului în festival. Acest instrument oriental a reprezentat partea exotică a festivalului, care nu putea lipsi dintr-o călătorie cu Orient Express. Pentru că trenul lega Occidentul de Orient și atunci prezența unui instrument oriental a reprezentat exact legătura de care aveam nevoie.
Tot o noutate este colaborarea cu Orchestra Filarmonicii de Stat ”Transilvania”. Mai colaborasem înainte cu alte orchestre de cameră, dar nu cu o orchestră simfonică. Noutățile sunt legate și de spațiile în care am cântat. În București, am cântat în două cluburi – în Club Expirat și în Club Guesthouse. În Club Expirat am avut un program bazat pe tragerea la sorți a repertoriului. Nu știam dinainte ce vom cânta. A fost genial. În Cluj, marea noutate este Gara din Cluj, unde am deschis festivalul. Tot noutăți sunt spațiul din Iulius Mall și, evident, reîntoarcerea în mansarda de la Casa Boema.
Unde nu ai putea cânta niciodată?
În IKEA și la metrou.
Care este cel mai razna, cel mai neconvențional spațiu în care s-a desfășurat SoNoRo?
Gara din Cluj-Napoca.
Unde ai vrea să ajungă SoNoRo și încă nu a ajuns? În ce spații din România?
În sala de la Patriarhia Română, unde s-a votat Unirea lui Cuza. O sală absolut superbă. Apoi la Băile Herculane și în clădirea Cazinoului din Constanța, dar renovată.
Cât din experiența SoNoRo e muzica și cât e elementul arhitectural și cel de poveste?
SoNoRo e 100% muzică. Iar restul e ceea ce este peste 100%. Imagine, poveste, vizual. De fapt, povestea e în titlu. Și fiecare concert e un capitol al poveștii generale. Al titlului. Muzica e cea care primează, restul e doar înveliș.
Ne poți dezvălui de pe acum tema următoarei ediții?
SoNoRo on the Couch.
Ce frumos! Cum așa? On the couch?
Toată muzica vieneză e psihoterapie. (Râde.)
Descrie-mi cel mai neconvențional concert SoNoRo pe care ți l-ai imagina.
În Dubai, în vârful hotelului Burj-al-Khalifa.
Până să ajungă în Dubai, SoNoRo Orient Express oprește în diverse stații din Cluj, dar călătorii lui pot călători, însă, în orice colț al pământului, cu ochii închiși și cu muzica în funcal. Cam aceasta e puterea muzicii: de a te transpune oriunde, de a elimina granițe și de a da universalitate oricărui loc. Nu trebuie să aveți niciun pașaport și nici să fiți (a)vizați. Doar să lăsați să treacă prin voi și să vă bucurați de ea.
Mai multe detalii despre programul concertelor pot fi descoperite pe: https://festival.sonoro.ro/
Biletele și abonamentele Festivalului SoNoRo pot fi achiziționate din rețeaua Eventbook.
Cu peste 15 ani experiență în marketing și comunicare, Geanina Simion își împarte timpul între numeroase proiecte de marketing cultural.
Un lucru care ne bucură este faptul că în ultimii ani tinerii încep să umple rândurile sălilor de spectacole cu muzica clasică și să participe la evenimente culturale, iar acest fapt se datorează, cu siguranță, unor oameni precum Geanina Simion care au înțeles cum trebuie să comunice cultura și să își adapteze mesajele pe limbajul lor.
Mamă a doi copii, cu un simț fin al umorului și un stil de scris care te captează încă de la primele cuvinte, Geanina activează într-un domeniu în care lipsa banilor și conservatorismul par a fi cele mai mari provocări.
Din 2006, SoNoRo e cel mai curajos festival de muzică clasică din România. A pus muzica de cameră într-o altă lumină, ridicând-o la rang de eveniment și a știut să facă acest lucru construind programul în jurul unor „piloni” esențiali: o temă centrală/ediție, o poveste bună, vizualuri îndrăznețe și jucăușe, artiști consacrați la nivel internațional, spații neconvenționale, artă și arhitectură care să dea o dimensiune vizuală muzicii. SoNoRo a înțeles că un recital de cameră e mai mult decât muzică. E o experiență completă care trebuie să țină cont de toate aceste elemente și să includă spectatorul într-o poveste.
