Disciplina și perseverența sunt esențiale în obținerea succesului. E valabil și pentru companiile mari, și pentru cele medii, și pentru cele mici, dar și pentru independenți. În mediul artistic se întâmplă același lucru. Absența eșecului nu înseamnă succes.
La conferința Brand Minds de anul acesta, unul dintre speakeri a întrebat oamenii care este cel mai important lucru pe care și-l doresc de la viață. Prezentarea era pregătită pentru mediul de afaceri, drept pentru care vorbitorul a ignorat răspunsurile primite din sală.
Se auzise fie mai tare, fie doar șoptit, fie în română, fie în engleză, un singur cuvânt, adică două, ”fericire” și ”happiness”. – Paranteză: ne reglăm puțin definiția mai întâi și acceptăm că fericire este acea stare de liniște, confort și împăcare cu propria viață și nu euforie continuă? – Hitendra Wadhwa, cel despre care îți povestesc, s-a făcut că nu aude, dar ar fi putut admite că fericirea este o condiție esențială pentru succes. Oricum, el a vorbit despre cum ar trebui să avem mai întâi un echilibru cu noi înșine pentru a obține orice.
Doar că, am două vești. Cea bună e că ne putem antrena, cea proastă e că pentru a menține acest echilibru trebuie să facem asta tot timpul.
Unul dintre candidații la președenția României dorește să-i facă fericiți pe români. Și am văzut multe comentarii de prost gust despre imposibilitatea acestui demers. Are legătură doar cu această atitudine negativă pe care o tot perseverăm prin care nefericirea e un bun de preț, pentru uniii e singurul, că doar proștii sunt fericiți, iar ceea ce pretind ei de la viață nu are cum să fie valabil și pentru noi.
Ei bine, avem nevoie de echilibru, de sens și de relații de conectare autentice. De ce e în România atât de greu? Pentru că lipsa de încredere e generalizată și că doar extremele funcționează: naivitatea sau credința că toți ceilalți, mai puțin eu, fură sau sunt mânați de intenții rele. Lumea e greu de schimbat deodată, singura șansă este să începem de undeva, cel mai la îndemână este să pornim de la noi înșine, doar că asta înseamnă responsabilitate. Și elementele descrise în titlu.
Chiar și în cadrul proiectelor de durată medie, tot cam trei luni de zile ține orice heirupism.
Am văzut companii mici care pornesc cu mare entuziasm o inițiativă, se zbat, țipă și se străduiesc, dar după vreo trei luni le scade entuziasmul, apoi încep să comenteze despre situația externă, apoi o lasă din ce în ce mai moale.
Am lucrat în proiecte care păreau destinate unei recunoașteri masive, care aveau șanse mari de reușită, dar care s-au dezumflat după un timp. Maximum trei luni durează orice minune.
E greu să pretindem de la ceilalți lucruri pe care noi nu le facem. E și contraproductiv.
Mai întâi și mai întâi ar fi de preferat să o luăm de acolo unde putem produce efectele cele mai mari. Putem avea grijă de alții doar dacă știm să avem grijă de noi.
Grija față de noi înșine înseamnă ceva mai mult decât o baie cu spumă și cu lumânări în jurul căzii. E mai mult decât câteva acțiuni destinate relaxării ocazionale. E ceva ce pare simplu și despre care toată lumea spune că e complicat spre imposibil, că nu avem timp, bani sau ocazia. E tot așa ca și cu cititul, ce mult am vrea și ce mult ne-am dori, dar e universul care conspiră împotriva noastră și ne pune la dispoziție social media și canalele de filme și de seriale, nu că nu am vrea noi.
Grija față de noi înșine înseamnă capacitatea de a înțelege ce avem nevoie cu adevărat, ce ne face bine și decizia de a acționa în consecință. Înseamnă să nu mai dăm play următorului episod sau să închidem calculatorul – că nici măcar nu mai e nevoie să apăsăm pe buton ca să pornească filmul, e de ajuns să nu facem nimic și el pornește singur.
Grija față de noi înșine e atunci când renunțăm la cel de al doilea fel de mâncare sau la desert, dacă tot ne încruntăm la cântar. E atunci când refuzăm o petrecere sau să susținem pe cineva, pentru că, pur și simplu, nu mai suntem în stare. E capacitatea de a recunoaște că am obosit și aceea de a spune ”nu” când este cazul.
Fericirea subiectivă sau starea de bine despre care vorbesc este un sentiment de împlinire și de confort cu propria viață, este liniștea mult râvnită și absența suferinței.
Cele mai multe cliente cu care fac coaching (folosesc cuvântul ”cliente” pentru că femeile par mai interesate de a face ceva cu privire la confortul lor mental și emoțional, în proporție de 80% lucrez cu femei, indiferent că e coaching executive, business sau general) îmi spun că își doresc liniște, pace și dobândirea unui sentiment de calm. Din punctul meu de vedere este fix definiția fericirii.Sunt aproape șase luni de când am publicat Caietul Fericirii, un instrument care ar fi putut avea titlul ”Caietul pentru dobândirea echilibrului mental și emoțional”, dar ar fi sunat prea lung și prea complicat.
Despre asta e vorba, caietul este destinat observației active și a concentrării pe identificarea mecanismelor automate de acțiune și înlocuirea acestora cu comportamente dezirabile. L-am publicat în 20 martie, Ziua Internațională a Fericirii, și are la bază cercetări științifice actuale cu privire la igiena psihică și emoțională și psihologie pozitivă.
