Catrinel Dumitrescu născută în 1956, la Brăila este o cunoscută actriță de teatru și film, care joacă din 1990 la Teatrul Nottara din București. Este profesoară la Universitatea Hyperion din București, Facultatea de Arte, secția Actorie.
Catrinel Dumitrescu a fost remarcată încă din liceu, de pe vremea când frecventa un cerc de teatru, de regizorul Alexandru Tocilescu, care a distribuit-o în spectacolul Svanevit de August Strindberg, la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Apoi, a intrat din prima la secția de actorie a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, la clasa lui Octavian Cotescu. A jucat pe scenele din Buzău, Sibiu, Turda, iar între 1979 și 1989 la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Din 1990 este angajată la Teatrul Nottara, iar în 2002 a primit Ordinul Național pentru Merit, în grad de Cavaler, pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului românesc.
Împreună cu soțul ei, regretatul actor Emil Hossu, a jucat timp de zece ani un spectacol cu imens succes la public: Doi pe o bancă de Aleksandr Ghelman.
Din filmografia ei fac parte titluri precum Râul care urcă muntele (r. Cristiana Nicolae, 1977), Omul care ne trebuie (r. Manole Marcus, 1979) și Pădurea de fagi (r. Cristina Nichituș, 1986).
Cel mai important rol al lui Catrinel Dumitrescu în cinema de după 1990 este cel din Aurora (r. Cristi Puiu, 2012), pentru care actrița a fost nominalizată la premiul Gopo pentru cea mai bună actriță într-un rol secundar.
Actrița Catrinel Dumitrescu, cunoscută pentru rolurile sale în film și teatru, a primit premiul de excelență la Gala de Închidere a celei de-a 23-a ediții a Festivalului Internațional de Film Transilvania (14-24 iunie 2024, Cluj-Napoca).
În acest interviu, explorăm parcursul unei actrițe de excepție care și-a menținut motivația și autenticitatea pe parcursul unei cariere impresionante, în ciuda numeroaselor provocări și transformări ale industriei teatrului și filmului din România. Invitata noastră a reușit să rămână fidelă valorilor sale, punând mereu în prim-plan calitatea actului artistic și impactul asupra publicului. De asemenea, am reflectat asupra moștenirii pe care o lasă, fiind recent premiată la Festivalul Internațional de Film Transilvania pentru întreaga sa carieră, și ce impact speră să aibă asupra viitoarelor generații de artiști.
Cum ați reușit să vă mențineți motivația și autenticitatea pe parcursul carierei, având în vedere provocările și schimbările din lumea teatrului și a filmului din România?
Nu o să spun niciodată: „Fă ca mine!” pentru că suntem atât de diferiți și fiecare își are parcursul, felul de a fi și norocul său. Eu pot să spun doar că am avut noroc. A fost un concurs de împrejurări favorabil mie, pe care l-am fructificat și exploatat în favoarea muncii și meseriei mele, nu pentru mine.
Nu am vrut niciodată să fiu cineva. Am vrut să fac ceva. Și nu am vrut să fac fapte mari, ci mici și bune. Cred că aceasta este o satisfacție pe care o resimt acum, când mă uit în urmă. Realizez că m-am născut și am crescut într-o perioadă cenușie, iar singura oază în acele vremuri ceaușiste a fost meseria mea.
Dumnezeu m-a ajutat ca această meserie să facă parte din jocurile mele de copil și să mi se întâmple un moment extraordinar în ceea ce privește teatrul. Am avut noroc de la Dumnezeu să deprind și să învăț un exercițiu al libertății. Cu acest exercițiu am mers până astăzi și am învățat să mă desprind de ceea ce nu este pe sufletul meu. Nu vreau să fiu moralizatoare, să bag degetul în ochi sau să fiu un exemplu pentru cineva, dar cred că este foarte important să-ți păstrezi libertatea interioară și să nu te lași împovărat.
Cred că nu poți să reușești decât dacă ești așa cum ești și cum vrei să fii. Și ce faci pentru asta, să te autodepășești? Eu, acum, la vârsta mea, sunt împăcată cu conștiința și sufletul meu. Pot să-mi dau dreptul să fiu bătrână, să fiu firavă, dar să fiu umană. Din păcate, umanitatea și relațiile dintre oameni s-au diluat. Totul este pe repede înainte.