Tema din acest an a festivalului este SoNoRo Orient Express și este inspirată din călătoriile luxoase cu celebrul tren Orient Express, din perioada La Belle Époque. Tema pune în valoare ce ne unește, ca europeni, și ne arată că distanțele sunt risipite rapid prin muzică, atunci când suntem dispuși să ne imaginăm o lume fără granițe, care ne invită să o cunoaștem și să o iubim. Publicul este invitat în această călătorie de la un capăt la altul al continentului, în trenul misterios al Festivalului, pentru a fi mai aproape de muzică și de artă, dar și mai aproape unii de alții. (Statement SoNoRo)
În perioada 27 septembrie – 2 octombrie 2022, acest „tren” ajunge și la Cluj și „oprește” în 6 stații: Gara CFR Cluj, Auditorium Maximum, Iulius Mall, Casa Boema, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Casa Libertății Religioase, Cercul Militar. 12 muzicieni au fost invitați să urce în tren, iar cu o parte dintre ei voi încerca să stau de vorbă în „vagonul restaurant” de la BELUGA, unde prânzurile sofisticate vor da și mai multă savoare conversațiilor.
Unul dintre „cei 12” este Joseph Tawadros. Absolut un personaj. Este prima dată în România, dar și pentru SoNoRo este o premieră să includă în festival un instrument oriental, cum e oudul la care cântă Tawadros. Tot programul concertului de deschidere a festivalului la Cluj, din holul central al Gării CFR, este construit în jurul lui Joseph Tawadros. Tema concertului se numește „Les Orientales” și fixează „direcția” călătoriei: spre Orient, printr-un instrument oriental, dar care este pus în valoare de alte instrumente clasice occidentale, arătând că muzica unește și că risipește granițele.
Joseph Tawadros este un muzician plin de culoare la propriu. Fără să folosesc clișee. Găsești în el toate culorile Orientului, dar exprimate într-un mod fashionist, occidental. ”I just like dressing up”, mi-a spus. Îi plac hainele, obiectele, îi place să le combine și să își creeze o imagine ”cool”, foarte sartorialistă. E genul de personaj pe care l-ar vâna orice fotograf de street fashion. Ceea ce e destul de neobișnuit pentru un muzician prezent într-un festival de muzică de cameră, unde sobrietatea este la ea acasă, muzica fiind mereu vedeta, iar muzicianul fiind cel care o generează și a cărui personalitate stă în spatele ei.
Joseph cântă la oud și a contribuit considerabil la notorietatea acestui instrument în lume și la acceptarea acestuia în cultura occidentală. Este foarte apreciat și în Orient, a fost membru al juriului la Concursul Internațional de Oud din Damasc, în 2009, și a participat la primul festival de oud din Istanbul, în 2010. De asemenea, a fost nominalizat la premiul Young Australian, în anul 2014, și a primit Ordinul Medaliei Australiene pentru muzica și compozițiile sale, în 2016. A înregistrat 11 albume, a avut 12 nominalizări și a câștigat 5 premii ARIA (Australian Recording Industry Association). În 2019, Joseph a avut premiera concertului său pentru oud și orchestră alături de Orchestra Simfonică din Sidney, iar albumul înregistrat cu această ocazie a câștigat Premiul ARIA pentru World Best Music în 2020 și Premiul AIR pentru cel mai bun album clasic independent.
Culoarea personalității lui Tawadros vine și din faptul că e născut în Cairo, dar când el a avut 2-3 ani, părinții s-au mutat în Sidney, Australia. Cu toate acestea, familia lui a avut un stil de viață tradițional, așa că Joseph a luat contact cu lumea în care s-a născut prin atmosfera din casă. La o porție de fritto misto și una de spaghetti carbonarra, Joseph mi-a povestit despre ce înseamnă acest instrument, dar și despre relația lui cu acest instrument.
Cum ai descrie tu oudul? Cum ai descrie sunetul lui?
J.T.: Heavenly! Oudul este de undeva, din Rai. Mi-am tot spus că, dacă nu voi avea niciodată plăcerea de a ajunge în Rai și de a ști cum este acolo, măcar să mă bucur de muzica acestui instrument.
Este un fel de lăută occidentală. E cu ceva diferit față de aceasta?
J.T.: Este forma cea mai veche, aproape preistorică, a lăutei. A ajuns în Europa prin Spania, în secolul 9.
Care a fost prima ta întâlnire cu acest instrument?
J.T.: L-am văzut într-un film. Familia mea se uita des la filme arăbești și egiptene, chiar dacă locuiam în Australia. Așa că, într-unul din aceste filme, care era despre un compozitor egiptean, am văzut prima dată un astfel de instrument.
M-a atras foarte mult cultura egipteană pentru că întotdeauna mi-am dorit să merg înapoi în Egipt și să aflu mai multe despre locul în care m-am născut. Într-un fel, acest instrument a devenit legătura mea cu lumea din care provin.