În tot acest răstimp, am primit mesaje de la cei care l-au folosit și care i-au descoperit efectele. A venit vara, mesajele s-au rărit, așa că am încercat să văd cam care au fost motivele. Concluzia cea mai importantă este că sunt dovezi clare că funcționează. După trei săptămâni, cei care au folosit caietul s-au simțit mult mai bine cu ei înșiși. Suficient de bine, încât, în proporție de 50%, s-au oprit după aproximativ trei luni, adică 12 subiecte.

Avem un nivel presetat al stării de bine subiective. Unii mai mare, alții mai mic. Face parte din trăsăturile înnăscute pe care le avem, tot așa cum suntem mai degrabă optimiști sau pesimiști, nu pentru că ne-am dori asta, ci pentru că, pur și simplu aceasta este tendința care se manifestă mai pregnant.
Sunt unii care sunt încrezători, în ciuda greutăților cu care se confruntă, și alții care sunt înverșunați și negativiști, chiar dacă au o mulțime de lucruri care să-i bucure.
Eu mi-am antrenat mult optimismul realist pe care am ales să îl manifest. Sunt genul care nu crede și nu spune, pur și simplu, ”totul o să fie bine”, eu prefer să mă gândesc ce pot face pentru asta. De la sine sunt prea puține lucruri care să funționeze.
Cercetările au demonstrat – din fericire – că starea de bine este influențată genetic în proporție de 50%. Un optimist ar spune ”doar 50%”. Eu mă rezum la a afirma un fapt, tot așa cum despre pahar spun doar că are apă. Prea puțin relevant dacă e pe jumătate plin sau pe jumătate gol, contează doar ceea ce este. Dacă 50% este determinat genetic, cealaltă jumătate se împarte astfel: 10% circumstanțe externe și 40% acțiuni concrete. Cei 10% reprezintă influența evenimentelor externe: necazuri sau bucurii.
Chiar și acestea ne modifică starea doar temporar. Cele mai multe dintre ele, fie pozitive, fie negative, se estompează în timp, de la șase luni până la doi. Am zis cele mai multe.
Avem 40 de procente din capacitatea noastră de a fi mulțumiți de viața noastră care depind de noi. De cum gândim, de cum gândim despre cum gândim, și de acțiunile noastre concrete.
Caietul Fericirii a fost rezultatul mai multor ani de studiu. Am ”reușit” un burnout în 2010 și de atunci m-am concentrat pe a înțelege motivele și pe a lucra la prevenție.
Odată ce ești workaholic, obsedat de control și perfecționist – și mă refer la mine – e mult de lucru, și tot la fel de mari sunt șansele de reușită, ai ghicit, cu condiția de a persevera. Iar eu la asta nu am excelat. Drept pentru care, din 2010 și până acum am reușit să mai ajung de vreo două-trei ori pe marginea prăpastiei, doar că m-am oprit la timp, cunoșteam semnele.
De ce a fost nevoie să ajung acolo? Că altfel nu eram în stare să înțeleg. Cică înțeleptul e acela care învață din experiențele altora, nu e nevoie să se dea el însuși cu capul de ușă. Ei bine, eu nu eram atât de înțeleaptă.
Înțelepciune înseamnă și să previi. Dacă avem un oarecare exercițiu în a preveni îmbolnăvirea fizică, în ceea ce privește sănătatea mentală și emoțională, mai avem ceva de lucru. O primă condiție este perseverența.
Se vorbește foarte mult despre succes și ne sar în ochi reușitele altora.
E inconfortabil să ne gândim de câte ori au dat greș cei care au acum succes sau mari realizări. Sunt rare cazurile când e vorba doar de noroc și nu merită să ne bazăm pe asta. Contează zecile de ori în care au încercat, sutele și miile de ore în care au exersat.
Mama era tare mândră de mine când eram eu mică pentru că eram genul de copil care vine de la școală, mănâncă – aici e o întreagă poveste, pentru că nu mâncam, dar mă asiguram că mama credea că am mâncat -, se odihnește, eventual, apoi își face lecțiile. Așa am rămas până târziu, când mi-am ordonat altfel prioritățile, am înlocuit relativ lecțiile cu studiul selectiv al lucrurilor interesante și cu cititul.
Când am ajuns să muncesc ca angajat, am fost mereu extrem de preocupată de munca mea și de rezultate, mai puțin de grija față de mine, nu mi-era clar ce înseamnă. Aveam perseverență, îmi urmăream interesele cu privire la muncă, dar îmi lipsea disciplina de a ține cont de mine și de nevoile mele reale.
Mi se pare cu atât mai important să fiu disciplinată și perseverentă cu cât programul meu e mai mult cel pe care îl decid eu, decât stabilit din exterior. Viața de antreprenor vine cu alt gen de provocări decât cele pe care le-am avut până acum. Mă trezesc la aceeași oră în fiecare dimineață, chiar dacă nu-mi respect programul de somn, deși știu foarte clar că somnul face bine la cap.
Sfaturi nu dau, te provoc să analizezi tu cum gândești, ce gândești, ce planifici și cum. Ce-ți dorești cel mai mult?

Antoneta Galeș este coach, trainer și art-terapeut. Are o experiență de peste 20 de ani în domeniul resurselor umane și training. În 2014 a fondat Sonas (cuvântul irlandez pentru fericire), o companie de consultanță care are ca obiectiv dezvoltarea oamenilor și crearea mediului care să pună în valoare calitățile acestora. Mai multe detalii pe antonetagales.ro. Scrie romane polițiste sub pseudonimul Tony Mott (tonymott.ro).