Ați observat niște etape în evoluția societății, precum comunismul, perioada imediat după comunism, apariția internetului și a social media, perioada COVID-19 și acum post-COVID? Cumva, observați în comportamentele interumane niște etape de acest fel?
Da, dar nu e o chestie generală, pentru că mai sunt și oaze. Eu am intuit așa o dezumanizare galopantă. Imi spuneam eu că va fi. Mai mult decât mi-am închipuit. Dar asta nu înseamnă că nu mai sunt oameni care rezistă.
Acum se vorbește despre empatie. Dar nimeni nu definește empatia. Cu ce ești empatic? Cu cine? Empatia cred că e durerea ta în inima mea. Ori poți să te implici, ori nu. Dacă nu poți, stai în banca ta.
Eu întotdeauna m-am aruncat cu toată energia și puterea mea când am putut să ajut efectiv undeva. Mai ales în meseria asta, când mi s-a cerut. Nu mă bag eu în seamă așa să vă învăț eu. Mie mi s-a întâmplat. Dar am deprins niște lucruri și dacă pot să le transmit altora, să se bucure mai devreme decât m-am bucurat eu, de exemplu, de niște rezultate, foarte bine. Vorbesc de foștii mei studenți.
Și am o mare bucurie. De exemplu, la Nottara am trei studenți cu care sunt colegă. Unul dintre ei a fost acum nominalizat și la UNITER pentru un rol secundar. Sunt fericită că-l văd. Sunt mândră. Joc cu el în două spectacole. Și e un partener extraordinar și sunt foarte mândră. Acum, cred că e prima oară când spun asta, nu mă bat cu pumnul în piept că „vai, a fost studentul meu”. Mă bucur că l-am întâlnit.
Când mi s-a propus să predau, gândul a fost: „Eu nu știu pentru mine, cum să-i învăț pe alții?”. Mi-am zis apoi: „Nu știu cât de mari actori aș putea eu să îi ajut să fie, dar măcar mai buni spectatori și mai oameni”. Pentru că, întotdeauna, calitatea umană se vede în lumina reflectorului pe scenă ca o radiografie. Și la film mai ales. În film, minciuna, falsitatea este supradimensionată. Nu întâmplător s-a mărit chipul omului.
Dacă ar fi să alegeți între teatru și film, care vă este mai aproape de suflet?
N-aș putea să aleg. Sunt fațete diferite ale meseriei mele. Nu e mai puțin adevărat că, făcând atât de mult teatru, aș alege teatrul. În film, în momentul în care ai terminat o secvență și s-a dat stop, te gândești: „Cum nu m-am gândit la asta? Poate că…”. Găsești o altă soluție sau îți dai seama de ceva ce nu ai făcut bine, dar nu mai poți modifica. La un spectacol, ce n-a fost bine astăzi, poți să corectezi data viitoare. Sigur, e vorba de dialogul tău cu conștiința ta.
La film trebuie să ai o capacitate de concentrare extraordinară, pentru că totul este într-o ordine necronologică. Nu ai cum să te încarci. La spectacol te încarci ca să ajungi undeva, să te duci la un final.
La primul meu film eram năucă. Am filmat sfârșitul filmului în prima mea zi de filmare. Nu știam despre ce e vorba.
Cum v-ați simțit atunci? Ce a însemnat această primă zi de filmare?
Eram concentrată pe ce aveam de jucat. A fost o chestie de desprindere de exterior și de tot ce se întâmplă împrejur, ca să fii în interior și cu ce se întâmplă. Era o surpriză. Era ce-mi place mie enorm, râsul-plânsul. Nu știu cât impact a avut, dar știu că n-am mințit și am făcut cât am putut eu de bine. Sigur că întotdeauna e loc de mai bine.
Acum, făcând numai teatru în ultima perioadă, am exercițiul de a mă menține vie și de a nu lăsa să se degradeze spectacolul. La un rol solicitant, găsesc nuanțe în fiecare seară, nuanțe care se nasc în relație. Și asta este minunat, să deprinzi jocul acela de a nu juca.