Ce înseamnă numele lui? În capul meu, oudul este asociat cu lemnul.
J.T.: – Exact de acolo și vine numele. De la ”wood”. Cineva nu a fost foarte creativ cu numele.
Nu, eu mă gândeam la lemnul oud, la lemnul din care este făcut și parfumul. La lemnul de agar. Credeam că e un instrument făcut din acest soi de lemn.
J.T.: – Nu, nu este vorba despre asta. Oud just means wood.
Cânți și la alte instrumente?
J.T.: – Da, cânt și la alte instrumente. Mai mult așa, de plăcere și de distracție, dar oudul este, de fapt, instrumentul meu. Deci n-aș chiar spune „cânt și la alte instrumente”. Pentru mine, să poți spune „cânt la un instrument” înseamnă că poți aduce ceva special prin asta, ceva original.
Cu alte cuvinte, pot să cânt la mai multe instrumente, dar la un nivel de bază. Poate la un nivel mai bun decât alți muzicieni care o fac la un nivel de bază, dar oricum, pentru mine acest lucru nu e suficient. Simt că ar trebui să aduc ceva nou cu instrumentul la care cânt.Întotdeauna un muzician trebuie să fie unic în abordarea lui. Și, dacă nu pot spune că aduc această unicitate la celelalte instrumente, pentru mine nu e de ajuns.
Dar ai absolvit vreo școală de muzică?
J.T.: Da, am absolvit. Am o diplomă în muzică clasică, dar am ales oudul.
Și ai putut găsi în Australia o școală sau măcar profesori pentru oud?
J.T.: Nu, am învățat teorie și alte lucruri legate de muzica clasică. Mai ales legate de vioară. În ceea ce privește oudul, am învățat mai mult de unul singur.
Deci am putea spune că ai fost propriul tău profesor.
J.T.: – Cam așa a și fost. Și încă sunt. De-a lungul timpului, am întâlnit mulți oameni de genul „oh, eu cânt la vioară de când aveam patru ani”.
Eu cânt la oud cam de când aveam 10 ani. Prima dată am crezut că e un defect, că sunt mai înapoiat, dar nu, am realizat că nu contează așa de mult de când cânți la un instrument, mai mult contează câte ore acorzi acelui instrument și câtă pasiune. Eu încă găsesc lucruri asupra cărora trebuie să mai exersez de unul singur.
De exemplu, am scris un concert pentru oud prin 2017 și multe dintre liniile pe care le-am scris acolo mi-au creat dificultăți. Eu le-am compus, dar tot eu m-am provocat pe mine însămi să le cânt. Știam când le-am compus că va fi nevoie de mult exercițiu. Deci, în mod constant, creez studii pentru mine însumi și mă străduiesc să ajung la anumite performanțe pe care mi le impun. Asta se întâmplă atunci când ești cu adevărat interesat în ceva, găsești mereu noi metode cum să evoluezi și de aceea evoluezi într-un mod unic, original. Cu atât mai mult cu cât nu ai un profesor care să te împingă să fii cineva care nu ești.
Eu mă gândeam că, din contră, e foarte greu să fii propriul tău profesor. Tocmai pentru că rolul unui profesor este și acela de a te împinge de la spate să atingi niște performanțe, să fii cel puțin la fel de bun ca el. Cum poți să-ți găsești mereu motivația să te autodepășești când nu ai neapărat un reper?
J.T.: Eu mi-am găsit întotdeauna motivația. Întotdeauna mi-a plăcut să fac asta, întotdeauna mi-am dorit să devin mai bun în asta. Știi, e un stil de muzică diferit de muzica clasică.
De exemplu, în lumea arabă, felul în care ai putea fi îndrumat de un astfel de profesor este foarte diferit. Îți folosești foarte mult urechea, de fapt. Asta te învață profesorul. Să înveți să cânți după ureche. Doar tradiția orală, deci.
Dar eu cred că „profesorii” sunt, de fapt, peste tot în jurul tău. De exemplu, eu încă învăț cântând cu diverși muzicieni foarte buni, având mereu urechile deschise, indiferent de genul muzical. Pentru că oricând poți să auzi o secvență bună, pe care poți s-o legi de ceva propriu ție. Cu cât mai mult asculți, cu atât mai mult absorbi și poți să transpui totul într-un fel propriu.
Cine ți-a cumpărat primul oud?
J.T.: Tata. Am avut un prieten de familie care avea un oud. Am cumpărat instrumentul din banii pe care i-am câștigat vânzând ziare, plus ceva ajutor de la tata. Am cumpărat oudul și apoi am început să mă joc. L-am umplut cu apă și l-am distrus. Nu știu la ce m-am gândit, am vrut doar să văd cum arată dacă e plin cu apă. Și apoi s-a stricat.
