The rush hour of life

Din când în când simt nevoia să pun o etichetă perioadei pe care o traversez. Asta se întâmplă, de obicei, la modul retroactiv, și implică o doză mare de umor și autoironie. Același umor l-am regăsit și într-un articol din „The New York Times”, publicat prin 2014 :  „Do not buy those too-small jeans, on the expectation that you will soon lose weight”. Norocul meu a fost că am dat peste acest citat la timpul potrivit…altfel, i-aș fi cumpărat.

Revenind la etichetare, cu toții trecem la un moment dat, printr-o etapă cunoscută drept „the rush hour of life.” Asta presupune „o densitate temporară a evenimentelor de viață în cazul tinerilor adulți”- Wikipedia. Deși semnificația termenului are valențe profund economice, ea definește  perfect perioada în care mă aflu și eu acum:

Practic este acea perioadă în care-ți acorzi luxul de a trage concluzii. De ce?

1.Pentru că ești suficient de matur încât să-ți asumi imaginea pe care vrei s-o proiectezi.

2.Pentru că încă mai este timp să construiești, să înveți și să schimbi traiectoria vieții tale.

Concluziile mele

1

Sunt două roluri grandioase pe care mi le asum zilnic : primul, cel de tânăr adult, ce are de înfruntat o serie de responsabilități – lucru care necesită, uneori, niște reflexe supraomenești ( deși nu…nu mă plâng) și rolul de trainer, ce necesită doze mari de entuziasm, energie și inspirație, pe lângă multe ale calități despre care v-am povestit aici.

În calitate de tânăr adult ( îmi place să evidențiez faptul că sunt încă tânăr ), am învățat:

2

1. Să nu mai cumpăr haine ce nu-mi vin (în speranța că de mâine mă apuc de sală) ;

2. Îmi gestionez timpul cu mare acuratețe, pentru că de asta depinde fericirea mea și a celor din jurul meu;

3. E ok dacă toată lumea în jurul meu schiază, doar eu nu, vinul fiert si o carte bună îmi țin companie;

4. Am realizat cât sunt de norocoasă pentru faptul că am reușit să las vanitatea și fricile deoparte și să-mi întemeiez o familie;

5. Vulnerabilitatea e o chestiune de încredere, nu de curaj;

6. E păcat să porți ruj roșu, dar să nu zâmbești cu gura până la urechi.

 Ce am învățat în rolul de trainer

3

Am învățat că : „ It’s now or never”

Am învățat cât de important poate fi un feedback oferit într-o manieră corectă și la momentul potrivit. Îmi doresc ca tot mai mulți traineri să abordeze acest subiect, nu numai din perspectiva tipurilor de feedback, dar și din punct de vedere al intenției. De ce oferim un feedback, când o facem și care e motivația din spate.

Feedback-urile cu adevărat valoroase le-am primit întodeauna din partea unor oameni ce au înțeles cât e de important să cunoști valorile celui pe care vrei „să-l ajuți”, să-i înțelegi conjuctura, backround-ul dar și aspirațiile și credințele cele mai profunde. Feedback-ul valoros vine atunci când ești dispus să investești timp. Abia atunci te poți asigura că nu frângi niște aripi.

Cred că a sosit timpul să învățăm despre ce înseamnă feedback, fără să eliminăm din ecuație concepte precum : acord, intenție, conștiință și valori.

Cum să lupt împotriva autosuficienței

Fiecare dintre noi trăim momente sau episoade întregi de autosuficiență. Fără îndoială. Însă, când vine vorba de rolul de trainer, senzația de prospețime și relevanță ar fi de dorit să se regăsească atât în conținut, cât și în metoda de livrare.

Aceste elemente stabilesc „time to market-ul” în training ( adică timpul scurs din momentul în care încolțește ideea, până în momentul livrării primei sesiuni) și setează succesul sau impactul în business pe care care-l are o sesiune de training sau un trainer.

Am încercat să evit senzația de paralizie ce ți-o oferă, atât de generos, autosuficiența, citind și căutând mereu surse de inspirație. E adevărat că nu mai citesc orice îmi pică-n mână ( ca și altădată), e adevărat că de multe ori citesc recenzia înainte de a cumpăra cartea, e adevărat că urmăresc mulți vloggeri de travel ( ca să suplinesc cumva lipsa călătoriilor în viața reală), dar niciodată nu caut scurtătura. Și nu cred în scurtături ( ferice, totuși, de cei ce au avut parte de ele). 

 Am învățat să nu mai fac Overtime

 Deși e foarte probabil ca șeful meu să citească acest articol, am decis totuși,  să nu fac ,,overtime”. Am luat această decizie deoarece nu cred că rolul de mamă, în cazul meu, și cel de trainer se pot delimita în funcție de un program. Am decis să nu trăiesc ad literam acest ,,rush hour of life”.

În schimb, aleg să mă concentrez pe lucrurile pe care cele două lumi le au în comun. Lucruri pe care le consider drept surse de inspirație : jocul, joacă, curiozitatea și entuziasmul – ce se regăsesc, din fericire, și acasă și la job.  Astfel că :

1. Nu există întrebări stupide. Poate că e nevoie să lucrezi la modul în care le formulezi sau la cum alegi momentul în care le adresezi, dar curiozitatea în sine este o formă de motivație intrisecă pe care ar fi păcat s-o inhibăm.

2. Jocul și joaca în training sunt vitale. Nu o să încetez vreodată să mă folosesc de astfel de instrumente, deși ele nu presupun neapărat amuzament..sau nu doar amuzament.

3. Entuziasmul cu care pășesc într-o sală de curs este, uneori, rezultatul unui efort conștient.

Toate astea pentru că, deși încă traversez această perioadă numită, ,,the rush hour of life ”, concluziile mele nu au un caracter provizoriu. Sunt un tânăr adult, deja format, dar care alege să facă eforturi constante pentru a nu-mi pierde entuziasmul.

4

Sursa foto: unsplash.com

By Andreea Bob, Trainer Orange România 

Andreea Bob Colaborator The Woman Magazine

Andreea Bob este trainer și îndeplinește rolul acesta de 7 ani în cadrul companiei Orange România. Primul ei job adevărat a fost cel de Reprezentant Relații Clienți, acum 12 ani, după care a urmat o perioadă de 4 ani petrecută în vânzări. O parte din valorile sale se regăsesc în articolele scrise sub umbrela Jurnal de trainer din cadrul revistei online The Woman dar, își dorește ca fiecare filă să completeze tabloul final.

De asemenea, Andreea este mama a 2 copii pe care îi învăță să-i educe și să-i păstreze în siguranță în fiecare zi.