Preluați vreodată din personaj să îl duceți în afara scenei?
Aceasta prelungire a meseriei în viață n-a devenit niciodată a mea. Dacă mă pui să fac o poantă acum, sunt prima care râde. Un personaj te poate obseda și rămâne cu tine, e adevărat. Am mai auzit spunându-se: „Ce faceți? Spuneți un text pe dinafară o oră jumătate și sunteți plătiți pentru asta.”
În meseria asta, munca unui personaj este cu tine tot timpul. În piață, în baie, la cumpărături, cu câinele în parc, oriunde, pentru că trebuie să-l naști. Ca să-l naști, ai nevoie de timp, de capacitatea de a aduna, de a concentra, de a căuta, de a fi curios, de a găsi adevărul și umanitatea. Astfel, personajul nu rămâne doar o schemă, ci devine o prezență umană.
Ați spune că artiștii, dar în special actorii, au multe măști? Pentru că sunt nevoiți să dea viață personajului, dar trebuie să pună și din ei, și în același timp să existe și un strat de protecție pentru ei
Da, este o metodă de lucru pe care fiecare o abordează în funcție de personalitate și de cum a fost învățat. Acesta este și frontispiciul teatrului: o mască râde, o mască plânge. Dar, nu știu, cred că depinde de fiecare om. Este o vorbă într-o poezie: „Un cântec care nu te costă viața, nu merită a fi cântat.” Eu sunt foarte tristă când văd că meseria asta se face fără implicare. Mi s-a întâmplat recent, la un spectacol, o actriță care juca spera să se suspende spectacolul ca să plece puțin în Grecia. Mă uitam cât de caraghioasă eram eu, la 67 de ani, așteptând spectacolul acesta ca pe o sărbătoare, și ziceam: „Aoleo, dar dacă se suspenda să plece fata mea în Grecia?” Sunt tristeți, dar fiecare și le asumă. Depinde ce îl face fericit și mulțumit pe omul acela.
Eu nu cer nimănui să fie ca mine. Actorul e fire naivă și sensibilă, are nevoie de afecțiune, ca și copilul, ca și câinele. E dureros că poate sunt oameni care rămân pe margine și și-ar fi dorit să intre și să se implice, dar norocul altuia a fost că a intrat el pe locul acela.
Trebuie să investești timp, suflet și cultură, că nu se poate fără să citești. Este o meserie care se bazează pe cunoaștere. Trebuie să cunoști, să te cunoști, să-ți cunoști contextul în care lucrezi.
Se vorbește în mod constant în toate mediile despre diferențele între generații. Și de cele mai multe ori, discursul este: „generația dinainte era mai bună, mai harnică, mai, mai, mai.. iar generația care vine este la polul opus”. Dacă ar fi să faceți o analiză, și aici ne referim la meseria de actor, ați vedea niște plusuri și minusuri la generația actuală?
Nu m-am gândit, dar nu fac parte din categoria aia de bătrâni, acriți, care zic: „cum am fost noi și cum sunt ăștia”. Nu.
Tinerii sunt întotdeauna tineri, depinde de mediul în care se dezvoltă, de familie, de anturaj, de ce-și doresc ei.
Noi am fost mai protejați, cumva. Noi am fost într-o lume neagră, cenușie. Era mai tihnită, dar se trăia greu. Noi trăiam ieftin, dar aveam mult mai multe evadări în lumea asta a teatrului, eram mai bogați sufletește, poate.
Cum vedeți evoluția tinerilor actori și ce bucurii v-au adus aceștia în carieră?
Copiii care vin acum trăiesc într-un alt ritm și sunt obligați de viață să se descurce, să-și facă o cale, să-și facă un drum. Întotdeauna vânez să văd lucruri bune și frumoase și aptitudini care pot duce mai departe. Și în sensul acesta chiar am niște bucurii mari.