Ce vârstă aveai?
J.T.: 12 ani. Și apoi am fost atât de trist că s-a stricat. Dar tata e inginer și l-a reparat. Și încă există și acum. Și încă funcționează. Este instrumentul pe care am învățat să cânt. A fost destul de handy tata, se pare că. Am cântat chiar mulți ani la el, după ce l-a reparat. Apoi, când am mers în Egipt, am cumpărat un instrument mai bun.
Ce anume te atrage cel mai mult la acest instrument?
J.T.: – În primul rând, faptul că are o istorie uriașă în spate. Este cel mai popular instrument în Orientul Mijlociu. Acolo este ca pianul în Occident de popular. Și ador sunetul lui. Cred că are ceva magic și omul se poate conecta foarte ușor cu el.
Având în vedere cât de vechi este, oarecum sunetul este și în genele noastre. Nu știu.
Compune-mi un poem despre sunetul lui.
J.T.: Este ceva ce în mod clar este conectat cu sufletul tău. Nu știu dacă pot să compun un poem despre asta, dar, da, e despre legătura cu sufletul.
Și cred că atunci când este cântat în felul în care trebuie, iar emoția este și ea cea care trebuie să fie, nu doar o interpretare de muzică tradițională… atunci e magic. Adică, știi, să vin aici și să cânt muzică tradițională pentru mine e destul de degeaba, dar să vin și să când o muzică pe care am compus-o, originală, care vorbește despre emoții și despre umanitate, e cu totul altceva. Publicul chiar pare să simtă ceea ce simt eu. Pe mine mă interesează cel mai mult cum poate oudul să însemne ceva pentru fiecare.
Unde călătorești cu mintea atunci când compui muzica pentru oud?
J.T.: Aș putea fi oriunde. Depinde de proiect. Depinde de muzicienii cu care voi cânta acea muzică. Dacă știu cu ce muzicieni voi lucra, voi încerca să intru în mințile lor. Trebuie să-mi imaginez cum ar suna totul alături de ei. Îmi place să-i provoc. De aceea scriu secvențe care sunt foarte grele, ca să ne distrăm provocându-ne reciproc.
Muzica mea include pe toată lumea, fiecare muzician trebuie să simtă că are un rol și că trebuie să își interpreteze foarte bine acel rol. Dar să se simtă și fericit în timp ce face asta. Și abia atunci și publicul va simți bucurie și entuziasm. Totul este despre energie. Dacă nu creezi o energie bună în grupul cu care cânți, atunci nu vei avea energie bună nici cu publicul.
Ce trebuie să simtă publicul în programul „Les Orientales”, din deschiderea Festivalului SoNoRo la Cluj?
J.T.: – Aș vrea ca fiecare să se lase dus de propria emoție.
Dar tu ce le vei spune prin muzica ta?
J.T.: Evident, toată lumea își dorește un concert de succes, dar eu aș vrea, în primul rând, să se simtă bine lumea. Chiar o să vorbesc cu publicul, fac glume pe scenă, îmi place să creez o atmosferă relaxată și să nu te întrebi, în timp ce stai în scaunul tău de concert, dacă poți să tușești.
Nu va fi oricum vorba despre o atmosferă prețioasă pentru că vom avea de-a face cu o gară.
J.T.: – Dar am avut concerte și în săli fancy și, totuși, publicul a fost relaxat și a râs. Pentru mine, este o experiență, o celebrare a vieții. Și cred că, dacă poți crea o experiență pentru tine însuți, pentru public și pentru ceilalți muzicieni, unde doar sărbătorești viața și uiți de griji și de lume, atunci totul e un succes.
Cred că acesta este scopul principal. Nu sunt aici să îmi glorific muzica, ci să generez bucuria vieții. Să generez amintirea unei seri în care s-a râs și s-a ascultat muzică și a fost o anumită energie. La final, omul trebuie să aibă impresia că a petrecut o seară bună. Abia atunci poți spune că a meritat biletul.
Există o legătură între acest instrument și personalitatea ta? Ești foarte… colorat. În toate sensurile.
J.T.: – Există, clar. Și eu am un gât scurt. Este ca un bulb, ca mine. Chiar arăt ca instrumentul. Arăt ca o jumătate de pară. Și el e ca o jumătate de pară.
Găsește perechea perfectă pentru oud.
J.T.: O persoană tristă care glumește. (Râde.)
Mă refer la un instrument cu care face pereche bună.
J.T.: Vioara, violoncelul sau viola. Orice instrument cu coarde merge foarte bine. În Orientul Mijlociu, se obișnuiește împerecherea cu vioară.
Ai mai cântat vreodată într-o gară?
J.T.: Nu. Și nu știu exact la ce să mă aștept. Dar să vedem ce va fi. Cred că nici ceilalți nu știu exact ce se petrece.
Dar, ca muzician, trebuie să te adaptezi și spațiilor neconvenționale. Ca profesionist, e întotdeauna plăcut să descoperi locuri unice, să-ți cânți muzica în locuri cu acustică diferită. Asta e distracția unui festival, să aducă mai multă culoare.
Te rog să încerci să vinzi publicului acest concert din gară în 30 de secunde.
J.T.: Îți va schimba viața. Dacă nu vii, o să auzi de la toată lumea că a fost extraordinar și te vei simți incredibil de rău că tu nu ai participat.
Deci, nu face greșelile pe care alții le-au făcut în trecut, vino și convinge-te singur.
LES ORIENTALES
Marți, 27 septembrie 2022, Gara CFR Cluj-Napoca, ora 19:00.
Cu peste 15 ani experiență în marketing și comunicare, Geanina Simion își împarte timpul între numeroase proiecte de marketing cultural.
Un lucru care ne bucură este faptul că în ultimii ani tinerii încep să umple rândurile sălilor de spectacole cu muzica clasică și să participe la evenimente culturale, iar acest fapt se datorează, cu siguranță, unor oameni precum Geanina Simion care au înțeles cum trebuie să comunice cultura și să își adapteze mesajele pe limbajul lor.
Mamă a doi copii, cu un simț fin al umorului și un stil de scris care te captează încă de la primele cuvinte, Geanina activează într-un domeniu în care lipsa banilor și conservatorismul par a fi cele mai mari provocări.
Cea de-a X-a ediție a turneului SoNoRo Conac ajunge duminică, 10 aprilie, la Cluj. O ediție celebrată sub numele „La Grande Bellezza”, cu un turneu de concerte de muzică de cameră în cele mai frumoase spații din România dedicate muzicii clasice.
Într-un prezent tulburat de pandemie și război, „La Grande Bellezza este omagiul pe care îl aducem vieții, bucuriei întâlnirii cu muzica și cu persoane dragi, în spații în care este celebrată frumusețea, armonia, grija pentru artă. În cele nouă ediții ale turneului SoNoRo Conac am descoperit splendoarea unor clădiri și ale unor timpuri care, deși au fost tulburi, nu au trecut fără a lăsa ceva valoros în urmă.
Considerăm că este datoria noastră să păstrăm toată această frumusețe care ne-a fost lăsată moștenire și sperăm ca prin muzică să reîntregim spații, oameni, speranța într-o lume în care frumusețea și arta devin valorile supreme, singurele pentru care merită să purtăm o luptă.” (Răzvan Popovici, Directorul turneului SoNoRo Conac) Concertul de la Cluj va avea loc de la ora 19.00, în sala Auditorium Maximum a Colegiului Academic și este al doilea eveniment din acest turneu.
Desfășurat în perioada 9 aprilie – 30 iunie 2022, SoNoRo Conac va aduce un omagiu arhitecturii, prin concerte în saloanele de muzică ale palatelor și conacelor, dar și în importante săli de concerte din țara noastră. La această ediție aniversară, SoNoRo Conac dorește să reamintească că muzica clasică trebuie să se reîntoarcă în filarmonici, în fața unui public dornic să revină la un cotidian alcătuit din ritualuri menite să cultive frumusețea și pacea fiecărei zile. În acest sens, sala Auditorium Maximum a Colegiului Academic din Cluj, nu doar că este sala cu cea mai bună acustică a orașului și sala în care se susțin concertele filarmonicii din Cluj, dar este și un loc bogat în istorie, fiind așezată într-o zonă cu un puternic caracter interetnic și interconfesional.
Concertele celei de-a X-a ediții SoNoRo Conac vor fi susținute de muzicienii Irina Mureșan (vioară), Alissa Margulis (vioară), Erik Schumann (vioară), Răzvan Popovici (violă), Boris Andrianov (violoncel), Răzvan Suma (violoncel), Freddy Kempf (pian), José Gallardo (pian) și Cristiana Mihart (pian). În ceea ce privește concertul de la Cluj, acesta va presupune prezența artiștilor Răzvan Popovici (violă), Boris Andrianov (violoncel) și Freddy Kempf (pian), care vor oferi publicului un program din care fac parte lucrări de Franz Schubert, Robert Schumann, Astor Piazzola și Johannes Brahms. Mai multe detalii despre programul concertelor și a modalității de rezervare a locului sunt disponibile pe https://conac.sonoro.ro/.