Am fost într-un juriu la un festival de teatru pentru copii, „George Constantin”, vreo 11 ani. Am fost foarte atentă, sigur că nu eram singura din juriu, dar purtând numele acesta, festivalul impunea și o anumită atenție, să nu întreții speranțe false și să dai senzația că totul e ușor.
La un moment dat, am văzut un băiat într-un spectacol și mi se părea foarte cunoscut. I-am spus regizorului: „Cred că pe băiatul acesta îl știu.” Regizorul l-a întrebat, iar el a răspuns: „Mi-ați dat premiul, doamna, la George Constantin.”
Acum, Tudor Cucu Dumitrescu, coincidență de nume, e coleg cu mine la Teatrul Nottara și sunt foarte bucuroasă. Și tot așa, încă o fată care a ajuns foarte bine. Atunci, nu se dădea premiul mare, premiul „George Constantin” pentru actorie. Știu că m-am luptat să fie dat măcar o dată. Este o fată extraordinară, nu m-am înșelat deloc. A și luat premiul și am fost fericită. Am fost mândră că am cunoscut-o – Ana Crețu.
Eu am învățat foarte multe de la studenți. În plus, cred că este un mod demn și frumos de a îmbătrâni alături de tineri, cu ei, nu pe lângă ei.
Ați primit premiul TIFF pentru întreaga carieră. Cum v-ați dori să fie amintită contribuția dumneavoastră la teatrul și filmul românesc, ideal sau ca o moștenire pe care o lăsați generațiilor viitoare?
Ce întrebare grea primesc la final! Pentru că nu m-am considerat niciodată născută să fiu înconjurată, ridicată pe soclu sau drapată în falduri de catifea.
Este teribil de emoționant. A fost emoția momentului, emoția că o să calc pe scena aceea pe care am călcat prima oară ca actriță(am locuit 10 ani la Cluj).
Deci n-aș vrea să fiu nici cum elogiată, plec fruntea cu recunoștință la această întâmplare, dar tot așa, e un noroc, pentru că eu premiul acesta, câteodată îl primesc zilnic, de la câte cineva care mă oprește pe stradă.
Dar sunt momente în care ai senzația, și am avut-o și încă o am că sunt așa de invizibilă, de parcă nici nu exist.
Și atunci îți apare câte cineva în cale și zic: „Doamne, mai sunt oameni care nu au fost la teatru. Sunt unii care m-au văzut la teatru, dar unii care mă știu din filmele acelea”. Filme care nu au fost așa niște explozii. Au fost niște filme făcute în perioada aceea. Un farmec al adevărului, o emoție transmisă și niște actori care nu s-au lăsat în scheme și n-au lăsat viața să iasă pe ușă.
Și acum vorbesc de Cotescu și de Draga Olteanu, erau niște momente în care eram mai mult spectator decât interpret. Mă minunam cum puteau să jongleze cu sentimentele și nu era făcătură. Era totul atât de asumat și pe dinăuntru. Ori să ai așa o școală de la Dumnezeu, să-i vezi cum performează și să fii cu ei acolo.
Cred ca eu n-am niciun merit. E noroc. M-a pus în niște locuri favorabile mie de la început pe care le-am respectat.
Când am primit vestea acestui premiu, am primit multe felicitări. Am Facebook, dar nu am momente instagramabile, să zic așa. Dar le folosesc ca informație. E un mod pe care nu-l neg, îl accept și îl folosesc până în momentul în care să nu mă folosească el pe mine.
Și când am primit vestea cu premiul, sigur că eram așa uimită și bucuroasă și am primit felicitări.
Și zic: „Mulțumesc. Ce pot să spun mai mult? Mulțumesc. Mulțumesc – esența.”
Festivalul Internațional de Film Transilvania este organizat de Asociația pentru Promovarea Filmului Românesc și Asociația Festivalul de Film Transilvania.
Cu sprijinul: Ministerul Culturii, Centrul Național al Cinematografiei, Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, Dacin Sara, UCIN, Dept. relatii interetnice – DRI, Primăria Comunei Florești, Europa Creativă – MEDIA
Sub-egida: UNESCO City of Film
Editor: Crina Ciocian
Credit foto: TIFF, Andreea Bara, arhiva personală