Intrarea la concert este liberă, dar SoNoRo Conac încurajează donațiile spre două cauze legate de războiul din Ucraina. Totuși, participarea la concert nu este condiționată de o donație. Despre cauzele pe care le susținem prin partenerii SoNoRo Conac: În contextul situației internaționale dificile pe care o traversăm, SoNoRo Conac și partenerii săi consideră că este important să susțină cauza refugiaților din Ucraina.
1. BRD Groupe Société Générale și Mastercard susține organizaţia Narada, care, numai în ultimele 6 luni, prin HartaEdu.ro, a intervenit în peste 90 de unităţi de învăţământ cu o investiţie de 1,5 milioane de lei. În timp de război sau crize, copiii sunt categoria cea mai vulnerabilă. Mai mult de 30.000 de copii ucraineni au ajuns în România și mulți dintre ei vor ramâne aici și vor frecventa școlile și grădinițele românești. În continuare, BRD Groupe Société Générale și Mastercard, prin Fondul de Rezilienţă în Educaţie, vine în întâmpinarea situaţiei cauzate de conflictul din Ucraina și susține integrarea copiilor ucrainieni în sistemul de învățământ românesc, precum și oferirea de suport psihologic acestora. La toate concerte SoNoRo Conac va fi promovată această cauză importantă și donarea pentru organizația Narada. Cine dorește să se alăture cauzei și dorește să contribuie o poate face aici: www.narada.ro/doneaza.
2. Sistemul Medical MedLife este un alt partener important SoNoRo Conac care, încă de la debutul războiului, s-a alăturat autorităților și societății civile și a depus eforturi considerabile pentru a ajuta vecinii din Ucraina, fie că vorbim de refugiații care au trecut granița sau de oamenii rămași să lupte. După ce, încă din primele zile de conflict, compania a asigurat asistență medicală în regim de prim ajutor pentru ucrainenii ajunși în România, eforturile s-au extins dincolo de graniță, prin trimiterea a peste 65 de tone de materiale sanitare, consumabile și echipamente medicale către spitalele din Ucraina afectate de război.
În continuare, MedLife își îndreaptă atenția spre spitalele din țara vecină, venind în întâmpinarea unor nevoi specifice identificate și comunicate de către autorități. Astfel, prin intermediul partenerilor de la Asociația Zi de Bine, compania strânge fonduri pentru ajutorarea spitalelor din regiunea Mykolaiv, una dintre zonele cele mai afectate de bombardamente, unde, până acum, au fost uciși peste 130 de civili, dintre care 6 copii și peste 400 civili au fost răniți, dintre care 30 de copii.
Donațiile vor fi folosite pentru achiziționarea de medicamente, echipamente și materiale sanitare necesare pentru nevoile spitalelor din regiune. Donațiile se pot face prin transfer bancar, în contul Asociației Zi de Bine, cu mențiunea cuvântului SPITAL la descrierea plății: www.zidebine.ro/doneaza/transfer_bancar.
Despre artiștii SoNoRo Conac care vor performa pe scena de la Cluj:
Răzvan Popovici Violă
S-a născut la Bucureşti într-o familie de muzicieni şi a început studiul violei cu tatăl său, Mugur Popovici. A studiat la Salzburg, Paris şi Freiburg cu Peter Langgartner, Jean Sulem şi Wolfram Christ. A cântat ca solist în sala Filarmonicii din Köln, Festspielhaus Baden-Baden, Ateneul Român din București, Prinzregententheater din München şi Théâtre des Champs-Elysées din Paris alături de Orchestra de Cameră din Köln, Orchestra de Cameră din Kobe, Orchestra Națională Radio din București, Filarmonica „George Enescu”, Filarmonica Transilvania din Cluj, Chaarts Chamber Artist din Zürich sau Kamerata Kronstadt.
A colaborat cu Juliane Banse, Shlomo Mintz, Konstantin Lifschitz, Natalia Gutman, Nobuko Imai, Elena Bashkirova, Radovan Vlatkovic, Daishin Kashimoto, Olli Mustonen, Gilles Apap, Frans Helmerson, Mihaela Martin, Ilya Gringolts, Vladimir Mendelssohn, Louis Lortie, Giovani Sollima şi Thomas Demenga. Este invitat regulat la festivaluri din întreaga lume, cum ar fi: Lucerne Festival, Wiener Festwochen, Kuhmo Festival, Spoleto Festival, Mintz Festival Tucumán, Ferrarra Musica, Rolandseck Festival, Boswil Musiksommer, Festival Academy Budapest şi Kobe Music Festival. Printre sălile în care a cântat se numără Carnegie Hall din New York, Musashino Hall din Tokio, Concertgebouw Amsterdam, Konzerthaus şi Musikverein din Viena, South Bank și Wigmore Hall din Londra, YMCA din Ierusalim sau Bozar din Bruxelles. Concertează regulat în întreaga lume ca membru al Ansamblului Raro.
Boris Andrianov Violoncel Boris Andrianov s-a născut la Moscova în 1976. A studiat la Școala Specială de Muzică Gnessin din Moscova (clasa Verei Birina), la Conservatorul de Stat Ceaikovski din Moscova (clasa profesoarei Natalia Shakhovskaya) și la Hochschule für Musik Hanns Eisler Berlin (clasa profesorului David Geringas). A fost laureat al Concursului Internațional de Violoncel Antonio Janigro din Zagreb, precum și al concursurilor din Johannesburg, Hanovra (Classica Nova – In Memoriam Dmitri Șostakovici, ca parte a unui duo cu Alexey Goribol), Paris (Concours de violoncelle Rostropovitch) și Coreea de Sud (Concursul Isang Yun). De asemenea, a fost premiat la cel de-al XI-lea Concurs Internațional Ceaikovski și la Triumph Youth Award.
Boris a cântat cu cele mai importante orchestre și dirijori din lume, iar în spectacole camerale a interpretat alături de Yury Bashmet, Menahem Pressler, Akiko Suwanai, Janine Jansen, Julian Rachlin, Denis Matsuev, Tatiana Grindenko ș.a. Muzicianul a participat la Festivalul Regal Suedez, precum și la festivaluri din Ludwigsburg, Schleswig-Holstein, Edinburgh, Dubrovnik, Colmar, Davos sau Trans-Siberian Art Festival. A inițiat festivalurile internaționale Vivacello și Vivarte din Moscova și a fost director artistic. Din 2009, Boris Andrianov predă la Conservatorul din Moscova. În 2020 a înregistrat „Jazz Reflections of Bach Suites” cu Leonid și Niсk Vintskevich.
Artistul cântă la un violoncel realizat de Carlo Bergonzi din Colecția de Stat de instrumente muzicale unice. Freddy Kempf Pian Născut în Londra în anul 1977, Freddy Kempf a debutat la vârsta de 8 ani, cu Orchestra Filarmonicii Regale, și a devenit cunoscut la nivel național în 1992, când a câștigat concursul BBC Young Musician of the Year. În 1998, faptul că a primit premiul al treilea, și nu primul, la Concursul Internațional de Pian Ceaikovski de la Moscova a provocat proteste din partea publicului și un val de proteste în presa locală, care l-a proclamat „eroul concursului”.
Freddy a susținut recitaluri în multe dintre cele mai importante săli de concert din lume, inclusiv în Sala Mare a Conservatorului din Moscova, Konzerthaus din Berlin, Sala Verdi din Milano, Concertgebouw, Cadogan și Barbican din Londra, Bridgewater Hall din Manchester, Sydney Opera House și Suntory Hall din Tokyo. De asemenea, a colaborat cu unele dintre cele mai prestigioase instituții muzicale din lume, inclusiv cu Royal Philharmonic Orchestra, London Philharmonia, Orchestra City of Birmingham, Orchestra Simfonică din Göteborg, Filarmonica La Scala, Orchestra Simfonică din San Francisco, ș.a. Un artist prolific, Freddy înregistrează exclusiv pentru BIS Records.
În 2010, înregistrarea Concertelor pentru pian nr. 2 și 3 de Prokofiev cu Orchestra Filarmonicii din Bergen și Andrew Litton a fost nominalizată pentru prestigiosul premiu Gramophone Concerto Award, revista asociată descriind duoul ca fiind „o pereche prokofieviană magistrală”. Programul celei de-a X-a ediții a turneului SoNoRo Conac este următorul: 9 aprilie – Filarmonica de Stat Sibiu, Sala Thalia, Sibiu, jud. Sibiu 10 aprilie – Universitatea Babeș-Bolyai, Auditorium Maximum, Cluj-Napoca, jud. Cluj 11 aprilie – Palatul Culturii, Târgu Mureș, jud. Mureș 12 aprilie – Filarmonica de Stat Oradea, Sala Enescu-Bartok, Oradea, jud. Bihor 15 aprilie – Filarmonica Arad, Palatul Cultural, Arad, jud. Arad 16 aprilie – Muzeul de Artă, Sala Barocă, Timișoara, jud. Timiș 18 aprilie – Ateneul Român, București 19 mai – Muzeul de Artă „Casa Simian”, Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea 21 mai – Portul Cultural Cetate, jud. Dolj 22 mai – Casa Memorială Compozitor George Ștephănescu, Arefu, jud. Argeș 28 iunie – Palatul Peleș, Sinaia, jud. Prahova 29 iunie – Conacul Miclescu, Călinești, jud. Botoșani 30 iunie – Palatul Culturii, Iași, jud.
Iași Mai multe detalii despre programul concertelor și a modalității de rezervare a locului sunt disponibile pe https://conac.sonoro.ro/ Despre SoNoRo Conac Inițiat în 2013, turneul SoNoRo Conac și-a propus încă de la început, prin asocierea muzicii cu diverse opere arhitecturale emblematice din România, să sugereze nevoia de respect, atenție și sprijinire a patrimoniului și a resurselor culturale extraordinare ale României. SoNoRo Conac a pornit de la ideea de a reda muzicii de cameră spațiul originar, de natură intimă, propice dialogului cultural și ascultării active din partea unui public restrâns.
Acest proiect își propune să sensibilizeze opinia publică în ceea ce privește multitudinea clădirilor de patrimoniu reabilitate – clădiri fabuloase, spectaculoase, elegante, care trebuie reintroduse în circuitul cultural. În cele nouă ediții, turneul SoNoRo Conac a pus pe harta emoțională a țării noastre peste 100 de clădiri de patrimoniu, unele dintre ele complet necunoscute publicului din România, dar a și atras atenția publicului internațional asupra unora dintre cele mai frumoase simboluri arhitectonice de aici.
Continuitatea turneului SoNoRo Conac și aniversarea a 10 ani de existență a fost posibilă datorită sprijinului neîntrerupt al partenerului principal BRD – Groupe Société Générale, sprijin care a permis organizarea de concerte ample, în locuri dintre cele mai diverse din țara noastră, de la orașe mari până la sate izolate, oriunde a fost descoperită o clădire de patrimoniu importantă, care merita să intre în atenția publicului și autorităților, pentru a se asigura conservarea și protejarea sa.
„În cei 10 ani pe parteneriat cu echipa SoNoRo, am călătorit pe aripile muzicii clasice în peste 100 de locuri legendare, în toată țara, vizitând conace, castele, case și grădini ale căror istorie și frumusețe ne-au inspirat. Zeci de mii de oameni au fost alături de noi în acești ani și ne bucurăm că am adus muzica în locuri inedite, în orașe mici sau în sate și comune. Am descoperit și am readus în atenție monumente de arhitectură care trebuie să beneficieze de prezența noastră, de grijă și prețuire. Am plecat cu gândul că acest proiect este despre a savura muzica și a descoperi o Românie culturală diversă, fabuloasă, dar credem că proiectul acesta a făcut mai mult decât atât, fiindcă este o sursă de visare, de regăsire de sine, de încredere în viitor, de speranță și solidaritate”, declară Flavia Popa, Secretar General al BRD Groupe Société Générale.
Turneu prezentat de: BRD – Groupe Société Générale Card preferat: Mastercard Partener principal: Ministerul Culturii Partener pentru un mâine mai bun: Sistemul Medical MedLife Sponsori: Illy, Avincis Parteneri: Cărturești, Librăriile Humanitas, Fundația Calea Victoriei, Golden Tulip Ana Dome, Restaurantul Hochmeister, Casa Boema Gazde: Filarmonica de Stat Sibiu, Consiliului Județean Sibiu, Filarmonica de Stat Târgu Mureș, Filarmonica de Stat Oradea, Centrul Municipal de Cultură Arad, Filarmonica de Stat Arad, Primăria Municipiului Arad, Consiliul Județean Timiș, Muzeul Național de Artă Timișoara, Filarmonica George Enescu, Muzeul Județean Aurelian Sacerdoțeanu Vâlcea, Fundația Pentru Poezie Mircea Dinescu, Port Cultural Cetate, Casa Memorială Compozitor George Stephănescu, Asociația AREFU, Teatrul Maria Filotti Brăila, Muzeul Național Peleș, Conacul Miclescu – Călinești, Complexului Muzeal Național „Moldova” Iași Parteneri media: RFI România, Radio România Cultural, Radio România Muzical, Zile și Nopți, Igloo, Zeppelin, Arhitectura, Ziarul Metropolis, The Institute, Rador, Capital, Evz.ro, Designist.ro, Promenada-culturala.ro, LiterNet.ro, TIMPUL, IQads.ro, Flawless.ro, Aiciastat.ro, Media Image
